Red Famine. Stalin’s war on Ukraine. Anne Applebaum

Red Famine. Stalin’s War on the Ukraine“, de Anne Applebaum. O carte în care autoarea aduce în prim plan Holodomor-ul, fratele similar ca nume, dar mult mai puțin cunoscut al Holocaustului.

Pe scurt, între anii 1932 – 1933, în urma unor politici dezastruoase, dar și intenționate ale conducerii URSS de la Moscova, 3,5 milioane de ucraineni au murit de foame, estimările generale situându-se între 3 și 12 milioane de victime.

După cum arată și Applebaum, foametea a avut numeroase cauze: de la colectivizare la transferul de alimente dinspre bogata și roditoarea Ucraină către Rusia și alte zone ale URSS.

Regimul de cote datorate de țărani statului a fost atât de aspru implementat încât acestora li s-au luat chiar și grânele rămase de sămânță, astfel că în sezonul agricol următor n-au avut nici măcar cu ce să însămânțeze câmpurile.

De altfel, țăranii se aflau și în fața unor dileme de care depindeau viețile lor:

Instead, wrote Ivanisov, he and his fellow peasants were now in an impossible situation. If they worked hard and built up their farms then they became kulaks, ‘enemies of the people’. But if they took the other option and remained bedniaks, poor peasants – then they were worse off than the ‘American peasants’ with whom they were supposed to be competing. (…) The peasants knew that if they worked badly, they would go hungry. If they worked well, they would be punished by the state.

Lipsa de motivație de a munci doar pentru a vedea că totul îți este luat de către stat, transferul de alimente dinspre Ucraina spre alte regiuni ale URSS, dar și pentru export, câmpurile rămase neînsămânțate, nepăsarea Moscovei față de foametea tot mai mare din Ucraina – posibil ca pedeapsă, ținând cont că ucrainenii s-au opus cel mai mult colectivizării și altor măsuri de sovietizare, precum stârpirea identității ucrainene -, toate acestea împreună pot fi văzute drept cauze care au dus la acest dezastru umanitar.


Holodomor-ul, clasificat drept genocid de 16 țări, dar nu și de Alexandr Soljenițîn, care spune că a fost similar foametei rusești din 1921 – 1922, ambele fiind rezultatul furtului de la țărani, nu a unui genocid, a dus și la acte de canibalism, ba chiar la vânarea copiilor de către adulți, la a mânca scoarță de copac, orice animal sălbatic, iarbă, frunze etc.

Applebaum aduce aminte și de magazinele pentru străini, URSS-ul conținea astfel de locuri, unde ucrainenii vindeau aurul pe care-l aveau pentru a face rost de mâncare.

Disperarea era atât de nemărginită încât pe lângă canibalism și copii vânați pentru a fi mâncați, se apela inclusiv la dezgroparea morților pentru recuperarea aurului care putea fi apoi vândut la magazinele destinate străinilor în schimbul mâncării.


Deși întrebarea genocidului rămâne nelămurită, cu greu se poate nega că Stalin n-ar fi știut ce se petrecea în Ucraina și că nu i-a păsat. Se poate să nu fi orchestrat foametea, să nu fi fost intenționată, ci doar rodul furtului, colectivizării și prostiei, însă, odată produsă, nici nu a fost oprită. Ucrainenii au fost lăsați să moară pe capete, foametea probabil fiind văzută drept o soluție de subminare a naționalismului ucrainean care dădea bătăi de cap URSS-ului.

Red Famine. Stalin’s War on the Ukraine” rămâne una dintre acele cărți, multe de altfel, la finalul căreia poți doar răsufla ușurat că nu ai fost în locul acelor oameni și că tot ce ai acum, oricât de puțin, e mult, mult de tot.


De Anne Applebaum am mai citit „Gulag. A history“, „Iron Curtain. The crushing of Eastern Europe 1944 – 1956“, „Between East and West. Across the borderlands of Europe.”

Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun. Nikolai Gogol

Mantaua“, „Nasul” și „Însemnările unui nebun“, trei povestiri foarte bune marca Nikolai Gogol.

Gogol, fără să știrbesc cumva din originalitatea și talentul său prin comparația asta, este un Kafka adăugit cu umor, capabil să spună povești absurde, unele în același timp tragice, altele în același timp comice prin ciudățenia lor.

Prima povestire, „Mantaua“, ne prezintă un mic funcționar sărac și jerpelit care constată într-o iarnă că-l cam trage vântul, vechea sa manta ponosită și cârpită de zeci de ori nemaiputând să facă față gerului.

