„Alegerea Sofiei“, de William Styron, o carte despre care autorul a spus că ar trebui să te epuizeze, iar asta și face, deși nu doar în sensul bun. Trecând peste micile neajunsuri pe care le voi detalia mai încolo, e o poveste care mi-a plăcut foarte mult, care m-a făcut să simt teroarea psihică a alegerii Sofiei.
Acțiunea celor peste 700 de pagini (în ediția de la editura Art) are loc în 1947, în New York, pe fundalul proaspătului încheiat Al Doilea Război Mondial și al atrocităților comise de naziști. Personajul principal, Stingo, care este și narator, detaliază cele câteva luni de vară în care s-a împrietenit cu un cuplu excentric și fermecător format din Sofia, o refugiată poloneză care fusese închisă la Auschwitz, și iubitul ei Nathan, un evreu de o inteligență sclipitoare, dar predisupus la crize de furie în timpul cărora o torturează pe Sofia.
O să încep cu partea mea puțin reușită, căci am identificat doar una: lungimea cărții, dată de acțiunea care se tărăgănează. Cartea asta ar fi putut fi scrisă în doar 350 de pagini, în loc de peste 700, și nu s-ar fi pierdut nimic. Chiar dacă la final mi-a plăcut foarte mult, „Alegerea Sofiei” a început să mă captiveze cu adevărat și să mă facă să depășesc plictiseala abia după ce am trecut de jumătate, iar firele narative au început să se închege.
Părțile bune, în schimb, sunt mult mai multe. M-a încântat descrierea sudului Statelor Unite pe care Styron o face prin ochii lui Stingo, originar dintr-un stat din acea zonă. Pe fundalul rasismului sudist și al altor „-isme” se întrevede o zonă care-și păstrează în continuare umanitatea, o zonă a naturii, a liniștii, a vieții tihnite care se scurge lent, o zonă unde ai vreme să respiri și să privești norii, în comparație cu nordul industrializat, liberal, arogant, aglomerat și prost-crescut.
Mutat în New York și, după câteva slujbe de duzină, decis să devină scriitor, Stingo contemplează adesea sudul originar și, captiv în Brooklyn, poate că-l și idealizează într-o oarecare măsură.
O altă parte care mi s-a părut și bună, și interesată este când Sofia îi povestește lui Stingo despre Wanda, o prietenă de-a ei din Cracovia, din timpul ocupației naziste, care făcea parte din rezistența poloneză. Wanda, sătulă să fie criticată de un evreu din rezistența evreiască din ghetou, cu care se întâlnise pentru a-i înmâna câteva pistoale, îi spune că și polonezii suferă din cauza ocupației, chiar dacă nu la fel de mult ca evreii, care sunt și „victimele victimelor”. Analogia pe care Wanda o face este cu polonezii captivi într-o clădire incendiată, în timp ce evreii sunt ca niște șobolani într-un butoi în care se trage cu pistolul. De ce crezi, îi spune Wanda evreului, că celor care se află în clădirea cuprinsă de flăcări ar trebui să le pese de șobolanii din butoi? Sigur, continuă Wanda, niciunul dintre șobolanii din butoi nu va supraviețui, în timp ce dintre persoanele aflate în clădirea incendiată unele vor reuși să scape, dar asta nu înseamnă că polonezii nu simt jugul ocupației, pentru ca apoi să-i arate poze cu sute de copii polonezi morți de frig în vagoanele de vite care nu mai ajunseseră la Auschwitz.
E o perspectivă de care ar trebui să ținem cont atunci când reducem nazismul doar la Holocaust. De pe urma naziștilor au suferit și țiganii, și toate popoarele ocupate de armata germană.
„Întrebarea: La Auschwitz, spuneți-mi, unde era Dumnezeu? Răspunsul: Dar unde era omul?”
Trăirile, ori mai bine zis frustrările sexuale ale lui Stingo sunt și ele una dintre părțile bune, căci Styron captează perfect esența femeilor care doar te ațâță, ca într-un joc de putere, și te lasă cu nasul în aer. E un fir narativ foarte bine reușit căci îl descrie pe Stingo nu ca pe un Don Juan consumator de corpuri, ci ca pe un tânăr virgin al cărui întreg organism urlă după sănătatea cuplării cu un corp de femeie, însă nefericitul nu are parte decât de dame care-l lasă pe buza prăpastiei. De menționat că „Alegerea Sofiei” conține numeroase părți erotice explicite, mai ales în ceea ce o privește pe Sofia. Motivul pentru eroticul extrem de descriptiv prezent în roman nu ține de vulgaritate, ci de un mecanism psihologic evident: fuga de durerea psihică prin scufundarea completă în plăcerea carnală, poate singura care are capacitatea de a așterne un văl de uitare peste o traumă cronică.
Nebunia relației Sofiei cu Nathan, cu desele ei izbucniri de violență, se derulează pe fundalul mărturisilor pe care Sofia i le face lui Stingo despre trecutul ei în Polonia ocupată, dar și despre captivitatea la Auschwitz, asta deși nu era evreică, ci o poloneză catolică cu păr blond.
Finalul devine destul de previzibil în ultimele o sută de pagini, dar nu lipsit de intensitate sau de emoție. Într-adevăr, cum spunea autorul, „Alegerea Sofiei” te epuizează, te epuizează emoțional, în sensul bun. Te face să simți durerea alegerii pe care Sofia a fost nevoită s-o facă la Auschwitz și a suferinței imposibil de alinat pe care a fost nevoită să o ducă-n spate de atunci. Toată excentritatea ei, comportamentul ludic și nebunesc, obsesia pentru Nathan, care ocazional o bate și o înjură în toate felurile își găsesc explicația în alegerea Sofiei de la Auschwitz.
