„Corectitudinea politică“, adică transcriptul unei dezbateri din Canada între Michael Eric Dyson și Michelle Goldberg (susținători) versus Stephen Fry și Jordan Peterson (oponenți).
Chiar dacă nu impresionează prin dimensiunea sa (o dai gata în o oră), este foarte revelatoare din punct de vedere argumentativ pro sau contra ideologiei corectitudinii politice. Spre surprinderea mea, am empatizat mult mai mult cu tabăra adversarilor, formată din Stephen Fry și Jordan Peterson. Tabăra apărătorilor corectitudinii politice, formată din Michael Eric Dyson și Michelle Goldberg, mi s-a părut lipsită de substanță, de soluții reale, plină de resentimente și, per total, ruptă de realitate.
Prezența în tabăra anti-corectitudine politică a lui Stephen Fry ar putea fi o surpriză, ținând cont că e și gay, și evreu, și bipolar, și chiar și el spune că se află într-o ipostază inedită, în echipă cu Jordan Peterson, un adversar deja tradițional. Totuși, Stephen Fry explică de ce se poziționează astfel și, din punctul meu de vedere, toate explicațiile lui stau în picioare.
Surprinzător pentru mine a fost să descopăr că sunt de acord cu multe dintre pozițiile luate de Jordan Peterson în această dezbatere și mă refer strict la spusele sale din această dezbatere, nu ce tâmpenii o fi zis în alte contexte.
Stephen Fry insistă pe ce am insistat și eu de multe ori în discuțiile despre corectitudinea politică, și anume că limbajul nu schimbă atitudini. Soluția nu este să tratezi simptomul, ci boala. Degeaba oamenii nu mai zic poponar, dacă în mintea lor tot îi consideră poponari. Boala rezistă.
Cuvintele nu sunt decât o formă de transport pentru idei. Cuvintele nu au o valoare intrinsec bună sau rea, ci valoarea pe care noi le-o dăm. Dacă înlocuiești țigan cu rrom, fără să rezolvi problema din spate, nu vei ajunge decât ca, peste o vreme, și rrom să capete nuanțe peiorative și apoi să cauți să schimbi rrom cu un alt cuvânt și tot așa ad infinitum.
„Sunt multe lucruri pe care le urăsc la corectitudinea politică, din punct de vedere stilistic și pur visceral – ipocrizie, pietate, resentimente și mânie, ortodoxie, acuzații, denunțuri, umilire…Toate astea sunt rele și nu spun că m-aș putea împăca cu ele, dar nu mi se par la fel de importante precum faptul că pur și simplu nu funcționează. Corectitudinea politică este opusul eficienței. Este un ofițer de recrutare pentru dreapta. (…) Deci cred că stânga, dacă vrea să obțină toate lucrurile pe care ar trebui să le obțină, trebuie să se gândească la cum să atingă obiectivul fundamental de a construi o societate mai tolerantă, nu pur și simplu să impună un limbaj și să forțeze oamenii să folosească expresii incomode și prostești. (…) Am predat la o școală înainte de a merge la universitate și asta s-a petrecut în perioada în care s-a hotărât ca în locul cuvântului handicapați să fie folosită sintagma persoane cu dizabilități. Și ideea a fost preluată de ziare – a fost un exemplu timpuriu de corectitudine politică. Eram în anul 1979, dacă nu mă înșel. Și îmi amintesc de copiii de la acea școală. Unul dintre ei a căzut, iar altul a arătat spre el și a strigat Dizabilitatule!” (Stephen Fry)
De câte ori v-ați simțit atacați pe nedrept, ori măcar luați în vizor? De câte ori s-a vorbit la modul general despre bărbați drept violatori sau animale care bat femei și v-ați întrebat de ce sunteți băgați la grămadă cu cei care fac astfel de lucruri, din moment ce voi nu faceți astfel de lucruri? Aici este conflictul dintre identitatea individuală și identitatea de grup și cred că Jordan Peterson l-a punctat foarte bine. Putem să ignorăm totuși exagerarea cu „neomarxismul”.