Un fapt tragic pentru funcționarul nostru, care nu știe de unde să facă rost de bani pentru a-și croi o haină nouă. Cu chiu, cu vai reușește să adune fondurile, iar statutul său la birou se schimbă. Colegii încep să-l vadă într-o altă lumină și să fie mai prietenoși cu el.

Însă, din cauza unor circumstanțe, trebuie să se întoarcă acasă pe timp de noapte și este jefuit de manta de o bandă de derbedei. A doua zi cade la pat cu pneumonie și ulterior moare.


Cea de-a doua povestire, „Nasul“, este atât de suprarealistă, de comică și de absurdă încât la final nu te poți întreba decât „ce naibii am citit?”

Personajul principal se trezește într-o dimineață fără… nas. Nasul i-a fugit și s-a ascuns în pâinea unui frizer care, înspăimântat de ciudata întâmplare, îl aruncă în râul Neva.

Dar ce să facă actorul nostru principal, care, de altfel, deține o funcție importantă, fără nas? Cum să se prezinte în societate și la serviciu cu mutra desfigurată, lipsită de nas?

Cumva, totul se termină cu bine și domnul nas binevoiește să se întoarcă pe chipul posesorului său.


Ultima povestire din volum, „Însemnările unui nebun“, ne prezintă un funcționar rus care, după ce află că familia regală spaniolă a rămas fără moștenitor, începe, treptat, să-și dea seama că, de fapt, el este urmașul legitim al tronului spaniol.

Aruncat în spitalul de nebuni, funcționarul nostru continuă să creadă în continuare că totul este doar un plan bine ticluit pentru ca el să fie dus în siguranță în Spania și prezentat drept pierdutul prinț spaniol, moștenitor legitim al tronului rămas liber.


De Nikolai Gogol am mai citit „Suflete moarte“, „Taras Bulba“, „Revizorul. Căsătoria“.

Vara in care mama a avut ochii verzi. Tatiana Țîbuleac

Vara în care mama a avut ochii verzi“, de Tatiana Țîbuleac, în sfârșit o autoare basarabeană care să zic că mi-a plăcut, chiar dacă nu peste măsură.

Am mai citit autori basarabeni precum Liliana Corobca sau Iulian Ciocan, mi-au plăcut mult ideile de la care plecau cărțile lor, însă scrisul, slab, slab de tot, parcă are o reținere de a se deschide.

Nu a fost cazul la Tatiana Țîbuleac, chiar dacă la început limbajul mi s-a părut prea de Vice, prea forțat și lipsit de naturalețe. De cealaltă parte, poate e vina mea că am citit deja destule cărți cu personaje adolescentine rebele de la autori precum Chuck Palahniuk, Hubert Selby Jr., Anthony Burgess sau Irvine Welsh și mi s-a cam luat.

Însă, pe decursul lecturii a început să mă prindă povestea, mai ales talentul autoarei când vine vorba de metafore din care să țâșnească imagini extrem de vii.

Mai jos una dintre ele, când fiul rebel își așează mama bolnavă în cadă:

Mama arăta ca un săculeț cu oase. M-am speriat când am văzut-o și i-am spus că nu o pot lăsa să se urce în cadă de una singură. Am luat-o în brațe și am lansat-o treptat pe apă ca pe o corăbioară de hârtie.”


Vara în care mama a avut ochii verzi” este o carte scurtă, prea scurtă în opinia mea, mi-aș fi dorit ca povestea să aibă mai multă amplitudine, să am timp să mă scufund în ea.

În schimb, fiind atât de scurtă, se simte ca un pumn în stomac. Și poate că asta a și fost intenția autoarei.

Oricum, un roman bun care pune niște întrebări la care să te gândești: chiar dacă ai o relație nu tocmai ideală cu părinții, ce te faci când ei îți mor în brațe?

Gluma. Milan Kundera

Gluma“, de Milan Kundera, carte simbol pentru absurditatea și rigiditatea cadrelor „socialiste”, unde o simplă glumă este interpretată drept un atentat la ordinea de stat.

Ludvik, sub forma unei glume, îi trimite unei prietene o carte poștală pe care scrie „Optimismul este opiumul popoarelor! O atmosferă sănătoasă miroase a prostie! Trăiască Trotsky!