„Unul dintre supraviețuitori, Elie Wiesel, scria: Romancierii s-au folosit cu deplină libertate de Holocaust în opera lor. Făcând aceasta, l-au degradat, i-au răpit substanța. Holocaustul a devenit un subiect fierbinte, la modă, prin care puteai atrage în mod garantat atenția oricui și-ți puteai asigura un succes imediat.”
Am lăsat citatul ăsta din „Alegerea Sofiei” la final, căci e oarecum ironic că William Styron l-a inclus în cartea sa, în care și el se folosește de Holocaust pentru o operă de ficțiune. Din nefericire, vedem în zilele noastre că Holocaustul este subiectul a atâta maculatură de duzină care ajunge în prim plan doar datorită subiectului devenit o modă. Există totuși cărți de ficțiune care servesc onorabil memoriei Holocaustului, cum ar fi „Alegerea Sofiei“, iar în asta constă greutatea de a spune care opere de ficțiune despre Holocaust ar fi trebuit sau n-ar fi trebuit publicate.
„Alegerea Sofiei“, de William Styron, a fost ecranizată în 1982, cu Meryl Streep în rolul Sofiei.
„Din cer au căzut trei mere“, de Narine Abgarian, un roman magic, care într-adevăr merită faimosul premiu Iasnaia Poliana, dar și cuvintele de laudă ale Ludmilei Ulițkaia, de pe copertă.
Am avut o dilemă când am început cartea, anume că este tradusă din rusă, deși autoarea este din Armenia. Pur și simplu nu înțelegeam de ce Abgarian ar fi scris în rusă, nu în limba maternă, dar apoi am aflat că s-a născut în Armenia sovietică și că s-a mutat și trăiește în Moscova.
Am observat că unii au etichetat „Din cer au căzut trei mere” drept realism-magic (stil care-mi displace teribil, chiar și la de altfel minunatul Garcia Marquez), dar mi se pare o încadrare greșită. Chiar dacă există anumite segmente așa-zis supranaturale, ele n-au nicio legătură de stil cu realismul-magic consacrat de autorii latinoamericani.
Povestea are loc într-un sat de munte din Armenia, Maran (m-a dus cu gândul la contestata regiune muntoasă Nagorno-Karabah), pe decursul mai multor perioade istorice, cum ar fi Al Doilea Război Mondiale sau diversele epoci de foamete.
Maran este pe moarte. Singurii locuitori rămași sunt bătrânii și, odată cu ei, va dispărea și acest sat mic și izolat. Autoarea are inspirația de a prinde cititorul în laț încă de la primele pagini. Anatolia, personajul principal, descoperă că are o hemoragie uterină. E sigură că va muri, e bătrână, a venit timpul. Dar, dintr-un spirit gospodăresc atât de lipsit de sens, dar atât de cunoscut nouă, cei care am petrecut timp cu bunicii de la țară, decide ca mai întâi să pună ordine în bătătură: hrănește dobitoacele, le închide în țarc, mătură etc, apoi scoate hainele de înmormântare și le lasă la vedere, pe masă. Apoi, se bagă în pat, sub plapumă, și așteaptă să moară.
Firul narativ sare apoi la istoria de familie a mai multor locuitori din Maran, din care aflăm despre trecutul satului și al minunaților și coloraților ei foști și actuali săteni. Poate că nu sună a mare lucru, însă stilul autoarei este captivant și ești pur și simplu absorbit în lumea construită de ea. Satul, cu clădirile sale din piatră, cu gastronomia locală, obiceiurile și bârfele sătești, personajele profetice sau excentrice crează imagini vivide și te simți ca un observator, planând undeva deasupra.
Într-un final, ne întoarcem la Anatolia și la moartea ei în expectativă, însă lucrurile iau o turnură neașteptată și plină de speranță pentru viitorul Maranului, acel sat de piatră cocoțat pe o coastă de munte, uitat de lume și de istorie.
Cumva, ideea asta a unui sat care dispare prin demografie m-a dus cu gândul și la satele românești mai izolate, care au avut fix această soartă.
„Din cer au căzut trei mere“, de Narine Abgarian, nu este o carte din care să poți spune că „ai de învățat”, însă asta nu înseamnă că nu e foarte bună. Nu este o carte adresată minții, ci sentimentelor. Iar asta reușește cu prisos, te face să simți și să fii acolo. E poate întruchiparea noțiunii literare a „poveștii”, când oamenii-și spuneau povești de dragul de a-și spune povești, nu de dragul rațiunii. Ceva profund uman și spiritual.
„Bucuria de a trăi“, de Emile Zola, carte pe care am citit-o complet absorbit, cu gâtul înțepenit, și din care, ironic, sunt multe lucruri pe care mi le amintesc strict vizual, ca o fantasmă, ceea ce nu e neapărat ieșit din comun, din moment ce lectura are darul de a deveni vizuală atunci când ești complet investit în ea. E poate Hollywood-ul de dinaintea apariției Hollywood-ului.
Chiar dacă am citit povești minunate scrise de autori moderniști sau contemporani, clasicii ca Zola au un je ne sais quoi care e doar al lor. Să fie că epoca lor aducea prea puține alte distracții, iar atunci toată munca lor de concentrare și de creație era direcționată doar spre literatură? Sau să fi fost că erau foarte culți, foarte talentați? Orice ar fi fost, clasicii construiau lumi întregi, exista o anumită completitudine în cărțile lor, care adesea lipsește în zilele noastre. Omul contemporan e prea grăbit și-i lipsește puterea de concentrare necesară unei cărți dense.
