Memento mori

Plecam fara regrete din Muktinah, cu destinatia Kagbeni. Speram sa regasim putin din magia pe care am ratacit-o in satul asta prapadit si deprimant.

E zi senina, cu vederi clare spre munti si soarele ne incalzeste. E timpul sa ne intoarcem la pantaloni scurti. Cautam poteca, dar nu o gasim, chiar daca ea apare pe harta. Localnicii ne spun ca nu exista nicio poteca, s-o luam pe drumul de pamant. Nu-i asa rau. Masinile sunt rare, asa ca se simte doar ca o poteca mai lata.

Dupa o vreme ajungem intr-un sat fantoma, cu o fortareata in varf, unde nu dam peste nimeni care sa ne lamureasca unde ar trebui sa fie poteca turistica. Doar un murg ma observa de peste gard, asa ca decid sa-l observ si io cu obiectivul de la camera.

Alte sat fantoma mai departe, cu animalele lasate de capul lor. Presupun ca toata lumea participa la ceea ce parea a fi o nunta in satul cel mai apropiat de Muktinah. Dam totusi peste o femeie pe un acoperis, o fi oaia neagra a regiunii de e singura care nu e la nunta, ori poate e ca mine, nu-i plac nuntile, care ne zice si ea ca nu exista nicio alta optiune spre Kagbeni decat drumul. Pe harta apare un traseu care ocoleste drumul, insa cel mai probabil nu e adusa la zi. Ar fi relativ greu intr-o tara atat de supusa dezastrelor naturale, unde alunecarile de teren sunt frecvente si, cel mai probabil, au distrus o parte din poteci.

Serpuim in jurul masivilor si odata ce ajungem in vale suntem loviti de un vifor constant, care ne baga nisip pana si in urechi. Nu lipsesc semnele care ne informeaza ca suntem in pe domeniul leopardului de zapada. Tare norocosi ar mai trebui sa fim sa vedem un leopard de zapada, din moment ce e unul dintre cele mai greu de vazut animale. Exista si o carte a lui Sylvain Tesson, numita ,,Leopardul de zapada”, despre o intreaga odisee de a zari un astfel de animal in Himalaya.

Zona din apropiere de Kagbeni este faimoasa pentru vifor. E un vant constant care te tine in loc si care arunca kilograme de praf in tine. Pare absolut incredibil ca oamenii pot trai in astfel de conditii. Turma de oi peste care am dat inainte de oras nu parea insa deloc deranjata.

O buna parte din Kagbeni a fost distrus in urma unor inundatii recente, asa ca acum e plin de utilaje si muncitori care incearca sa recladeasca ce s-a pierdut. Privim in vale matca raului care probabil se umfla pana peste maluri in timpul musonului si trebuie sa tin camera cu ambele maini ca sa nu mi-o zboare vantul.

Cautam cazare in Kagbeni, dar e plin peste tot. Nu intelegem ce se intampla, n-am avut problema asta nicaieri. Si oamenii sunt destul de neprietenosi, ne izgonesc imediat. Gasim un singur loc cu paturi libere, dar cer un pret prea mare pentru conditiile slinoase. Mai mult decat asta conteaza ca nu ne place locul, e o atmosfera dubioasa si nu vrem sa ramanem acolo. Ne oprim la un ceai si o placinta cu mere si decidem sa fortam o ora spre urmatorul sat.

Ne luptam cu vantul si praful, de acum si cu traficul, dar ia satul de unde nu-i. Aparent a fost distrus de inundatia care a afectat si Kagbeni. N-avem de ales decat sa fortam alte doua ore spre Jomsom, unde sigur gasim ceva. E ingrozitor.

Dupa o vreme decidem sa incercam sa oprim unul dintre jeep-urile care tot trec pe langa noi, dar nimeni nu are locuri libere. La pas e singura optiune. O piatra e catapultata de sub roata unui jeep si tasneste ca un glont in parapetul de pe marginea drumului. BOOM! Eu si Anders eram la cinci metri in urma. Ne uitam unul la altul si stim ca daca ne pocneste vreo piatra din aia acolo ramanem.

Inainte de Jomsom, dam peste ceva ce am vazut in mai multe locuri din Nepal, ceva ce inca ma lasa perplex: oameni care sparg bolovani cu ciocanul. Pietrisul e folosit la constructia de drumuri si case, asa ca munca multora este sa urce cateva zeci de metri in susul muntelui, sa adune bolovani pe care-i cara in cosul atarnat de spate, apoi sa-i aduca jos si sa-i sparga cu ciocanul in pietricele. La o scara mai larga de timp, practic, oamenii astia nu fac decat sa piseze munti cu… ciocanul. Ii vezi stand in fund deasupra unei gramezi de pietricele si dand cu ciocanul ritmic in pietre mai mari. Din pacate, e ceva ce razgaiatii din Europa care se plang de tot felul de lucruri n-o s-o vada niciodata.

