Povestiri cu roboți. Isaac Asimov

„Povestiri cu roboți“, de Isaac Asimov. O culegere de povestiri cu roboți în care apare și celebra Susan Calvin, robopsihologul Corporației de Roboți din SUA.
Am trecut prin destui autori de SF încât să am experiență: minunatul J.R.R. Tolkien, Philip K. Dick, genial pe alocuri, Arthur C. Clarke, captivant, sau George R.R. Martin, extraordinar. Dar nici unul nu se compară cu Isaac Asimov și cu magnetismul emanat de roboții lui.

Te prinde fără să-ți dai seama. Poate că variază și-n funcție de individ. M-a atras dintotdeauna SF-ul, inclusiv în seriale precum Fringe, Flash Forward, Battlestar Galactica, Star Trek sau Stargate.

Cele câteva povești care se regăsesc în „Povestiri cu roboți” sunt produsul unui talent de necontestat. În „Victorie involuntară”, doi roboți sunt trimiși să evalueze rasa de ființe care trăiește pe Jupiter și care amenință să distrugă omenirea.


În „Prima Lege”, Asimov asociază un robot cu instinctul de mamă, în timp ce în „Să ne unim”, roboții pot fi folosiți drept arme în timpul Războiului Rece. SUA ar putea suferi o lovitură dezastruoasă din partea a zece roboți umanoizi sovietici.


„Satisfacție garantată” spune povestea unui flirt între un robot și o femeie, iar „Risc” abordează subiectul importanței vieții unui om, în comparație cu pierderea unui robot. După ce o navă de test eșuează în a pleca în primul salt prin hiperspațiu, un om este trimis la bordul ei să investigheze.

De ce un om? Pentru că roboții sunt prea scumpi pentru a fi riscată pierderea lor, iar viața unui om este mai puțin importantă. Susan Calvin își face aici numărul mai bine ca în oricare altă poveste din cartea asta.


„Lenny” este singura poveste în care Susan Calvin este umanizată, fiind portretizată drept mamă pentru un robot ieșit din fabrică cu mintea unui copil. Ultima poveste, „Corectorul”, o are în centru tot pe Susan Calvin, care deznoadă un proces complicat intentat de un profesor împotriva Corporației de Roboți din SUA, după ce un robot ar fi luat-o razna.


Pentru cine se întreabă, uite și ordinea în care trebuie citite poveștile cu roboți ale lui Isaac Asimov:

1. Nemesis (n-are legătură, dar oferă un context)
2. Povestiri cu roboți
3. Eu, Robotul
4. Cavernele de oțel (Seria Roboții)
5. Soarele gol (Seria Roboții)
6. Roboții de pe Aurora (Seria Roboții)
7. Roboții și Imperiul (Seria Roboții)
8. Pulbere de stele (Seria Imperiul)
9. Curenții spațiului (Seria Imperiul)
10. O piatră pe cer (Seria Imperiul)
11. Fundația (Seria Fundația)
12. Fundația și Imperiul (Seria Fundația)
13. A doua Fundație (Seria Fundația)
14. Marginea Fundației (Seria Fundația)
15. Fundația și Pământul (Seria Fundația)
16. Preludiul Fundației (Seria Fundația)
17. Fundația renăscută (Seria Fundația)

Apoi, după moartea lui Isaac Asimov, cățiva scriitori SF au continua seria „Fundația”.

18. Teama Fundației (Seria Fundația)
19. Fundație și haos (Seria Fundația)
20. Triumful Fundației (Seria Fundația)
21. Prietenii Fundației (Seria Fundația)

PS: Poate că și „Omul pozitronic” merge citită înainte de a intra în seria roboților. Ah da, iar după finalul seriei originale „Fundația”, merge citită „Sfârșitul eternității“.

De Isaac Asimov am mai citit „Calea marțiană“.

Substanța M. Philip K. Dick

„Substanța M“, de Philip K. Dick. A fost o lectură destul de dezamăgitoare, în comparație cu experiențele anterioare legate de autorul american.

Am pornit la drum cu „Substanța M” entuziasmat, după experiențele „Omul din castelul înalt” și „Visează androizii oi electrice?“, dar cartea asta nu m-a prins aproape deloc.

Poate a fost și din cauza mea, că am citit-o fragmentat, în metrou. Și totuși, multe cărți le-am citit așa și tot m-au prins. Unul dintre momentele în care am realizat că nu mă atrage subiectul este când observam că nu mă puteam concentra și că sunt atent (și) la ce se întâmplă în jurul meu.