Și că veni vorba de completitudine, nu pot să nu observ că unii dintre marii autori francezi au vrut să scrie cicluri care să cuprindă vastitatea… a ceva. Balzac, cu cele peste 80? de opere din seria „Comedia umană” a vrut să cuprindă și să înfățișeze societatea franceză dintr-o anume epocă. Zola, care s-a inspirat de la Balzac, a creat ciclul „Les Rougnon-Macquart”, care urmărește istoria transgenerațională a unei familii și din care face parte și „Bucuria de a trăi”. La rândul său, Proust, prin seria „În căutarea timpului pierdut”, caută să exploreze fenomentul „memoriei involuntare” și înalta societate. Din tot ce-am citit, un singur corespondent românesc îmi vine în minte, care, comparativ, se apropie cel mai mult de Zola: ciclul transgenerațional al Comăneștenilor, de Duiliu Zamfirescu.
Sunt multe lucrurile care mi-au plăcut la „Bucuria de a trăi“: construcția personajelor și cât de bine sunt clădite și delimitate unele de celelalte, povestea în sine, momentele în care m-a ținut cu sufletul la gură și lucrurile nu s-au întâmplat cum m-aș fi așteptat, finalul și asocierile cu alte cărți pe care le-am putut face.
Pauline, o fetiță în vârstă de zece ani, rămasă orfană la Paris, este adoptată de unchiul și mătușa ei și adusă într-un sătuc de pe coasta normandă. Descrisă drept un copil senin și cu suflet bun, cuvintele „bunătatea nu aduc mereu și fericirea”, pe care i le spune doctorul Cazenove, se adeveresc în destinul său tragic.
Personajul lui Pauline, unul al optimismului în fața adversității, al unui tip de resemnare față de necaz și durere, al acceptării lor drept o parte naturală și inevitabilă a vieții, este construit în contrapondere cu cel al lui Lazare, fiul rudelor care au adoptat-o. Din cauza unei frici patologice de moarte (se trezește noaptea, realizând că „Doamne, trebuie să murim!), se transformă într-un nihilist care, mereu când e vorba de a se apuca să facă ceva, se întreabă care e rostul, căci oricum totul e degeaba. Lazare mi-a adus aminte de arhetipul omului superfluu, întâlnit mai ales în romanele rusești din epocă, cum ar fi la Pușkin (Evgheni Oneghin), Lermonton (Un erou al timpurilor noastre), Goncearov (Oblomov) sau Turgheniev (Rudin, Părinți și copii).
Rudele adoptive, doamna și domnul Chanteau, mi-au amintit parțial de tenebroasa familie Thenardier din Mizerabilii lui Victor Hugo. Pe când domnul este un reumatic care pe zi ce trece suferă și urlă tot mai tare din cauza bolii care progresează, alungând orice urmă de liniște din casă, dar îngrijit cu multă compasiune de Pauline, doamna se transformă, pe decursul poveștii, într-o scorpie care-i toacă aproape întreaga avere lui Pauline, ajungând să-și urască nepoata din cauza vinei pe care o resimte inconștient.
Deși, cum îi spune slujnica Veronique lui Pauline, familia asta i-a tocat banii și i-a călcat și inima în picioare, aceasta din urmă se sacrifică iar și iar pentru fericirea lor, primind în schimb doar și mai mult chin. Chiar dacă acest sindrom de Maica Tereza poate suna plictisitor, Zola se îngrijește să o umanizeze pe Pauline, ca nu cumva să capete vreun aer bisericos de sfântă. Pauline, în momentele sale de singurătate, se ceartă cu sine însuși, simte gelozie și ură, realizează ce i s-a făcut, este umană, însă alege fericirea altora în detrimentul răzbunării sale.
Sinuciderea de pe ultima pagină a cărții nu e cea la care mă așteptasem, în timp ce ultima frază, cu care se încheie romanul, e un îndemn memorabil și binevenit: „Prost trebuie să mai fii ca să te omori!“. Această concluzie capătă și mai multă greutate fiind spusă de domnul Chanteau, ajuns acum complet paralizat din cauza reumatismului, mai putând să-și miște doar gâtul cu ajutorul voinței proprii. Ceea ce încearcă Zola să ne comunice prin această asociere, dar și prin opunerea la nihilismul lui Lazare a optimismului fără de sfârșit al lui Pauline, este că viața merită mereu trăită, un fel de j’accuse la adresa disperării existențiale.
„Isus al meu“, de Gabriel Liiceanu, o carte care, într-adevăr, este așa cum scrie pe copertă: dezamăgitoare atât pentru habotnici, cât și pentru atei. Asta nu-i însă o problemă, căci autorul nu pleacă la drum pentru a da dreptate vreuneia dintre părți, ci pentru a face o analiză (personală) a lui Isus și a relației cu Isus.
Deși nu o spune explicit, se simte destul de clar că Liiceanu nu crede, că e arhetipul celor întruchipați de critica adresată pariului lui Pascal: „dar cei care nu pot să creadă?” Din postura auto-intitulată de liber cugetător, există o alta mai bună?, autorul deconstruiește relația Biserică-Isus, etica versus dogma religioasă sau contradicția dintre idealul de iubire al creștinismului versus istoria sa plină de crime de tot felul.
Încă din primele pagini aflăm despre o întâmplare care-l are în centru pe Ignațiu de Loyola, fondatorul Ordinului Iezuit, care, având un tovarăș de drum maur, ia în considerare să-l omoare. Motivul? Chiar dacă maurul nu obiectează că Fecioara Maria l-ar fi născut pe Isus prin mijlocirea Sfântului Duh, se îndoiește că aceasta mai putea fi considerată „pură” chiar și după ce născuse fizic.
