O lume se destramă. Chinua Achebe

O lume se destramă“, de Chinua Achebe. O carte simbol a colonialismului în care autorul pictează o frescă a realității culturale africane și a urmărilor ce au survenit după invazia europenilor.

Okonkwo, personajul principal, este un mândru războinic al tribului său și un simbol al etniei Igbu din Nigeria, de dinainte ca englezii să transforme țara într-un protectorat.

Pe decursul poveștii, Achebe ne arată felul în care triburile africane relaționau între ele, războaiele, onoarea, modul de organizare sau de subzistență al membrilor lor.


Okonkwo nu este doar un războinic cunoscut, ci și un self made man. Crescând într-o familie săracă, în care tatăl fusese prea leneș pentru a se ocupa de lucrurile materiale, Okonkwo reprezintă fix opusul său.

Cu propriile puteri, obține un statut social privilegiat nu doar datorită curajului în luptă, ci și seriozității cu care muncește la câmp pentru a-și asigura cele trebuincioase.


Cu toate acestea, Okonkwo are parte de un destin tragic. În urma unei morți accidentale, este pedepsit la șapte ani de exil și se refugiază într-un alt sat.

Aici, Okonkwo observă venirea unor oameni ciudați, albi, misionari creștini, și constată cu dezamăgire că unii dintre semenii săi refuză să lupte împotriva lor și adoptă noua religie.


N-aș putea spune că „O lume se destramă” este o carte care mi-a plăcut, însă este importantă din punct de vedere cultural, o carte simbol la adresa felului în care modul de viață african a fost afectat de invazia europeană și de valul colonialist ce i-a urmat.

O lume se destramă” este doar prima parte a trilogiei africane asupra acestui subiect, scrisă de Chinua Achebe, și poate de asta mi-a și lăsat acel sentiment de poveste neîncheiată.

Lupul de stepă. Hermann Hesse

Lupul de stepă“, de Hermann Hesse. O carte cu care am pornit la drum având așteptări prea mari, după ce citisem tot felul de recenzii elogioase, dar care nu prea m-a impresionat.

Pe alocuri a fost bună, pe alocuri plictisitoare, așa că am încadrat-o undeva pe la mijloc.

Singurătatea însemna independență, iar eu mi-o dorisem și mi-o câștigasem în decursul multor ani. Era într-adevăr rece, dar și liniștită, minunat de liniștită și totodată imensă, ca spațiul rece și liniștit în care se roteau stelele.”


Harry Heller, personajul principal, este un lup de stepă, un singuratic, stare de fapt cu care m-am identificat.

Însă, în același timp, Harry Heller este speriat să-și trăiască viața și își propune să se sinucidă, stare de fapt cu care nu m-am identificat.

Dacă personajul principal are parte de o asociere între singurătate și suicid, în cazul meu prefer compania rară mai degrabă pentru a putea trăi mai intens, mai pur și mai lipsit de obstacolele pe care alții adesea le reprezintă.


Totuși, Harry Heller va cunoaște, în cadrul Teatrului Magic, o femeie, pe Hermina, care-i va arăta partea fericită a vieții.

Aici am sesizat o contradicție. În citatul de mai sus, personajul principal spune că și-a dorit independența pe care o aduce singurătatea, dar apoi ajunge să depindă de Hermina pentru a descoperi viața.

Să fie oare nevoie de o renunțare la independență pentru a gusta din nectarul vieții? Nu cred. Un om cu adevărat independent nu are nevoie de alții care să-i arate minunăția vieții, de unde deducem că Harry Heller era un lup de stepă fără voia sa.

Mi-a fost destul de greu să mă identific cu el, din moment ce ne aflăm pe poziții total opuse, eu fiind un lup de stepă din proprie inițiativă.


Alt lucru care m-a deranjat la această carte a fost Teatrul Magic, cu al său suprarealism/fantastic, concept artistic care m-a plictisit total indiferent de autor, de la Eliade și ale sale nuvele fantastice la „Un veac de singurătate” a lui Garcia Marquez, având și alte nuanțe de plictiseală postmodernistă, postmodernismul fiind alt curent care mă anesteziază, de la Gellu Naum la Kurt Vonnegut.