Ajunsi in Jomsom, iar nu gasim cazare pe nicaieri. Ce naiba? Dar fix atunci imi pica fisa si-mi amintesc ca e Anul Nou nepalez, care pica-n aprilie. De asta e totul plin. Dupa multe cautari si multi nervi, gasim trei camere single la un hotel de langa aeroport, cu un pret de o treime din venitul lunar in Nepal, dar nu mai conteaza. Suntem franti. Patrik se uita la ceas si ne spune ca am facut 29 de kilometri in 7 ore. Nu e teribil de mult, dar in conditiile vantului si prafului, e altceva.

La dus dau cu degetul pe frunte si se ia o dara de negreala. Tot praful din lume pe mine. Nici asta nu mai conteaza. Acum stam in barul hotelului cu o bere Gorkha in fata si stim ca am terminat. A fost absolut minunat, dar nici viata la campie nu e rea. Maine avem un autobuz matinal spre Pokhara.

---

Despre autobuzul din Jomsom spre Pokhara, imaginile spun mai multe. Mari bucati din drum sunt pe marginea prapastiei, dar soferii par ca stiu ce fac, asa ca zero emotii. Din motive necunoscute, camera nu a focalizat corect in prima parte a filmarii.

Odata ce ai parcurs trecatoarea, multe motive de ingrijorare dispar, dar, inevitabil, altele apar: riscurile legate de raul de altitudine se diminueaza considerabil, din moment ce de aici doar cobori, iar aerul va deveni tot mai oxigenat, coborarea e teoretic mai usoara decat urcarea, deci mai putin efort fizic.

Totusi, odata ce ai trecut de pe versantul sudic pe cel nordic diferenta te copleseste. De la zapada si apa peste tot, verdeata (la altitudinile mai joase) te indrepti spre Lower Mustang, unde totul e doar seceta, piatra si praf. Partea nordica nu primeste aproape deloc ploaie, spre diferenta de partea sudica, asa ca te simti ca-n desert. Fiecare pas pe care-l fac cei din fata starneste un nor de praf, asa ca-mi pun buff-ul peste nas si gura. Nu doar ca te ajuta cat de cat sa nu inspiri atata praf, dar actioneaza si ca un umidificator. Aerul e atat de uscat incat condensul pe care-l generezi in buff e singura ta sursa de umiditate. Sticlele de apa sunt goale, dar in desertul asta nu exista nicio sursa de apa.

Avem doi kilometri de coborat pana in Muktinah, dar pe serpetine abrupte, pline de grohotis alunecos. Nu putem merge in viteza, la fiecare pas trebuie sa ai grija sa nu aluneci, mai ales ca nivelul de energie e deja scazut. Toti derapam ocazional, dar reusim sa ne gasim echilibrul, pana la un moment dat cand iau o tranta si, din cauza betelor cu care am incercat sa ma opresc, cad ciudat cu un genunchi in fata si dau cu el de un bolovan. Dupa durerea initiala ne dam seama ca totul e OK. E doar o vanataie.

Singura parte buna la coborarea asta e ca incepem sa respiram din ce in ce mai bine si parca un strop de energie revine odata cu oxigenul.

---

Din pacate, Muktinah e o surpriza neplacuta. Obisnuiti deja cu satucuri de munte, dam de un sat destul de urbanizat, prafuit, destul de murdar si plin de oameni. Aici se afla unul dintre cele mai sfinte temple pentru hindusi si budisti (impartit pe niveluri, primul e hindus, al doilea budist), asa ca e plin de pelerini, in special indieni.

Mersul pe jos, cum am vazut si-n America Latina, e un concept pur vestic. Nici in Asia nu exista ideea cum ca ,,mersul pe jos face piciorul frumos”. Transportul din sat spre templu (vreo 500 de metri, hai un kilometru) se face ba cu cai, ba cu tronuri carate de patru oameni si pe care stau oameni perfect capabili sa mearga, ba cu simple scaune de plastic, precum cele pe care stam la terase, pe care hamalii si le leaga de spate, clientii se suie pe ele si apoi hai murgule, cara-ma!