Având destinații diferite, maurul se desparte de Loyola, iar acesta din urmă, privind la o răspântie, lasă decizia în mâinile lui Dumnezeu: dacă ajuns la răspântie măgarul o va lua la dreapta, va merge după maur și-l va ucide, iar dacă o va lua la stânga își va vedea de drum. Animalul a cotit spre stânga. Ignațiu de Loyola era „creștin” și ar fi vrut să răzbune ceea ce el a perceput ca pe o insultă la adresa Fecioarei. Dar ce ne facem cu porunca „să nu ucizi?”
Un aspect interesant pomenit de Liiceanu este istoria transformării femeii (madonizarea) într-o ființă plăpândă și pură, care trebuie neapărat protejată.
„Madonizarea femeii în poezia provensală (secolul al XII-lea) se petrecuse pe modelul creștin al cultului Fecioarei. (…) instrucția lui religioasă se împletește cu „ideologia” erotică a poeziei provensale medievale (madonizarea femeii), deci cu idealul cavaleresc al slujirii și ocrotirii. (…) Iar cum nobilul medieval era cavaler, era firesc ca Ignațiu să vrea să apere imaginea femeii madonizate cu arma în mână. Și -culmea – vrând să recurgă la pumnal pentru a-i apăra onoarea, el o madonizează de fapt în stil medieval tocmai pe Fecioara care se afla la originea madonizării femeii medievale! Între etica sa de creștin și etica lui de cavaler se petrece un amestec indistinct, deși recursul la armă nu era originar creștin. (Cruciadele își spuseseră între timp cuvântul.) (…) La începuturile inițierii sale creștine, Ignațiu pare în mai mare măsură cavaler decât călugăr și, în orice caz, este bărbatul care apară, prin erotism sublimat, cultul Fecioarei.”
Pentru oricine vrea să înțeleagă religia măcar ca fenomen cultural, că altfel este de neînțeles dacă o supunem la testul logicii și al probabilității, e necesară deconstruirea ei. Putem deci da deoparte anumite aspecte supranaturale și foarte improbabile și putem păstra doar etica ei ca parte valoroasă, însă chiar și din etica ei doar anumite părți. Am putea spune că disponibilitatea de a-ți ucide fiul că așa spune o voce din cer, suprapusă cu etica ascultării de Dumnezeu, e o parte pe care ar trebui să o ignorăm, la fel ca multe altele. Bazele în schimb, a nu ucide, a nu viola, a nu fura etc. sunt indispensabile.
Marcionismul este doar una dintre „ereziile” care au fost stârpite de puternicii vremii, ca la Niceea, când au hotărât cu de la sine putere care manuscrise sunt adevărul și care nu, la fel ca și mișcarea care cerea ca doar acelor persoane care se ridică la nivelul etic al creștinismului să li se permită să devină preoți. Am luat în discuție marcionismul nu doar pentru că este pomenit în carte, dar și pentru că am văzut recent pe cineva pe Facebook care se îndoia că Dumnezeul rău din Vechiul Testament și cel bun din Noul Testament sunt unul și aceleași, lucru care pare evident atunci când îi compari și care te poate duce cu gândul și la boala bipolară. Oamenii însă – încercând să găsească sens într-un nonsens și neavând puterea să recunoască că dacă ceva ce se presupune a fi cuvântul lui Dumnezeu (Biblia) pare să nu aibă sens înseamnă că cel mai probabil e doar o invenție umană – apelează la tot felul de contorsiuni prin care să împace și capra și varza. Marcionismul a fost o astfel de contorsiune, deloc pe placul Bisericii oficiale, care susținea că Dumnezeu e doar unul.
„(…) și despărțirea Bisericilor creștine s-au produs pornind de la funcționarea divergentă dintre cele două laturi ale religiei: cea epic-mitologică (comportând în mod firesc detalii fabulatorii și improbabile) și cea etic-preceptivă.
Care este, bunăoară, „detaliul mitologic” de la care pornind s-a produs ruptura dintre Biserica creștină timpurie și marcionism? (…) „Detaliul mitologic” pentru care a fost repudiat Marcion se referă la Creație, așadar la prima dogmă a creștinismului: credința în Dumnezeu-Unul, „creator al cerului și al pământului”. Or el nu a acceptat filiația dintre Vechiul și Noul Testament, propunând o variantă de credință heterodoxă, în care Creatorul lumii prost întocmite din Vechiul Testament, un Dumnezeu „de mâna a doua”, nu putea fi același cu Dumnezeu Ființa Supremă, neimplicat nicicum în Creație și, mai ales, într-o creație atât de mediocră. În schimb, acesta, Adevăratul Dumnezeu, cel care apare abia în Noul Testament, nu poate îndura spectacolul unei omeniri atât de avariate. Plin de iubire și milostivire, El se coboară între oameni pentru a-i mântui de viciile demiurgiei ratate. Marcion ridică la un rang pe care nu-l avusese până atunci, dându-i o demnitate evanghelică fundamentală, termenul agape. Spre deosebire de eros, de iubirea ce dorește și așteaptă un răspuns pe măsură, agape este iubirea în desăvârșită gratuitate, iubirea care se dăruiește fără să aștepte nimic în schimb. Ea este darul făcut din cea mai pură generozitate. De-abia acest tip de iubire, născut dintr-o compasiune infinită lipsită de o motivare anume, este miracolul pe care-l aduce Noul Testament. Prin Isus, Fiul său, Dumnezeul Suprem ia în grijă „mizerabilele” creaturi ale demiurgului inferior. Așa stând lucrurile, Evanghelia, care-l are în centrul ei pe Isus, n-ar avea cum să fie, prin noutatea mesajului ei de iubire, continuarea Vechiului Testament. Dimpotrivă, ea ar fi antiteza lui, opunând un „Dumnezeu bun” unui Dumnezeu al Legii, rece, sever, răzbunător și lipsit de iubire.”