Textul lui este însă interceptat de instituțiile de partid, iar Ludvik, deși un susținător fervent al comunismului, este calificat de regimul care nu știe de glumă drept dușman al poporului, este dat afară din facultate și trimis să-și facă stagiul militar într-o mină.

Acrit din cauza felului în care viața i-a fost curmată de o simplă glumă, Ludvik decide să se răzbune, iar oportunitatea de a face asta apare când o întâlnește pe Helena, soția lui Pavel Zemanek, adică acel bun prieten al său care, în timpul ședinței în urma căreia Ludvik fusese dat afară din facultate, votase și el pentru excludere.

Astfel, ca răzbunare pentru gestul lui Pavel, Ludvik decide să o seducă pe Helena.

Totul e ca omul, așa cum e, să nu se rușineze vrând ceea ce vrea și dorind ceea ce-și dorește. În general, oamenii sunt sclavii unor prescripții. Nimeni nu le-a spus că trebuie să fie așa sau așa, iar ei se străduiesc să fie așa, și, de fapt, până la moarte nu află despre ei cine au fost și cine sunt. Și astfel, nu sunt nimeni și nimic, acționează duplicitar, neclar, haotic. Înainte de orice, omul trebuie să aibă curajul de a fi el însuși. Iar eu vă spun, de la bun început, că sunteți pe placul meu și că vă doresc, în ciuda faptului că sunteți femeie măritată; altfel n-o pot spune, și nici să n-o spun nu pot.


Cu toate astea, această a doua glumă din roman nu decurge nici ea conform planului, iar Ludvik este forțat să constate că rezultatele acestor fapte nu sunt din vina celor care le inițiază, ci că provin dintr-un fel de inevitabilitate istorică, revolta împotriva ei fiind inutilă, din moment ce este o forță care nu poate fi controlată sau schimbată.


Mai jos un citat din gândurile lui Ludvik care mi s-a părut interesant când vine vorba despre ateismul – în general – stângii.

Biserica n-a înțeles că mișcarea muncitorească era mișcarea oropsiților și a suspinătorilor tânjind după dreptate. În totală contradicție cu spiritul lui Cristos, ea le-a întors spatele, nefiind interesată să se îngrijească împreună cu ei și pentru ei de instaurarea împărăției Domnului pe pământ, s-a solidarizat cu opresorii, păgubind în felul ăsta mișcarea muncitorească de credința în Dumnezeu. Iar acum și-a găsit să-i ceară socoteală și să-i reproșeze ateismul? Câtă ipocrizie fariseică! Da, mișcarea socialistă e ateistă, eu unul însă văd în asta o mustrare a divinității adresată nouă, creștinilor! O mustrare pentru lipsa noastră de caritate față de amărâți și suferinzi.

Și ce-mi rămâne de făcut în această situație? Să mă îngrozesc de scăderea numărului celor care frecventează biserica? Să mă îngrozesc de faptul că în școli elevii sunt învățați în spiritul gândirii antireligioase? Ce nesăbuință! Adevărata religie nu are nevoie de favorurile puterii lumești. Dizgrația puterii lumești nu face decât să întărească puterea credințelor.

Și-atunci mă întreb: să lupt împotriva socialismului fiindcă, din vina noastră, e fără Dumnezeu? Mai mare nesăbuință! Pot, cel mult, să deplâng și să regret profund tragica eroare care a îndepărtat socialismul de credința în Divinitate.”


Gluma” lui Milan Kundera este o carte a râsului în față absurdului, râzi, dar râzi cumva forțat de absurditatea situațiilor din ea, unde zâmbetul se transformă mai degrabă într-un rictus. Oricum, ca în cazul majorității operelor lui Kundera, o carte excelentă.

Romanul a fost ecranizat în 1968, dar a fost imediat interzis după ce Primăvara Pragheză a căzut victimă tancurilor sovietice.

De Milan Kundera am mai citit „Insuportabila ușurătate a ființei“, „Sărbătoarea neînsemnătății”, „Ignoranța“, „Lentoarea”, „Identitatea“.

Zorba grecul. Nikos Kazantzakis

Zorba grecul“, de Nikos Kazantzakis, roman despre care am citit fiind descris drept „existențialist”, motiv pentru care l-am urcat pe lista cu lecturi până pe primul loc, însă care mi-a înșelat așteptările.

Sigur, e un roman OK, dar unul pe care l-am categorisit cu trei stele pe GoodReads, adică acea categorie relativ ambiguă între o stea și cinci stele, nici prea bun, nici prea slab.