---

Ne oprim la primul hotel care ne iese in cale si decidem sa stam doua nopti, sa ne odihnim. A doua zi mergem si noi sa vizitam templul si descopar o mica Indie, de parca as fi fost transportat inapoi in Mumbai, Jodhpur sau Varanasi. Partea hindusa a templului e mizerabila, haotica, galagioasa, invaluita in mirosuri care mai de care. Exista un panou pe care scrie ,,sa pastram curatenia acestui templu sfant”. Degeaba. Nici macar in unul dintre cele mai sfinte locuri ale religiei lor nu sunt capabili sa mentina curatenia. Imi este in continuare greu sa definesc exact care cultura este una a lipsei de igiena: cultura indiana sau cultura hindusa? Ori poate amestecul dintre ele. Inca de pe vremea lui Gandhi vorbea ca exista nevoie de standarde mai bune de igiena, ca nu e posibil ca pana si templele sa fie pline de rahat. Nu pare sa se fi schimbat mare lucru in bine de atunci, ba chiar s-a inrautatit. Tind sa cred ca mai degraba e cultura indiana, din moment ce nepalezii sunt si ei majoritar hindusi, insa au standarde de igiena muuuuult mai inalte, chiar daca tot ,,murdar” in comparatie cu ce definim noi drept curat.

In timp ce urcam pe o carare spre nivelul doi al templului, partea budista, dam si peste bude. Exista buda pentru madame. OK. Apoi buda pentru ,,gents”. OK. Apoi exista buda… VIP. Toti trei cascam ochii si ne intrebam ce naiba e asta? E pentru gainile care se oua aur?

Ajunsi mai sus, la partea budista a complexului, liniste, curatenie, solemnitate. Invart roata mani de trei ori si ascult tacanitul facut de fiecare rotatie completa.

Masinile care transporta pelerini starnesc furtuni de praf, asa ca nu ne ramane decat sa ne sufocam si sa simtim o adunatura de tot felul de mizerii in fundul gatului. Vanzatorii de pe marginea drumului mai uda cu furtunul, dar e doar o solutie temporara. Asta e viata acestor oameni la 3.500 de metri, condamnati sa inspire praf toata viata si sa priveasca la gigantul Dhaulagiri (8.167 de metri) printre barele de fier beton, asa cum fac si eu din camera mea.

Dimineata plecam si o luam direct pieptis la deal, chiar daca traseul zicea ca diferenta de nivel urmeaza o crestere lenta in altitudine. Pe naiba, de la primii pasi pe traseu ne iese inima din piept pe serpentine.

Prima zi fara niciun dus. E prea frig si e prea epuizant la peste 4.450 de metri sa mai faci dus. Cum a zis Patrick: ,,nu am nicio femeie langa care sa dorm”. Nu e nimeni pe care sa deranjezi. Sigur, nu e ca si cum igiena e ceva ce faci pentru altii, e mai mult o gluma, dar standardele de la nivelul marii nu pot fi respectate. Sa fugi dezbracat si inghetat spre dusul de afara si apoi inauntru iti scade temperatura de baza atat de mult incat nu merita. Caldura e mai importanta.

Drumul spre Thorong Pedi (Lower Camp) e oarecum o enigma. Am intrat deja in modul mecanic de a merge, privind la doar cativa pasi in fata, pentru a nu-mi pierde motivatia. Daca te uiti in zare si vezi cat ai de parcurs exista riscul sa te descurajezi.

Ne cazam pe la ora 15 si apoi zacem in soarele care iese ocazional dintre nori. Anders are un pulsometru de pus pe deget cu care imi verific si eu semnele vitale. Saturatia cu oxigen e 82, ceea ce aici e normal, dar la nivelul marii ar fi motiv urgent de internare in spital. Pulsul e ridicat, tot organismul lupta pe repede inainte sa extraga cat mai mult oxigen din aer.

Stam in jurul cuptorului sa ne incalzim. Nu mai suntem asa de vorbareti, stim ca maine e ziua cea mare cand vom incerca sa parcurgem trecatoarea Thorong La (5.416 metri). E cea mai grea zi de pe traseu nu doar din cauza trecatorii, ci si pentru ca punctul terminus e Muktinah, adica un drum de peste opt ore cu 1.000 de metri urcare si apoi 2.000 de metri de coborare.

---

Ne trezim la patru dimineata, la cinci trebuie deja sa fim pe drum. E esential sa ajungi in trecatoare cat mai devreme cu putinta, inaintea vantului puternic care de obicei se porneste la amiaza. E atat de frig incat e nevoie de un efort de vointa sa scoti curul din pantaloni si sa mergi la buda. De spalat pe dinti nici nu se pune problema.

Mancam ceva rapid, desi ,,mancam” nu e termenul potrivit. La ora aia si pe frigul ala nu poti decat sa indesi mancare in tine si sa te fortezi sa o inghiti.