Ignațiu de Loyola nu a fost însă o excepție în tiparul așa-zisului creștin cu vorba și diavol cu fapta. Întreaga istorie a creștinismului este plină de oameni ca el. Mi se pare esențială distincția pe care Liiceanu o face între credință (ca fenomen spiritual, transcendent) și religie, întruchipată de Biserică, ce presupune o subordonare a credinciosului în fața ei, ca Biserică lumească a Domnului. E o viziune destul de apropriată de cea a lui Tolstoi, credincios fervent, dar critic neobosit al instituției Bisericii. Aș crede că orice credincios care este cu adevărat credincios se va feri de influența nefastă a instituției Bisericii.
„Cam cât de mult țineau cont deținătorii puterii lumești de detaliile de credință se vede și din povestea, adesea evocată, legată de primul episod din cruciada declanșată în 1208 de Papa Inocențiu III în sudul Franței, împotriva catarilor albigenzi. Când intră în prima cetate din Sud, Beziers, la 22 iulie 1209, comandantul trupelor catolice, contele Simon de Montfort, îl întreabă pe Arnaud Amalric, abate de Cîteaux și legat al Papei, cum să-i deosebească pe eretici de credincioșii catolici, care erau majoritari. Replica lui Arnaud Amalric a rămas faimoasă: „ Omorâți-i pe toți. Dumnezeu o să-i recunoască pe ai săi.” (Cu trimitere la II Timotei 2,19: „Cunoscut-a Domnul pe cei ce sunt ai Săi.”) Au fost măcelăriți toți cei 20.000 de locuitori ai cetății.”
„Mesajul creștinismului a dat semne de degradare de îndată ce a ieșit de pe teritoriul Evangheliilor, de îndată ce a început „să fie slujit” devenind Biserică, iar Biserica i-a transformat pe credincioși în „soldați ai credinței”, le-a dat statut social distinct, funcții, grade și, în final, ținte care trebuiau lovite, „dușmani ai credinței”. Orice organizare în numele lui Isus va sfârși prin a-l lua în stăpânire și prin a acumula, în numele lui, un capital de putere. Pe scurt, prin a-l parazita. Poți să crezi în Dumnezeu fără să rezulte de aici că trebuie să crezi și în capacitatea oamenilor de a-l sluji în mod organizat (instituția Bisericii). De fapt, drama clerului dintotdeauna este că și-a luat asupră-i sarcina unei slujiri care este peste putința ființei umane comune.”
„Așa s-a ajuns de la Isus, de la Dumnezeul ce purta pe el o cămașă de câțiva șekeli, la patriarhul unei Biserici de azi care, de la brâu în sus, poartă prin lume câteva zeci de mii de euro. Să înalți o asemenea instituție pe mormântul celui care și-a asumat suprema sărăcie lumească drept mod de viață! Îmi vin în minte vorbele lui Kierkegaard dintr-un articol fulminant, scris în februarie 1854, la scurtă vreme după moartea episcopului Mynster, capul Bisericii luterane daneze. În rugăciunea funebră, urmașul său, Hans Lassen Martensen, îl numise pe episcop „un adevărat martor al adevărului”. Provocat de aceste cuvinte, Kierkegaard, care-l cunoscuse îndeaproape pe Mynster ca fiind avid de putere și de toate bunurile acestei lumi, replică cu violență: un martor, „un adevărat martor al adevărului” moare în zdrențe și în chinuri, nu în odăjdii țesute din fir de aur și băute în pietre prețioase.”
„Formidabila vorbă a lui Pascal: „Nicicând vreun om n-a avut atâta strălucire, nicicând vreun om n-a fost călcat în picioare în asemenea hal” dă cheia înțelegerii atașamentului nostru spontan pentru ipostaza puterii care se manifestă neasuprind. Binomul „strălucire absolută-nemanifestare a puterii” pe care Isus îl propune este secretul simțământului unic pe care-l avem față de o atotputernicie care doar te convinge, prin bunătate și iubire, s-o urmezi. Exact pe dos stau lucrurile în cazul Bisericii. Puterea ei se înalță pe un ricoșeu paradoxal: ea e puterea manifestă la tot pasul, preluată sub numele ipocrit de „slujire” de la o putere care se ascunde la tot pasul și care nu se fălește. Slavei ascunse și strălucirii invizibile ale lui Isus le răspund peste veacuri pompa enormă, trufia, parada ornamentului. Prin Isus, transcendentul intră în lume umil și se lasă târât pe Golgota umilirii supreme (răstignirea era cea mai teribilă călcare în picioare a demnității umane, totala ei abolire). Prin Biserică, în schimb, transcendetul se instalează în lume tăind și spânzurând. Nu poate fi imaginată o distanță mai mare între cel slujit și slujitor în detrimentul celui slujit.”
„Creștinilor de azi le vine greu să-și amintească – și cu atât mai greu să găsească o explicație mulțumitoare pentru așa ceva – că secole la rând popoarele creștine au practicat, dinăuntrul unei etici a iubirii și a nonviolenței, impunerea cu forța a credinței, mergând până la crima cu substrat religios. Până în urmă cu doar două-trei sute de ani, comunități întregi de creștini s-au instalat în intoleranța extremă și în scenariul crimei reparatorii gândite ca unica replică la ofensa adusă creștinismului și simbolurilor sale. Cum a fost cu putință ca o religie a iubirii să acumuleze de-a lungul istoriei ei un capital inepuizabil de habotnicie și ură? Cum a fost cu putință ca o credință născută sub semnul universalist al seamănului să ajungă la percepția celuilalt ca altul care trebuie ucis? Cum a fost cu putință ca blânda adorație pentru un zeu sau un profet să meargă mână în mână cu violența extremă? Răspunsul pare a fi unul singur: nu atât religia modelează oamenii, ci mai degrabă oamenii mutilează religia.”