Fiecare dintre noi cred că ne vedem în primul rând drept indivizi, iar abia apoi sub formă de trăsături care ne-ar putea coagula în grupuri, cum ar fi sexul, etnia și așa mai departe. Din nefericire, ideologia de extremă stângă o ia invers și ne definește în primul rând drept membri ai unor grupuri și astfel se justifică în mintea lor oarbă că toți bărbații sunt mai mult sau mai puțin vinovați atunci când unul din grupul lor comite un viol, de exemplu.
„Dar narațiunea colectivistă impusă de corectitudinea politică este o parodie ciudată a postmodernismului și a neomarxismului, iar afirmația sa fundamentală este că nu, nu ești în mod esențial un individ, ci, în esență, un membru al unui grup. Acest grup ar putea fi dat de etnia, sexul ori rasa ta sau ar putea fi oricare dintre nenumăratele grupuri potențiale din care faci parte, pentru că faci parte din multe.
Ideea de drepturi de grup este extraordinar de problematică deoarece, în cazul drepturilor individuale, reversul medaliei îl reprezintă responsabilitățile individuale. Și poți face un individ responsabil, pentru că un individ poate fi responsabil, și, ca atare, acesta este motivul parțial pentru care indivizii au drepturi. Dar grupurile – cum poți face un grup responsabil? Nu e o idee bună să faci un grup responsabil. În primul rând, contrazice tipul de sisteme de justiție pe care le-am creat în Occident, care se bazează esențialmente pe prezumția nevinovăției individuale, dar și pe posibilitatea vinovăției individuale – nicidecum a vinei de grup. Am văzut ce s-a întâmplat de multe ori în secolul XX, când ideea de vinovăție de grup a putut fi folosită în politică și în sistemul de justiție. A fost absolut catastrofal.” (Jordan Peterson)
În ceea ce mă privește, nu am fost niciodată un fan al paradelor Pride, ca exemplu. Nu din cauză că aș fi împotriva minorităților sexuale, ci fix invers, din cauză că sunt de partea lor, dar cred că abordarea pe care o au dăunează cauzei pe care o susțin.
Acum ceva ani am văzut un serial documentar făcut de PBS despre mișcarea drepturilor civile din Statele Unite (Eyes on the Prize, găsiți toate cele 20 de episoade pe YouTube) și, de atunci, nu pot să nu fac o comparație cu abordarea modernă a diverselor nedreptăți sociale. Dacă în cazul mișcării pentru drepturi civile accentul era pus pe asemănările cu publicul larg (We are all Americans), în prezent accentul se pune pe ceea ce ne desparte. Mi se pare ineficient să cauți sprijinul majorității prin a insista pe ceea ce te separă, în loc de ceea ce te apropie. Cred că în loc de a înșirui un alfabet întreg (LGBTQIUSKJLM etc), cauza ar fi mai bine servită de abordări de genul „suntem cetățeni români și nu beneficiem de aceleași drepturi ca restul cetățenilor români”, așa cum au făcut cei din SUA, care au înțeles că-n psihologia umană empatia se naște mai ușor în cazul celor pe care-i percepi drept „mai mult ca tine, decât altfel decât tine”. Să ai o „sărbătoare-paradă” bazată pe diferența dintre tine și majoritate nu cred că duce la mai multă apropiere pe baze comune, dar na, poate mă-nșel și după fiecare Pride crește vertiginos susținerea majorității pentru minorități.