Suntem echipati si iesim din cabana. Traseul trece fix prin fata cladirii si, in vale si la deal, vedem zeci de lumini de la frontale pe fundalul puzderiei de stele cu care ne intampina noaptea. Sunt -15 grade, dar nu e atat de rau cum suna. Atata timp cat nu e vantul ala care ti se strecoara prin toate straturile direct in oase, temperatura e suportabila. Dam drumul la frontale si incepem si noi sa serpuim.

Dupa o vreme incepe sa se lumineze si apoi soarele tasneste dintre doua varfuri sa ne incalzeasca putin sufletele chinuite de aerul rarefiat. Cu grija, traversam zone in care suntem avertizati ca exista risc de alunecari de teren. Cu o zi in urma, cand ramasesem in urma cu Anders, un bolovan s-a rastogolit de pe versant fix prin fata noastra. Nu suficient de mare sa te omoare, dar destul incat sa-ti distruga un picior si sa te lase imobil.

E din ce in ce mai greu sa respir. Le spun baietilor ca-n astfel de momente mereu ma-ntreb de ce ma supun din proprie vointa la astfel de cazne cand as fi putut foarte bine sa fiu acasa cu nevasta-mea, stand pe canapea si uitandu-ne la Netflix. Imi raspund ca si ei au aceleasi ganduri. Stiu insa de ce fac asta. Stiu din toate amintirile pe care le am ca frumusetea de care ai parte compenseaza greutatile, chiar daca sunt momente in care pare ca greutatile cantaresc mai mult.

Privesc in urma mea si vad carduri de oameni. Toata lumea urca in tacere, daca nu din respect pentru natura, atunci din imposibilitatea de a vorbi. Sa dai din gura necesita un efort mult prea mare.

Ma apuca durerea obisnuita de cap, dar nu e nimic iesit din comun, asa ca o ignor. Patrick si Anders au luat-o in fata. Am senzatia ca se grabesc si nu inteleg de ce. Nu faci decat sa te epuizezi mai repede, iar cheia la altitudine e incet si constant. Urc in ritmul meu molcom fara sa-mi mai bat capul ca stau dupa mine. Pauzele in care ma opresc ca sa respir devin tot mai dese, e o senzatie continua de sufocare, dar fara a ajunge la pragul critic. Esti mereu pe punctul de a te asfixia, dar nu inca acolo.

Urcusul nu se mai termina. Varfuri false peste tot, in spatele carora se ascund alte urcusuri. Un baiat imi spune ca trecatoarea e cu siguranta in spatele marginii pe care o vedem in fata. Nu-mi dau voie sa cred asta, stiu cat de mult te demoralizeaza sa descoperi ca de fapt nu e asa, dar un graunte de speranta imi da si, cand ajungem acolo, descoperim ca, bineinteles, nu am ajuns. Mai urmeaza multe alte urcusuri.

Fara a subestima importanta de a fi puternic fizic, in astfel de conditii si locuri lucrul care primeaza e puterea psihica. Daca cedezi psihic, fizicul nu te mai poate ajuta cu nimic. Pentru mine, lucrul care ajuta cel mai mult e sa nu ma gandesc. Chiar daca nu o poti face constant, in cea mai mare parte a timpului sa nu te gandesti. Sa nu te gandesti la cat mai ai, la unde esti, la cat de greu e. Sa ai mintea goala si sa intri intr-un mod robotic in care tot ce conteaza este sa pui picior in fata piciorului si sa avansezi.

---

Cu cateva sute de metri inainte de trecatoare, fara ca eu sa stiu ca sunt atat de aproape, simt un puseu de energie si avansez fara pauze. Vad monumentul si steagurile din jur! Am ajuns! A fost cea mai grea zi din viata mea si, ohoho, mai e mult din ea, dar pe moment am impresia ca ce a fost mai greu a trecut.

Sudezii sunt deja acolo. Ne felicitam si facem poze cu monumentul.

Bineinteles ca nesimtirea, insa, nu poate lipsi nici la peste cinci mii de metri. M-am asezat in spatele tuturor celor care ajunsesera inaintea mea ca sa fac poze. Odata ce vine randul meu, tot felul de australopiteci apar de nicaieri si se baga in fata. Bai baieti, ati urcat la cinci mii si ati uitat deja civilizatia? Ma ignora, asa ca n-am de ales decat sa ma pun in fata lor incat sa nu le iasa pozele.

Aici Lizuca mi-ar spune ca nu asta e solutia si ca nu stai la cinci mii de metri sa te certi cu oamenii. Io cred ca, de fapt, nesimtirea nu trebuie lasata nepedepsita, pentru ca, daca maimutele vad ca le merge, n-au niciun motiv sa nu mai faca ce fac.