Uciderea îngrozitoare a Hypatiei și distrugerea moștenirii clasice (temple, ciuntirea nasului, sânilor și penisurilor statuilor, arderea manuscriselor etc.) e tratată pe îndelete în cartea lui Catherine Hixey „Epoca întunecării”. E adevărat că Biserica a și salvat o parte din moștenirea clasică (doar părțile care i-au convenit), dar în mare parte a distrus, anunțând venirea Evului Mediu și a scolasticismului steril și contorsionat al unora ca Sfântul Augustin sau Toma de Aquino.
„În martie 415, la Alexandria, o gloată de creștini fanatizați a jupuit-o de vie (cu cioburi!) pe cea mai rafinată femeie filozof a elenismului târziu, Hypatia. Episcopul Alexandriei, Chiril, care a orchestrat oroarea, a sfârșit prin a fi sanctificat. Au venit apoi cumplite reglări de conturi cu ereticii, distrugerile programate (între secolele VI și VIII) ale templelor antice, cruciadele, crimele din Noaptea Sfântului Bartolomeu – care s-au lățit apoi ca o ciumă peste Franța -, arderile pe rug, spânzurarea sau decapitarea de „vrăjitoare” (până în secolul al XVIII-lea!)”
N-am înțeles de ce Steiner nu a inclus și nazismul în acest inventar. Chiar dacă s-a dorit a fi la nivel genetic, de eugenie și purificare rasială, poate fi integrat fără probleme tot la „revendicările idealului” și la intervenție decisivă în natura umană.
„George Steiner a făcut inventarul celor „trei momente supreme în care cultura occidentală prezintă ceea ce Ibsen a numit <<revendicările idealului>>”: monoteismul de pe muntele Sinai, creștinismul primitiv și comunismul mesianic. Toate au vrut să intervină decisiv în natura umană. Toate au pus în joc „acte inegalabile de natură morală”. Oamenilor le-au fost propuse (sau impuse) idealuri, norme de conduită, dincolo de capacitățile lor naturale și care, în plus, au indus o presiune corozivă asupra subconștientului. Natura umană a fost pusă la teasc. Ștacheta umanității a fost ridicată prea sus. Șarja transcendeței a fost devastatoare. (…) suntem și vom rămâne veșnic o specier neîncheiată: conștiința morală va măsura la nesfârșit distanța care desparte păcatul la care suntem mereu expuși (cu fapta sau cu gândul!) de idealul imposibil de atins. Din pricina asta Isus este in-uman. De fapt, întruparea lui nu s-a făcut până la capăt. Carnea la el nu este decât un loc al suferinței finale, nu al plăcerii, nu al poftei, nu al înfrânării, nu al dorului, nu al invidiei, nu al luptei cu păcatele, căci el nu are păcate. Isus nu are conștiință morală, nu are caracter, este dincolo de el. E „omul perfect” care, perfect fiind, nu mai e om. Isus a intrat în lume ca izvor al moralității, nu ca ființă morală. Utopia de a întrupa desăvârșirea!”
Deși de acord că iubirea cristică e o utopie, mi se pare că Tolstoi a dat o explicație mai bună vis-a-vis de ce ne-a dat Isus o misiune imposibilă. Cum spunea autorul rus, omul, încercând să atingă imposibilul și nereușind, se va apropia din ce în ce mai mult de el. O progresie constantă, dar fără final. A da un prag finit înseamnă stagnare, odată ce pragul a fost atins. Așa, cu un prag imposibil, progresia este întotdeauna posibilă, există mereu loc de mai bine, de mai multă iubire. Pare că și Liiceanu merge înspre aceeași concluzie prin formula „morcovul divin”: ceva la care nu ajungi niciodată, dar în căutarea căruia alergi întruna.
„Observația lui Steinhardt că Predica de pe Munte, față de Decalog, face un pas înainte, care înseamnă desăvârșire și care nu poate fi identificat decât cu binele cristic. Isus cere aici atingerea acelui grad de curățenie a ființei la care, în afară de el, nimeni pe lume nu poate accede. (…) Utopica iubire creștină! Cum să ne iubim așa, cu toții, pentru că, vezi Doamne, suntem făcuți cu toții „după chipul și asemănarea Lui”? Iubirea asta e o abstracție goală, care ascunde și falsifică sila și ura ce ne leagă de ticăloși, de lepre și scursuri, singurele raportări corecte la rebuturile morale ale umanității care ne înjosesc viața și ne mutilează specia. Iubirea e doar față către față, e pe ales și pe afinități, nu la comandă și potrivit splendidei vorbe utopice: „iubiți-vă unii pe alții cum v-am iubit eu pe voi”. Nu iubirea ar trebui să ne lege pe toți, că asta nu se poate, ci urbanitas, „civilizația”, buna-creștere, respectarea acelorași reguli de viață care ne limitează libertatea din clipa în care ea se izbește de libertatea celuilalt. Iar când acestea nu sunt, nimic nu e, iar iubire cu atât mai puțin.”
„Pentru mine, Isus nu reprezintă reparația „căderii” (al doilea Adam – restaurația omului îndumnezeit), ci modelul de auto-depășire al speciei. Numai că lumina Logosului întrupat nu poate să ne lumineze pe toți și să ne tragă pe toți în sus, dincolo de ce suntem și de cum suntem noi acum. Dar poate fi o provocare permanentă în hotarele actuale ale vieții. „Morcovul divin” = imitatio Christi.”