De obicei, chiar și în metrou, dacă o carte reușește să mă atragă în mrejele ei, nu mai văd și nu mai aud nimic altceva.

„Substanța M” este o poveste despre droguri și scindarea omului în două persoane complet diferite, ca rezultat al abuzului de substanțe.

Bob Arctor este toxicoman și, totodată, polițist. Reprezentanții legii poartă un fel de costume care le maschează identitatea, putând astfel să se protejeze. Din cauza asta, când Fred, numele de polițist al lui Bob Arctor, primește sarcina de a-și monitoriza propria casă, nimeni nu știe că suspectul se va supraveghea pe sine însuși.

De altfel, mintea lui Bob este deja cam dusă din cauza Substanței M și gândurile lui devin tot mai haotice.


Planurile narative sunt foarte îmbârligate și greu de urmărit, lucru care-ți cam distruge plăcerea de a citi povestea lui Philip K. Dick. Au fost doar două idei pe care autorul le-a scris și care mi-au sunat interesant.

Abandonul pe care îl facem zi de zi, problema identității reale și a celei pe care ne-o tragem pe chip ca pe o mască.

„M, spuse cu voce tare, adresându-se publicului, vine de la substanța M. Ceea ce înseamnă muțenie, mâhnire și marginalizare, marginalizarea venind de la prietenii care te abandonează și pe care îi abandonezi, toată lumea abandonează pe toată lumea, izolându-se însingurându-se, și urându-se, și suspectându-se unii pe alții. M, adăugă, înseamnă, în cele din urmă, Moarte.”

„Îți pui roba și mitra unui episcop, medită, și ieși cu ea în lume, iar oamenii se pleacă înaintea ta, își îndoaie genunchii și o țin tot așa; încearcă să-ți sărute inelul, dacă nu cumva sunt gata să te pupe și-n fund, și dintr-o dată ești episcop, ca să spunem așa. Ce este identitatea? se întrebă. Unde începe și unde se sfârșește ea? Nimeni nu știe.”


Bob Arctor are totuși un scop secret, neștiut de el. Destinația lui finală, o clinică de dezintoxicare a organizației „Noua Cale”, are o misiune mai mare decât reabilitarea lui: urmează să fie sacrificat de dragul unei anchete. Și tot aici, Bob va descoperi proveniența Substanței M.


„Substanța M” a fost inspirată de realitate, în ultima pagină Philip K. Dick dedicând-o cunoștințelor sale care au murit sau a căror sănătate a fost grav afectată de consumul de droguri.

Romanul lui Philip K. Dick a fost ecranizat în 2006, sub forma unei animații, cu numele „A Scanner Darkly“, cu actori precum Keanu Reeves, Robert Downey Jr., Woody Harrelson și Winona Ryder.

Din forma animației, se vede că filmul a fost regizat de Richard Linklater. Tehnica este aceeași folosită în super filmul „Waking Life”.

De Philip K. Dick am mai citit „Omul din castelul înalt“, „Visează androizii oi electrice?“.

Visează androizii oi electrice? Philip K. Dick

„Visează androizii oi electrice?“, de Philip K. Dick. Acest maestru al SF-ului, Philip K. Dick, care introduce în poveștile sale fanteziste adevărate dileme morale.

Romanul prezintă planeta noastră în urma unui Război Nuclear, acoperită de o pulberă fină, radioactivă. Viața încă este posibilă, însă mulți au ales să emigreze pe Marte, în colonii spațiale, acolo unde fiecare om are drept servitor un android umanoid (arată exact ca oamenii, dar nu pot da dovadă de empatie).

Doar că unii androizi își ucid stăpânii și aleg să fugă pe Pământ, unde încearcă să trăiască incognito. Rick Deckard este unul dintre cei însărcinați să îi descopere și să-i “retragă”, un alt termen pentru anihilare. Rick Deckard este un vânător de recompense.


Războiul Nuclear a dus la extincția aproape în totalitate a animalelor, așa că posedarea unui exemplar natural, nu o copie electrică, a devenit o chestiune de statut social. Dar și o trăsătură definitorie a umanității: empatia față de animale.

„Un mercerit simțea răul chiar fără să-l înțeleagă. Altfel spus, era liber să localizeze nebuloasa prezență a ucigașilor acolo unde credea el de cuviință. Pentru Rick Deckard, un robot umanoid evadat – care-și ucisese stăpânul, care fusese înzestrat cu o inteligență mai mare decât cea a multor ființe umane, care nu arăta interes pentru animale și nu poseda capacitatea de a simți pe cale empatică bucurie pentru reușitele altei forme de viață sau tristețe pentru înfrângerea acesteia – era pentru el întruchiparea Ucigașilor.”