Figura centrală a romanului, Alexis Zorbas, un bărbat de 65 de ani, îl întâlnește într-o cafenea din Pireu pe narator, un intelectual grec, și, aflând că acesta din urmă vrea să redeschidă o mină de lignit din Creta, îi cere postul de șef de echipă.

Filosof și om bun la toate, cu o poftă de viață care-l impresionează pe narator, Zorbas devine punctul central al poveștii. Aflat pe insulă, Zorbas intră în relații cu madame Hortense, o codană bătrână care se laudă că a avut clienți celebri, mari comandanți de armate nemți, francezi, englezi etc.


E posibil ca natura presupus existențialistă a cărții să derive din discuțiile pe care naratorul și Zorbas le au adesea despre tot felul de subiecte cu substanță, de la viață și femei la religie. Cu toate astea, dialogul nu mi s-a părut atractiv, ci doar un fel de a vorbi de dragul de a vorbi, așa cum nici Zorbas nu mi-a dat impresia existențialistului îndrăgostit de viață și de fiece experiență nouă de care ar putea avea parte, părându-mi mai degrabă un hedonist deghizat.

– Dar ce vorbe-s astea, Zorbas? spusei răzând. Ești zdravăn ori ba, ai impresia că nicio femeie n-are altceva în gând.

Nu, chiar să știi că altceva n-are în gând, stăpâne. Ascultă-mă pe mine, care-am văzut și-am pățit, și-am făcut și-am dres multe la viața mea, stăpâne, așa că mă pricep. Femeii nu-i stă mintea la altceva, e o făptură bolnavă, ți-o spun eu, plângăcioasă. Dacă nu-i spui c-o iubești și-o dorești, se pune imediat pe plâns. Poate să nu te vrea deloc, poate să-i fie chiar scârbă de tine, poate să te trateze cu refuz, da’ asta-i altceva. Poate. Da-ntotdeauna, ăla care-o vede e musai s-o și dorească imediat. Asta vrea sărmana, așa că trebuie să-i faci hatârul ăsta!


Un moment care mi s-a părut șocant prin sălbăticiunea sa a fost cel în care văduva Surmelina, o femeie focoasă dorită de fiecare bărbat de pe insulă, este ucisă într-un act de justiție populară.

Acuzată că din cauza frumuseții ei Pavlis s-a sinucis, tatăl lui, Mavrandonis, încurajat de restul localnicilor, o decapitează.

Dezamăgit de acest act de cruzime absurdă, dar și de finalul poveștii lui Zorbas cu madame Hortensia, naratorul se întoarce pe continent. Cei doi păstrează legătura prin scrisori, însă nu se mai văd niciodată.


Citatul de mai jos mi se pare un exemplu bun pentru o revelație pe care am avut-o acum mulți ani și care, oricât de simplă pare, mi-a luat mult să ajung la ea.

Știam deja din proprie experiență că banii nu aduc fericire, însă ce aduc ei? Aici mă blocasem, până când a venit clipa ce mi-a adus rezolvarea: libertatea, banii sunt libertate. Sau, în cuvintele lui Zorbas, „aripi” cu care să zbori.

Dăduse peste un filon de lignit bun, fără multă cenușă, bine uscat, cu multe calorii. Zorbas era în al nouălea cer. Fulgerător licări în el ispita câștigului ce făgăduia călătorii, femei și noi aventuri. Ardea de nerăbdare să câștige mai mult, să prindă tot mai multe aripi – așa numea banii, aripi – și să-și ia zborul. De-aceea stătea de veghe nopți în sir, să facă probe cu telefericul lui microscopic, să găsească unghiul exact, să coboare lemnele încetișor-încetișor, spunea, de parcă le-ar căra îngerii pe aripile lor.


Per total „Zorba grecul” este o carte decentă, însă una care nu m-a atras foarte mult. Opoziția narator/intelectual școlit din cărți VERSUS Zorbas/elev la școala vieții mi s-a părut interesantă, la fel ca ideea pe care Kazantzakis încearcă să o transmită prin asta: că oricât de mult ai citi, în vorbele lui Milan Kundera, „viața este în altă parte”. Viața reală, singurul loc în care poți învăța despre viață, este viața însăși.

Cu toate acestea, felul de a scrie și povestea nu s-au ridicat, în opinia mea, la nivelul acestei idei.

Zorba grecul” a fost ecranizată într-un celebru film, în 1964, cu Anthony Quinn în rolul lui Alexis Zorbas.