Mi-a plăcut foarte mult ideea asta a lui Konraz Lorenz cum că veriga lipsă dintre animale și om suntem noi cei de acum. E o idee optimistă, care dă de înțeles că încă mai avem potențial de dezvoltare.
„Lucrul e spus cât se poate de limpede de Konrad Lorenz: „Dacă ar trebui să-l consider pe om imaginea definitivă a lui Dumnezeu, m-aș îndoi de Dumnezeu. (…) Nu e nevoie de un optimism exagerat pentru a presupune că din noi, oamenii, se poate forma ceva mai bun și mai înalt. Departe de a vedea în om imaginea de neîntrecut și definitivă a lui Dumnezeu, afirm cu mai multă modestie și, cred, cu mai multă venerație față de Creație și de posibilitățile ei nelimitate: veriga mult căutată între animale și omul cu adevărat uman – suntem noi.”
Nu știm nimic despre cum arăta Isus, însă putem fi siguri că nu arăta așa cum ni se prezintă mai peste tot.
„Nimic din Evanghelii nu ne dă o idee despre cum arăta Isus. Nu știm dacă era înalt sau scund, dacă era blond sau brunet, ce ochi avea, dacă avea barbă sau nu, dacă era frumos sau urât. Și totuși, la un moment dat, Isus a trebuit să fie reprezentat. (…) La celălalt capăt al reprezentării se situează pictorii Renașterii și, pe urmele lor, cinematografia, care a creat figura cristică din mintea fiecăruia dintre noi. Așa a apărut portretul-robot al lui Isus: tipul antropologic caucazian (pielea depigmentată, părul castaniu sau blond, ochii albaștri, nasul îngust), longilin, slab, întruchipare a frumuseții masculine nobil-suferitoare. (…) Tocmai pentru că pornim de fiecare dată de la prototipuul „georgian” (caucazian) al frumuseții, introdus către anul 1800 în nomenclatorul antropologic de către Blumenbach, intrăm pe un drum greșit. Isus, un etnic palestinian din secolul I, locuitor al unui sat galilean, nu putea fi nici castaniu sau blond, nici înalt, nici cu pielea albă, nici cu ochi albaștri, nici longilin. El aparținea în mod fatal tipului iudaic, specific zonei galileene din Israelul de nord. (…) pornind de la studierea a trei cranii semite din Israelul veacului I, specialiștii au propus o reconstrucție a chipului cristic. (…) Isus apare ca un individ cu pielea închisă, părul negru cârlionțat, ochi căprui, barbă scurtă, înălțimea de aproximativ 1,60 metri și greutatea de 50 de kilograme. E cazul să ne despărțim până și de imaginea lui Isus cu plete și părul ondulat, așa cum apare el pe giulgiul din Torino, cu atât mai mult cu cât ea contravine interdicției pauline din I Corinteni II,14: „Nu vă învață oare firea însăși că necinste este pentru un bărbat să-și lase părul lung?” (…) Cum ar fi arătat un Isus urât prezentat maselor ca întrupare a lui Dumnezeu? Mulți dintre pictorii Renașterii au avut grijă ca până și în scenele de răstignire proporțiile celui crucificat să fie ideale, când nu de-a dreptul atletice (ca în musculosul Crist crucificat al lui Rubens sau ca in cel al lui Caravaggio). „Iubitul celest”, pe care-l adorau sfintele intrând în extaz și căzând în leșin, nu putea arăta decât, pământește vorbind, „divin”, adică frumos, nesupus de frumos. De la Isus al lui Leonardo până la actorul Robert Powell, Isus a intrat în imaginarul colectiv al Occidentului ca un sex-simbol, cu plete castanii ondulate, ochi albaștri, căruia îi stătea la fel de bine pe cap tallith-ul sau coroana de spini. Doar în tradiția răsăriteană s-a păstrat canonul hieratic al icoanelor bizantine. (…) Chestiunea înfățișării cristice nu are de fapt nicio o relevanță și nu întâmplător noi îi deducem mimica doar din descrierea mișcărilor sale sufletești. Și ni-l reprezentăm ca frumos, fie pentru că pornim de la splendoarea lui interioară și o prelungim spontan în exterior, fie pentru că nu ne putem imagina excepționalul sub aparența banalului și comunului și, cu atât mai puțin, a urâtului.”
Am lăsat pe final analizele mai dense ale religie ca fenomen rațional și social. Citind spusele lui Kant, am descoperit că mă-nșelasem. Puneam credința religioasă/religia doar pe baze afective (frica de moarte), pe faptul că e un fenomen eminamente uman (a crede, indiferent în ce crezi), dar în niciun caz nu o considerasem un fenomen al rațiunii, ci exact opusul său.
Totuși, Kant vine să clarifice că chiar dacă întreg conceptul de Dumnezeu (Ideea) este un produs al rațiunii, a lua Ideea de bună doar pentru că este un produs al minții este irațional. Ceva ce pornește din rațiune se poate transforma în lipsă de rațiune atunci când speculația rațională ajunge să fie considerată adevăr obiectiv. Bazele afective (frica de moarte, speranța) contribuie apoi la a lua în serios ceva ce s-a născut ca o simplă Idee și nu poate fi dovedită sau testată în vreun fel.