Asa se face ca a trebuit sa explic regulile de baza ale civilizatiei si respectului pentru ceilalti in una dintre cele mai inalte trecatori navigabile din lume. Sa stau sa le spun ca toata lumea vrea sa faca poze, toata lumea s-a chinuit sa ajunga aici si ca trebuie sa astepti la rand. Nimeni nu e mai special decat altcineva.

---

Revenind la partile placute, din trecatoare am urcat pe un mic delusor din apropiere, de unde se deschide o panorama catre muntii din a caror directie am venit.

Se spune ca urcarea e optionala, dar coborarea e obligatorie. Am stat jumatate de ora in trecatoare si acum trebuie sa coboram pe cealalta parte a muntilor, spre Muktinah. Ai zice, cum am zis si eu, ca de acum, la coborare, va fi mult mai usor, dar nu a fost deloc asa.

Continuarea in urmatoarea scrisoare.

Altitudinea nu vine doar cu conditii meteo diferite, ci si cu lucruri cu care esti mai putin obisnuit: brichetele nu mai functioneaza (ceva chimie legata de frig si lipsa de oxigen), sa fierbi ceva dureaza mult mai mult (lipsa de oxigen), tevile de apa sunt inghetate dimineata si abia spre 12 amiaza se dezgheata.

Bricheta poate fi inlocuita usor cu chibrituri, iar preturile la mancare si bauturi cresc pe masura ce urci, nu doar din cauza ca produsele de baza trebuie transportate mai departe, ci si pentru ca trebuie folosite mai multe lemne/gaz pentru a atinge punctul de fierbere in conditiile aerului rarefiat. Cu toate astea, preturile sunt mici pentru standardele cu care suntem obisnuiti. In privinta tevilor care ingheata peste noapte nu prea ai ce face. Nu e comod cand n-ai ce apa sa arunci in buda turceasca, dar e un pret mic de platit pentru a fi unde esti. Exista totusi apa pe care o poti pune in filtru sau cu care sa te speli pe fata si pe dinti: la fiecare cazare exista o chiuveta in curte unde apa este lasata sa curga non-stop, tocmai pentru ca teava sa nu inghete.

Am patit adesea sa ma ard pe munte. Prostia, ce sa-i faci? Mereu imi imaginam ca daca e frig, soarele nu e un pericol. Te arzi vara, cand e cald, nu? Nu tocmai. Fiind mult mai aproape de soare, te poti arde chiar si la zero grade. De data asta am avut inspiratia de a nu mai fi prost si m-am dat cu crema de soare pe fata, in timp ce restul corpului dardaia de frig. Cu buzele si mainile n-am avut insa ce sa fac, au crapat din cauza frigului si a aerului uscat.

Ma-ndrept spre Manang, cea mai mare asezare de pe traseu. Varfurile inzapezite, cu forme care de care mai intortocheate, se inmultesc. Cred ca Patagonia ramane locul meu preferat din lume si Anzii muntii in care m-am simtit cel mai acasa, dar Himalaya e altceva: totul arata mult mai salbatic, ca o margine de lume, unde pana si supravietuirea e pusa sub semnul intrebarii. Patagonia a fost o experienta mai completa, care a inclus mai multe dintre lucrurile care imi plac (autostop, campat, drumetii in munti), insa Himalaya te face sa deschizi gura si sa nu o mai inchizi atunci cand vezi formele muntilor, inaltimea si salbaticia lor, cand te gandesti ca sunt oameni care chiar incearca sa urce pe culmile alea si sa se aseze pe varfurile de deasupra norilor. Ma uit in zare cautand rute pe care le-ai putea urca, prin zone predispuse la avalanse, si ma apuca transpiratia: e o nebunie.

Ma opresc la 20 de minute de Manang, in Braka. N-am chef de aglomeratia din Manang, unde merge restul lumii. Aici e liniste si de pe terasa cazarii se vede tot masivul Annapurna. E locul in care-mi iau si ziua de pauza recomandata pentru aclimatizare. E totodata si locul in care-i cunosc pe cei doi suedezi, Patrick (+50 de ani) si Anders (+60 de ani), cu care am sa petrec restul zilelor pe traseu. Ne intelegem bine, sunt barbati de moda veche, stoici si cu dragoste de munte.