În definitiv, nu-i o carte rea, dar nici una pe care aș recomanda-o. Poate fi citită pentru a extrage din ea părțile bune și pentru a le uita pe cele anoste.

Prins. Petru Popescu

Prins“, de Petru Popescu, un roman care a fost un hit absolut în anii ’70, aș crede că în mare parte din cauză că pe vremea aceea nu prea puteai să citești chiar tot ce doreai, nu din cauză că această carte ar fi magnifică.

Desigur, nici foarte proastă nu e, dar departe de a o considera vreo lucrare de referință de literaturii române, ținând cont de cât de repetitivă este și cât de mult m-a plictisit pe alocuri.

Prins” spune povestea inginerului, al cărui nume autorul nu ni-l dă, care află că suferă de o boală ce nu poate fi tratată și că urmează să moară peste câteva luni.

Premiza asta mi-a amintit de „Jurnalul unui om dezamăgit“, însă meritul cărții lui Barbellion este nu doar că-i non-ficțiune, ci și că-i scrisă mult mai bine.

În orice caz, inginerul află că va muri. De aici urmează o luuungă serie introspectivă, care ține aproape jumătate din cele circa 500 de pagini ale cărții, iar cititorul ajunge la un moment dat să se roage ca autorul să treacă mai departe și să lase acțiunea să-și urmeze cursul.

N-am putut să nu simt ceva static și repetitiv, Petru Popescu parcă încercând artificial să țină atenția concentrată prea mult pe un singur aspect, insistența asupra stilisticii a fost și ea destul de plictisitoare, cum au fost de altfel multe dintre exageratele comparații și personificări.

Per total, o carte care, spre binele ei, ar fi trebuit să aibă doar jumătate din cele 480 de pagini pe care le are. A fost totuși interesant să citesc despre expediția făcută de inginer în Vama Veche, probabil când respectivul loc de la granița României era fix așa cum acum nu mai e, după cum spune o vorbă din popor.


Avea sâni frumoși, cel puțin așa se ghiceau sub rochie. Așezați sus, plini. Avea talia îngustă, din care se eliberau șoldurile, coapsele, genunchii, avea toată un corp viu și odihnitor, da, acesta era cuvântul: odihnitor. Un corp care în nopțile calde ale verii Bucureștiului își e propriul lui pat.”


De Petru Popescu am mai citit „Supleantul“.

Pan. Victoria. Knut Hamsun

Pan. Victoria“, de Knut Hamsun, două micro-romane într-o singură carte din partea laureatului la Nobel pentru literatură din 1920, norvegianul Knut Hamsun.

Dacă „Pan” a fost destul de OK, deși nici pe aproape de „Foamea“, care mi-a plăcut enorm, „Victoria” m-a cam plictisit într-o oarecare măsură.

Ce mi-a plăcut foarte mult la „Pan” a fost descrierea naturii din jur, personajul principal, locotenentul Thomas Glahn, locuind singur în pădure și bucurându-se de puritatea naturală în sânul căreia își duce zilele.

Mi-a dat o tentă de „Walden“, a lui Thoreau, deși a avut și stratul romantic pe deasupra, prin dragostea pentru Edvarda, spre diferență de lucrarea filosofului american, care nu conține niciun strop de erotism.

După cum am spus, locotenentul Glahn locuiește singur într-o cabană din pădure și, pe decursul vizitelor sale în satul din apropiere, o cunoaște pe Edvarda, de care se îndrăgostește.

Chinuit de aceste sentimente care, în anumite momente, simte că-i răpesc puritatea clipei, locotenentul încearcă să se „scuture” de această dragoste, inutil însă.

„Adesea te poate cuprinde, chiar pe o zi ploioasă, o bucurie care te face să te izolezi, dorind să păstrezi numai pentru tine această fericire intimă.”

Edvarda este și ea atrasă de locotenent, însă, uimită și de felul sălbatic de a fi al acestuia, locotenentul recunoscând că poate nu știe să se poarte cum trebuie în societate, adoptă un comportament ambiguu: ba se apropie de el, ba preferă să-l ridiculizeze.