Citatul ăsta mi-a sunat cunoscut ca aplicabilitate. Cunosc eu o rasă mai inteligentă decât restul de pe planeta asta și care exploatează și n-are pic de empatie față de animale. Nimic nu va justifica vreodată modul în care tratăm celelalte vietăți de pe planeta asta. Cruzimea pe care o punem în joc, argumentul final fiind doar pentru că putem, spune multe despre lipsa de desăvârșire a rasei oamenilor.

Ideea Mercerismului, religia pe care o practică populația din „Visează androizii oi electrice?“, nu m-a pătruns, n-am reușit să o pricep. Trecând de religie, Rick Deckard are parte de două momente importante, spre finalul cărții, când realizează două lucruri esențiale.

1) Mai bine să piardă bani, decât persoane. (Situația cu soția, capra adevărată și Rachel Rosen)

2) Mai bine să cunoască adevărul, decât să se amăgească. (Situația cu broasca râioasă)


Aș fi putut să explic mai bine momentele astea două, dar îmi e frică să nu stric plăcerea de a descoperi pe cont propriu. Cei ce au citit „Visează androizii oi electrice?” deja își vor aminti de situațiile de care spun.

„Visează androizii oi electrice?” este a doua carte de Philip K. Dick pe care o citesc, prima fiind „Omul din castelul înalt“, o adevărată capodoperă.

Cartea „Visează androizii oi electrice?” a inspirat filmul Blade Runner, în regia lui Ridley Scott, filmat în 1982, cu Harrison Ford în rolul lui Rick Deckard.

De Philip K. Dick am mai citit „Substanța M“, „Omul din castelul înalt“.

Seria „Stăpânul Inelelor”. J.R.R. Tolkien

„Stăpânul Inelelor“, de J.R.R. Tolkien. Adică trei cărți care adună peste 1.800 de pagini. Lesne de spus că a durat ceva până le-am terminat.

M-am hotărât în urmă cu ceva timp să citesc cea mai importantă operă a lui Tolkien, în ordinea întâmplărilor din poveste, de la „Silmarilion” și până la aceste trei cărți, care sunt și sfârșitul.

Au fost seri când, deși muream de somn, nu puteam să mă rup de ele. Asta cu toate că știam finalul din filme. Nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost dacă le-aș fi citit înainte. Mult mai bine, evident.

Cât de important a fost Gollum într-un final… Am fost uimit când Gandalf i-a spus lui Frodo să nu-l ucidă, pentru că mai are un rol de jucat. Iar rolul jucat de Gollum în final a fost într-adevăr unul important. Fără el, Frodo ar fi călcat pe urmele lui Isildur.

În rest, nu sunt multe de spus despre cele trei cărți „Stăpânul Inelelor“. Hollywood-ul a urmat destul de bine firul narativ și nu a modificat mare lucru față de povestea originală a lui Tolkien.

Spre final am avut senzația că autorul s-a grăbit. Poate nu mai avea vlagă sau idei, dar a fost puțin dezamăgitor că lupta din Mordor nu s-a mai petrecut, după ce Frodo a distrus inelul. Ar fi putut să-l distrugă în toiul luptei și, astfel, ar mai fi fost puțin suspans.

Întoarcerea în Comitat și plecarea lui Frodo, Gandalf și Bilbo cu elfii mi s-au părut la fel de grăbite. Dar, după 1.800 de pagini, poate rămâi puțin fără idei. Până la urmă, Tolkien a scris extraordinar.

All that is gold does not glitter,
Not all those who wander are lost;
The old that is strong does not wither,
Deep roots are not reached by the frost.
From the ashes a fire shall be woken,
A light from the shadows shall spring;
Renewed shall be blade that was broken,
The crownless again shall be king

După cum bine știți, cele trei romane „Stăpânul Inelelor” au fost ecranizate în trei filme, în 2001, 2002 și 2003.

PS: Prima anexă de la sfârșitul cele de-a treia părți, „Întoarcerea regelui”, explică câteva alte mistere nelămurite. Printre ele, cum au ajuns eorlingii în Ținutul Rohan și că dragostea dintre Aragorn și Arwen a fost a treia uniune dintre un edain și un eldar.

De asemenea, povestea regatului Numenor, vechiul regat măreț al oamenilor din Apus. După prăbușirea acestuia, în mare, doar dunedainii (credincioșii) au scăpat, venind în Pământul de Mijloc, unde au înființat Gondor, noul regat al oamenilor. Aragorn se trăgea din sângele dunedainilor, care erau și vechii edaini, iar Arwen din cel al vechilor elfi, eldarii.