Cateodata ma-ntreb daca, pe masura ce trec anii, devenit tot mai uracios in mod gratuit. Cel putin asta simt, ca nu mai am rabdare cu oamenii si o toleranta zero absoluta pentru prostiile lor. Cei mai multi dintre ei dau din gura doar ca sa dea din gura, fara a avea ceva de zis si e un chin sa ii asculti. Odata cu Patrick si Anders mi se confirma o suspiciune: nu ma transform intr-un mizantrop, ci ca de obicei imi este imposibil sa gasesc un liant intre mine si persoane mai tinere care au crescut in o cu totul alta lume si care, implicit, au o viziune complet diferita asupra lumii.

Muntele este un bun exemplu in sensul asta. Cu Patrick si Anders stam la povesti despre muntii pe care i-am batut, dezbatem carti de munte pe care le-am citit si invocam toti marii montaniarzi care au facut istorie. Avem dragoste de munte si ne simtim mici in umbra lor. De cealalta parte, pentru cei mai tineri, drumetia in jurul Annapurna e doar o alta experienta de bifat. Economia experientei isi spune cuvantul. Nu exista niciun fel de romantism, de transcendental, de aventura, de dragoste. Nu exista sentimente si valori, doar lista cu bife. Asta e una dintre partile negative ale drumetiei in jurul Annapurna: prea multi oameni care n-ar avea ce sa caute aici daca nu ar fi o experienta la moda, printre experientele de top de avut. Cam la fel ca articolele alea cu 100 de locuri pe care trebuie sa le vezi. Imi amintesc de montaniarzi care invocau nume (si cartile lor) ca Maurice Herzog sau Heinrich Harrer, nume care le-au starnit dragostea de munte si chemarea interioara de a fi printre ei. Astfel de lucruri lipsesc de la mai toti oamenii de pe traseul asta. Au inimile pustii si hamali care sa le care chilotii la 5.416 metri.

---

Parca nu mai e asa de frig. Tipul de la cazare mi-a spus ca a fost neobisnuit de frig pentru perioada asta. Norocul meu! Ma-ndop cu tigari pe terasa. Soarele a disparut in spatele muntilor, dar in lumina amurgului inca se mai vad cateva hornuri din care incepe sa iasa un fum ce miroase a lemn. Pe ulita de pamant batatorit o ceata de copii se alearga si face harmalaie. Turmele de iaci coboara de pe versanti si se intorc acasa. Zapada lipita de ghetarii din varfurile care ne impresoara reflecta o ultima geana de lumina. E noapte.

---

Dimineata plecam toti trei la drum, spre Yak Kharkva. Peisajele sunt ireale. Poti vedea de la distanta cum zapada de pe munti e vanturata si cum norii se aseaza pe varfuri ca pe tronul lor ceresc.

In camera comuna, cuptorul nu e alimentat doar cu lemne, ci si cu balegar de iac. E o caldura atat de dulce si stam in tricou, ceva de neconceput in alte locuri. Chiar daca balegarul de iac nu arde la fel de mult ca lemnul, elibereaza o caldura mult mai mare. Taranii din Romania foloseau si ei metoda asta de incalzire. Balega era modelata in caramizi care se numesc tizic si care erau bagate apoi in soba.

Jucam carti si incercam sa absorbim toata caldura, sa ne facem rezerve. Stim ca e putin probabil sa o mai intalnim din nou. Aproape ca as fura niste balega de iac sa mi-o bag in buzunar si sa o am la nevoie.

E primul loc in care toata lumea are parte de caldura. La celelalte cazari, caldura avea o raza mai redusa, asa ca serpasii si hamalii se ridicau de langa cuptor cand vedeau straini apropiindu-se, lasandu-i pe ei sa se incalzeasca. Mi-a fost rusine de multe ori cand au facut asta pentru mine, dar nu am refuzat. M-am (poate) amagit cu ideea ca ei sunt mai obisnuiti cu frigul si ca am nevoie de caldura mai mult decat ei. Nu stiu daca e doar o minciuna pe care mi-o spuneam pentru ca, pe cand toti strainii erau infofoliti pana sub nas, ei erau in slapi si fara prea multe haine. De asemenea, nici nu prea-i vedeai zgribuliti.

---

Maine ne indreptam spre Thorung Pedi (Lower Camp), ultima oprire inainte de trecatoarea Thorung La, cel mai inalt punct de pe traseu (5.416 metri). Ca in fiecare zi, ma doare capul din cauza altitudinii, durere care de obicei dispare dupa somn. Am Diamox cu mine, dar doar ca solutie de salvare in cazul unor simptome grave. Durerea de cap nu e nimic neobisnuit, iar Diamox are prea multe efecte secundare ca sa-l iei ca pe bomboane. Mai e un motiv: vreau sa parcurg traseul, inclusiv trecatoarea, fara niciun ajutor extern. Fara hamali, fara Diamox, fara nimic de genul, doar puterea mea, pe care o am sau nu.