Interacțiunea dintre Thomas Glahn și Edvarda reprezintă ciocnirea dintre natură și cultură. Locotenentul este puritatea și minunea de a fi, iar Edvarda definiția socio-culturală a cum trebuie să fii.

– Eva, uneori poți simți un fel de plăcere să fii tras de păr. Ca să vezi cât de ciudată e firea omului. Nu-i cu neputință să te lași târât de păr peste munți și văi – și dacă cineva te întreabă ce ți se întâmplă, tu să răspunzi încântat: Sunt tras de păr! Iar dacă te întreabă: Să nu-ți ajut să scapi? atunci să răspunzi: Nu. Și dacă, în sfârșit, te întreabă: Dar cum poți răbda să fii tratat așa? tu să răspunzi: Da, pot, fiindcă ador mâna care mă trage de păr… Știi tu, Eva, ce înseamnă să speri?


De cealaltă parte, „Victoria” este o clasică poveste de dragoste neîmplinită, care poate că a avut farmec la vremea ei, dar acum cultura este suprasaturată de astfel de întâmplări.

Johannes, fiu de morar, se îndrăgostește de Victoria, fiica unui bogat moșier, după ce ambii, în ciuda stării sociale diferite, au copilărit împreună.

Acțiunea urmează viața fiecăruia, Johannes ajungând un scriitor de succes, în timp ce Victoria este nevoită să se preteze la o căsătorie aranjată, pentru a salva finanțele familiei.


De Knut Hamsun am mai citit „Foamea“.

Toate pânzele sus! Radu Tudoran

Toate pânzele sus!“, de Radu Tudoran, o minunăție de peste 800 de pagini, care mi-aș fi dorit să nu se mai termine.

Mai întâi, puțin despre autor: Radu Tudoran, pe numele său adevărat Nicolae Bogza, adică fratele lui Geo Bogza, a scris sub pseudonim pentru a nu dezvălui legătura de sânge cu mai celebrul său frate.

Toate pânzele sus!” este inspirată din călătoria peste mări și țări pe care Radu Tudoran și-a dorit să o facă în 1948, dar pe care nu a mai putut să o pună în practică.

Romanul începe cu povestea prieteniei dintre românul Anton Lupan și francezul Pierre Vaillant, care plănuiesc să exploreze ultima pată albă a lumii, ultima zonă rămasă neexplorată și necunoscută: Țara de Foc, capătul sudic al Americii de Sud.

Însă Pierre Vaillant dispare și se presupune că a fost omorât de pirați. Adunând un echipaj format din personaje absolut memorabile, cum ar fi bucătarul turc Ismail sau afemeiatul Haralamb, Anton Lupan repune pe picioare goeleta „Speranța”, pe care o descoperise eșuată în nisipurile Sulinei, și pleacă la drum să împlinească visul său și al prietenului Pierre.


Pe drum, echipajul va avea de înfruntat tot felul de pericole, de la cei mai temuți pirați, conduși de faimosul Spânul, la furtuni care amenință să prăvălească oceanul peste goeletă.

Dragostea nu lipsește nici ea, exemplificată prin relația dintre Adnana, o tânără salvată din ghearele unei bande de pirați, și căpitanul „Speranței”, Anton Lupan.


Descrierea lumii cosmopolite a porturilor în care oprește „Speranța”, Port Said, Stambul sau Pireu, mi-a amintit de „Europolis“, cartea mai statornică, centrată pe un singur port, Sulina, a lui Jean Bart.


Vor reuși goeleta „Speranța” și echipajul ei să ajungă în mistica Țară de Foc? Iar dacă da, ce vor găsi acolo? A murit cu adevărat Pierre Vaillant?

Toate întrebări care-și vor găsi răspunsul de-a lungul celor peste 800 de pagini pe care le are, în două volume, acest roman de aventuri absolut minunat.


Toate pânzele sus!” a fost ecranizată în 1976, într-o mini-serie de 12 episoade, cu un Jean Constantin fantastic în rolul lui Ismail.