Anexa spune și cum Aragorn a murit la capătul unei lungi domnii, iar apoi Arwen s-a stins și ea. Legolas, Gimli și Sam au plecat și ei cu corabia spre tărâmurile nemuritoare. Alte lucruri explicate sunt cum a ajuns Saruman să domine Isegard-ul sau cum a ajuns Thorin Scut-de-Stejar, în „Hobbitul“, să plece, printre alții, alături și de Bilbo, către muntele unde se afla dragonul Smaug.


Privind seriile SF de excepție, am mai citit „Dune“, de Frank Herbert, „Game of Thrones“, de George R.R. Martin, „Fundația“, de Isaac Asimov, „Odiseea Spațială“, de Arthur C. Clarke.

O zi din viața lui Ivan Denisovici. Aleksandr Soljenițîn

„O zi din viața lui Ivan Denisovici“, de Aleksandr Soljenițîn. Nuvelă care a avut un impact puternic în Uniunea Sovietică, în 1962, odată cu publicarea ei.

Mica scriere a lui Soljenițîn detaliază doar o zi, doar o zi din viața lui Ivan Denisovici, unul dintre condamnații gulagurilor sovietice din Siberia. Doar o zi din miile de zile cu frig și foame, cu bucurie pentru alte 200 de grame de pâine. Doar încă o zi chinuitoare, în pustietatea albă și inumană a Siberiei.

„Șuhov adoarme, pe deplin mulțumit. Astăzi a avut o zi cu multe noroace: nu l-a trimis la carceră, echipa a scăpat de Soțgorodok, la prânz a ciupit o porție de cașă în plus, șeful de echipă a adus-o bine din condei cu normele, de zidit a zidit cu spor, pânza de ferăstrău nu i-au găsit-o la percheziție, a dobândit câte ceva de la Cezar, și-a cumpărat tutun. Și n-a căzut bolnav la pat, a scăpat.

A trecut o zi fără necazuri, aproape fericită. 

Asemenea zile în termenul lui de condamnare, de la cap la coadă, erau trei mii șase sute cincizeci și trei.

Trei zile mai mult din cauza anilor bisecți.”


Poate că acțiunea din „O zi din viața lui Ivan Denisovici” nu este cea mai alertă, însă scopul poveștii este altul: descrierea. Soljenițîn descrie totul atât de vivid și la obiect, fără metafore sau alte artificii scriitoricești, universul condamnaților sovietici.


Am avut mereu impresia că mulți dintre noi suntem mai curioși în privința naziștilor și a Holocaustului și prea puțin interesați de ceea ce a reprezentat celălalt pol al răului – Rusia sovietică și gulagurile ei. Cât despre Aleksandr Soljenițîn, ce ar mai fi de spus?

Toată lumea ar trebui să fi auzit de unul dintre cei mai cunoscuți dizidenți din istoria umanității, dizident care și-a petrecut opt ani de viață într-un lagăr de muncă. O poveste interesată s-a petrecut în 1970. Aleksandr Soljenițîn a primit premiul Nobel pentru literatură, dar a refuzat să participe la ceremonie, de frica posibilității de a nu fi primit înapoi în URSS.

Interesant, nu? Un contestatar acid al sistemului sovietic, dar îndrăgostit de țara lui. Soljenițîn a fost un naționalist și un creștin.

Și-a ridicat premiul Nobel în 1974, când a fost expulzat din URSS. 20 de ani mai târziu, după prăbușirea sistemului, s-a întors în Rusia. A fost dezamăgit de felul în care mergeau lucrurile în Rusia post-sovietică, motiv din cauza căruia a militat pentru reinstaurarea monarhiei.


„O zi din viața lui Ivan Denisovici” este o poveste de supraviețuire și conștientizare. Ca notă personală, gândindu-mă strict la subiectul cărții, Dostoievski mi s-a părut mai bun, în „Amintiri din casa morților“, în a descrie atmosfera gulagului sovietic.

Nuvela „O zi din viața lui Ivan Denisovici” a avut parte și de o ecranizare, în 1970.

Pe tema gulag/lagăr/poliție secretă am mai citit „Gulag. A history“, de Anne Applebaum, „Stasiland“, de Anna Funder, „Drumul din Kolîma“, de Nicholas Werth, „Kempeitai. Gestapoul japonez“, de Mark Felton, „Amintiri din casa morților“, de Feodor Dostoievski, „Negaționismul de stânga“, de Thierry Wolton.