Astazi trebuie sa ajung in Upper Pisang. La plecare, pe partea stanga, cum e eticheta, invart rotile budiste (mani wheels). Poate ca nu fac bine, dar nici rau n-au ce sa faca. Inauntrul fiecareia e o mantra care e trimisa in vazduh atunci cand roata se invarte. Acelasi principiu e valabil si-n cazul steagurilor care sunt peste tot: cand sunt batute de vant, mantrele se imprastie in jur.

Budismul e una dintre religiile inofensive ale lumii. Daca in loc de a-i ucide pe pagani, pe homosexuali, – in fine, toata violenta si ura din celelalte religii ale dragostei – mi se cere sa invart niste roti, atunci am sa invart niste roti.

Prin vai, printre munti, pe poduri suspendate, pe sub stanci pe care sunt catarate capre cautand un smoc de iarba ajung in Upper Pisang fix cand incepe sa ninga. Vremea a fost destul de predictibila pana acum: dimineata si pana la 14-15 e senin si cald, apoi incepe ploaia care, de acum, fiind la atitudine mai mare, se transforma in ninsoare. Trebuie sa te trezesti si sa pleci devreme pe traseu ca sa prinzi partea buna a fiecarei zile.

---

Cred ca asta ar fi un moment bun sa povestesc despre ,,gas shower”. Din moment ce am castigat altitudine si a devenit frig de tot seara si noaptea, un dus fierbinte e binevenit. In Nepal le zice ,,gas shower”, din moment ce boilerul din baie e conectat la o butelie de gaz din afara. Peste tot in baie ai avertismente sa lasi fereastra deschisa, ca nu cumva sa te sufoci. Boilerul mai are eventuale scapari de gaz si te-ai putea trezi pe podea, in curu’ gol.

Ei bine, uneori am prostul obicei de a ma considera supraom in comparatie cu ceilalti, asa ca am refuzat luxul unui dus fierbinte (ce, Hillary avea dus fierbinte?) si am facut cu apa inghetata. Am tremurat ca un dobitoc cinci ore dupa, cu parul ud, incercand sa recapat o temperatura de baza normala. Partea buna in astfel de situatii este ca am puterea de a recunoaste ca sunt prost, asa ca-n Upper Pisang am acceptat luxul si dusul fierbinte la 28 de grade a fost divin.

Toata lumea sta in camera comuna, in jurul sobei/cuptorului. E atat de frig incat nici sa te pisi nu-ti vine, ca ar insemna sa te duci afara. Lesne de spus ca niciuna dintre camerele de somn nu este incalzita si ca tencuiala din jurul ferestrelor si usilor e de forma. E aproape la fel de frig ca afara, asa ca fara un sac de dormit bun, in ciuda paturilor pe care le primesti, vei avea parte de niste nopti de cosmar.

Ma uit pe fereastra si e ,,whiteout”. Daca te prinde asa ceva pe drum, ai pus-o. N-ai nicio sansa sa te orientezi.

Zapada se asterne peste noapte, peste case, prin brazi si prin munti, dar nu pe drum. Privelistea cu care ma ridic din pat e superba.

E primavara. Zapada asternuta in brazi se topeste si-mi cade in cap, iar de pe streasina cladirilor se scurg mici suvoaie de apa. Seara totul ingheata, iar dimineata se trezeste la viata.

In drum spre Ngawal ajung la un templu cu o roata mare, pe care o invart si apoi ma asez langa un omulet de zapada pe care l-am gasit acolo, cu ochii la varful Annapurna II, care pare ca are si fatza. Halesc niste placinta cu mere si branza de iac. Doua doamne au tras de mine sa cumpar ba de la una, ba de la alta, dar am gasit solutia ideala: jumatate de la matale, jumatate de la matale. Au fost foarte multumite. ,,Da, spread around”, zisera. Nitei bani pentru fiecare.

Un elicopter zboara printre munti, ceea ce nu-i niciodata o veste buna. Probabil ca cineva are nevoie de evacuare de urgenta.