„Vedeți, nu mă deranjează să fiu numit poponar, jidan sau nebun – pentru că am probleme cu sănătatea mintală. Nu mă deranjează să fiu insultat de către oameni. Iar unii spun „Bine, Stephen, pe tine nu te deranjează pentru că ești puternic”. Nu mă simt deosebit de puternic și nu cred că-mi place să fiu numit poponar sau jidan, în mod special, dar nu cred că progresele din cultura mea care mi-au permis să mă căsătoresc – de trei ani – cu cineva de același gen sunt un rezultat al corectitudinii politice. (…) Dar Russell Means, care mi-a fost prieten spre sfârșitul vieții și care a fondat Mișcarea Nativilor Americani mi-a zis „O, pentru numele lui Dumnezeu, spune-mi indian sau sioux lakota sau Russell. Nu-mi pasă cum îmi spui, cum suntem tratați este ce contează. Și astfel atrag atenția asupra unei idei mai populare. De asemenea, în Barrow, Alaska, un inupiat mi-a spus „Spune-mi eschimos”. Este evident mai ușor pentru tine, pentru că mereu pronunți greșit inupiat. (…) Noi, persoanele gay, am fost acceptate în Anglia deoarece am bătut încet și persistent la ușa oamenilor aflați la putere. Nu am strigat, nu am țipat.” (Stephen Fry)
Extrema dreaptă din România era moartă și îngropată de la intrarea în UE, ultimul exponent de vază fusese Vadim, dar extrema stânga a avut grijă să o reînvie prin absurditățile și exagerările sale. Deși mă situez într-o poziție centristă, nu rar am fost privit drept fascist de cei cărora le reproșam cenzura, resentimentul, anularea, iacobinismul extremei stângi, sau drept woke, de câte ori le spuneam altora că, înainte de sex, etnie, orientare sexuală etc, toți suntem în primul rând ființe umane și merităm drepturi egale. Sunt totuși convins că ceea ce vedem astăzi în lume este, parțial, o reacție la adresa unei ideologii de stânga dusă la extrem.
„Motivul pentru care au succes Trump, Brexitul și tot soiul de nativiști din Europa nu este triumful dreptei, este eșecul catastrofal al stângii. Este vina noastră. Nu vreau să spun că am trecut la dreapta sau ceva de genul ăsta, ori că sunt amabil și moale și vreau ca toată lumea să fie decentă; spun doar atât: Dă-o încolo de corectitudine politică. Rezistă. Luptă. Dacă ai un punct de vedere, luptă pentru el într-o manieră adecvată, folosind democrația așa cum ar trebui, nu instituțiile de educație, nu limbajul.
Și mă tem că această corectitudine politică este o armă pe care ei o valorizează; noi tot spunem cum ar trebui oamenii să fie tratați – cum ar trebui să fie limbajul, ce cuvinte sunt acceptabile, ce atitudini sunt acceptabile, criteriile nesfârșite de care trebuie să țină cont resursele umane când angajează pe cineva -, dar toate astea sunt combustibil pentru oamenii răi, pentru răufăcători, pentru cei rău intenționați.” (Stephen Fry)
Sala în care a avut loc dezbaterea dintre cei patru participanți a găzduit trei mii de spectatori. Votul dinainte de dezbatere era de 36% în favoarea corectitudinii politice și 64% împotriva ei. La finalul dezbaterii, votul a fost reluat. Rezultatul a fost 30% în favoarea corectitudinii politice, 70% împotriva ei. S-ar părea că reținerea lui Stephen Fry cum că corectitudinea politică pur și simplu nu funcționează e validă.
PS. Dacă n-am zis mai nimic despre pozițiile luate de Michelle Goldberg și Michael Eric Dyson este din cauză că nu m-au convins mai deloc și nu mi s-a părut că merită amintite. Totuși, a existat un moment în care Jordan Peterson a recunoscut excesele dreptei, obsesia ei pentru puritate rasială, Holocaustul etc. Apoi Jordan Peterson l-a provocat pe Michael Eric Dyson să spună dacă admite că și stânga poate merge prea departe și, dacă da, cum arată acest prea departe. Deși întrebarea a fost repetată de mai multe ori, Dyson nu a dorit să vadă și bârna din propriul ochi. Fiecare să extragă ce vrea din asta.