Serpuiesc in sus si ma tot lovesc de un grup de germani care au muzica la boxa. Ii rog sa opreasca rahatul ala, ca n-am venit in Himalaya sa aud Bob Marley in munti. Ma iau la misto, ca ei ,,se distreaza”. Ma apuca spumele, dar ghidul lor nepalez ma calmeaza si-si cere scuze pentru ei. Nu ai de ce sa-ti ceri tu scuze, ei sunt niste dobitoci. Serpuim in continuare si avem cam acelasi ritm, motiv pentru care ne tot intalnim. De undeva de sus rad de mine si imi arata cum danseaza ca si cum ar fi in club. Pai futu-va mamele, uit de altitudine, de urcus si ii prind din urma. Arunc rucsacul, betele, ochelarii si ma duc direct sa-l iau pe unul de gat. E tot ce voiam sa fac, sa-i sperii incat sa se potoleasca, dar ghidul se interpune iar intre noi. Ii explic ca nu se face asa ceva, oamenii vin sa asculte pasarile, si vantul, si apa, nu prostiile lor. Sa-si puna casti. Pe decursul zilei am dat peste multi astfel de idioti, dar toti au oprit muzica cand li s-a spus, mai putin astia. Din spatele ghidului, unul dintre ei, mai tupeist, zice ca io-s barbat in toata firea si ca ei au doar 18 ani. Pai futu-te, cand ma luai la misto erai barbat, dar acum plangi dupa mami ca ai doar 18 ani. Ai zis ca tu te distrezi cu muzica la boxa, bravo, io ma distrez luand prosti de 18 ani de gat la 3.500 de metri altitudine. Ghidul promite ca o sa-i convinga sa o lase balta cu muzica. Un cuplu aflat mai jos pe poteca intervine si fiecare zice ca nu vrea sa auda muzica.

Ca oi fi parut nebun sau nu e irelevant atata timp cat s-au speriat suficient incat sa se potoleasca si sa-i lase pe restul sa se bucure de natura. Nici comportamentul meu nu a fost poate ideal, dar erau deja doua ore de cand ma rugam frumos de ei si am vazut rosu in fata ochilor. Unii se inclina la Isus, Buddha sau iPhone. Io ma inclin in fata muntilor si o iau razna cand unii sau altii aleg sa-mi intineze experienta.

Am ajuns in Ngawal si m-am cazat la o casuta. Ninge si ma distrez urcand pe scari, sa aud scartaitul zapezii sub talpile mele. Imi aduce aminte de copilarie, cand erau zapezi mai serioase si mergeam la scoala pe intuneric, orele incepeau la 07, zapada scartaia sub bocanci, iar apoi calcam intentionat prin baltile inghetate, sa aud cum crapa.

E o noapte friguroasa. Dimineata ma trezesc cu fereastra inghetata, dar, din nou, privelistea pe care ti-o ofera cerul senin de la 08 merita toate sacrificiile.

In Pokhara, cineva imi spusese ca-n maximum cinci ani Nepalul va fi cotropit fie de China, fie de India. ,,Toata lumea vrea apa”, iar Nepalul e sursa multor rauri si e bogat in apa. Vazand ca mai toate proiectele de infrastructura, de la drumuri la hidrocentrale, sunt construite si operate de chinezi, cred ca e destul de clar cine va prelua controlul. Faptul ca pe drumul care se construieste semnele sunt mai intai in chineza, apoi engleza si abia apoi nepaleza cred ca spune ceva. E insa tactica devenita deja clasica a chinezilor din ultimii ani, una extrem de inteleapta. Chinezii nu invadeaza militar ca SUA, ei se strecoara pasnic si pun mana pe resurse vitale, dar folosesc si colonizarea cu populatie Han, cum au facut in Tibet. In cartea sa despre Fluviul Amur, Colin Thubron povesteste ca sunt tot mai multi chinezi care se muta si opereaza in Siberia. Rusii de acolo se declarau sub asalt, dar e un asalt legal. Populatia Han migreaza legal si, usor-usor, vor deveni majoritari. De facto, Siberia va deveni China, daca nu si de jure.

L-am intrebat pe baiatul de la cazarea din Ngawal daca, totusi, drumul nu le usureaza viata, ca pot sa transporte lucruri mai usor. Inainte de drumul prin munti (construit de chinezi), nu exista decat o poteca si hamali. Raspunde ca nu, le-a facut viata mai grea. Majoritatea traiesc din turism si, din cauza ca acum exista un drum pana-n Manang (3.519 metri), multi straini prefera sa ia masina din Besi Sahar tocmai pana-n Manang, fara sa se mai opreasca in toate satele dintre. Cazarile si restaurantele dintre sunt acum pustii. Pe langa faptul ca pierd atat de multa frrumusete, cei care fac asta se expun si la raul de altitudine. Nu doar la simptomele obisnuite, cum ar fi durerea de cap si dificultatile de respiratie, ci la simptomele care-ti ameninta viata, cum ar fi edemul pulmonar, ori edemul cerebral. Prea putin timp petrecut pentru o aclimatizare corecta, prea multa graba sa bifezi doar Thorung La.