„<<Conceptul unei ființe absolut necesare este un concept pur al rațiunii, adică o simplă Idee, a cărei realizare obiectivă nu e nici pe departe dovedită prin faptul că rațiunea are nevoie de ea.>> Ceea ce vrea Kant să spună aici este că mintea umană tinde să se comporte asemeni unui mers care, odată stârnit de mecanica lui absolută, ar avea tendința să continue chiar și atunci când terenul solid de care are nevoie dispare de sub picioare. Kant numește acest exercițiu propriu rațiunii care, prin nevoia ei de absolut ajunge să pășească chiar și atunci când nu mai are pământ sub picioare, „utilizare transcendentă”. În cazul „ideii teologice”, nevoia acestui mod de utilizare este cu atât mai aprigă, cu cât tendinței de a obține în plan rațional completitudinea i se adaugă, în plan afectiv și în mod interesat, speranța. Faptul că nemurirea noastră atârnă de ideea de Dumnezeu ne face să uităm în permanență că această idee s-a născut în spațiul utilizării ei transcendente și, oricât de înșelătoare va fi ea în termeni de „realitate”, interesul (nevoia de speranță) ne va face să-i dăm valoare de adevăr, adică să ajungem să o considerăm ca și cum ea ar avea până la urmă întemeiere într-o experiență a noastră sau într-un precedent al ei. În plus, adaugă Kant, faptul că o idee ne este familiară (în cazul nostru Dumnezeul creștin) nu înseamnă că ea ne este cunoscută: <<Deși unui filozof îi vine foarte greu să admită ceva ca principiu fără a-și putea da socoteală sie însuși, cu atât mai mult să introducă concepte a căror realitate obiectivă nu poate fi sesizată, totuși pentru simțul comun nimic nu e mai obișnuit ca acest lucru. El vrea să aibă ceva de unde să poată porni cu încredere. (…) Pentru el, orice interes speculativ dispare înaintea celui practic și își închipuie că sesizează și știe ceea ce temerile sau speranțele lui îl îndeamnă să admită sau să creadă.”
O comparație excelentă între contractul social și religia (contractul omului cu divinitatea). În privința contractului social nu există prea multe comentarii: cauzele pe care el le invocă pentru a fi aplicat (sălbăticia omului, violența) sunt empirice, observabile. În privința religiei ca mecanism social, etica seamănului este minunată, indiferent că religia și Biblia în sine sunt sau nu sunt un construct uman. A-i vedea pe ceilalți ca pe semenii tăi (empatie) e o valoare care se auto-validează prin efectele sale directe, fiind deci lipsit de importanță dacă este promovată de un basm sau nu.
„Ca efect final, teoria seamănului reprezintă în planul religiei ceea ce teoria contractului social a reprezentat mai târziu în planul filozofiei politice: condiția de posibilitate a conviețuirii prin crearea unui om domesticit: bun și iubitor într-un caz, civilizat ca membru al cetății, în celălalt. Premisele celor două teorii sunt complet divergente: într-un caz omul e „seamăn” (de la Dumnezeu) și trebuie să recupereze calitatea pierdută după „cădere”; în celălalt este „bestie”, lupus (de la natură) și trebuie domesticit prin civilizare. Ele sunt însă convergente în rezultatul lor final: cufundat în baia contractului social, omul rău de la natură este constrâns și educat prin lege să devină cetățean, adică seamăn în plan politic, reintegrând astfel printr-o corecție de parcurs (printr-un artificiu istoric) premisa antropogenezei biblice. Interesant e – o spun de pe acum – că ambele soluții de îmblânzire sau „pacificare” a naturii umane au un caracter maximalist-reglator: ele instituie mai degrabă un orizont de corecție, și nu unul al rezolvărilor radicale. Pentru că în nici unul dintre cazuri violența speciei nu este eradicată: într-unul, autorul crimei originare, Cain, lasă urmași, în celălalt, statul ține cu greu în frâu răbufnirile de violență și reglările de conturi dintre indivizi și popoare. S-ar putea spune că, venind din direcții diferite, valoarea celor două teorii (cea de reformare morală și cea de civilizare) va fi de domolire, și nicidecum de domesticire completă a umanității. Una își construiește eficacitatea pe un plan religios-moral, trimițând la idealul seamănului ca ideal de reglare, cealaltă este robust-realistă, apelând la inginerie socială și la soluții pragmatice.”
E interpretabil, însă, când vine vorba de credincioși, pe prea puțini am reușit să-i bănuiesc că nu acționează ca într-un troc cu Dumnezeu, încercând să-și cumpere un loc în rândul din față.
„E preferabil un necredincios care face binele unui credincios care-l face. De ce? Pentru că ultimul poate fi bănuit că îl face cu gândul la o răsplată postumă. Doar necredinciosul îl face gratuit, doar prin natura bunătății lui intrinseci, uitând de el de îndată ce l-a făcut. Când e vorba de a face binele, trebuie să funcționezi ca natura: să-l faci pur și simplu, să-l faci ca ploaia, ca vântul care poartă frunzele toamna, să-l faci pentru că așa trebuie, pentru că e anotimpul binelui și pentru că nu poți altfel. Dar să nu aștepți nimic, așa cum nici ploaia venită la timp nu așteaptă recunoștința cuiva.”
„Civilizația spectacolului“, de Mario Vargas Llosa, o carte excelentă, parte din seria „12 cărți despre lumea în care trăim” de la Humanitas, din care mai fac parte „Trădarea cărturarilor”, de Julien Benda, „Nenorocirea secolului”, de Alan Besancon, „Criza spiritului american”, de Allan Bloom, „Incognito”, de David Eagleman, „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, de Konrad Lorenz, „Cum de putem trăi împreună”, de Pierre Manent, „Despre libertate”, de John Stuart Mill, „Gândirea captivă”, de Czeslaw Milosz, „Dubla flacără”, de Octavio Paz, „Cultura modernă pe înțeles oamenilor inteligenți”, de Roger Scruton și „De profundis”, de Oscar Wilde.
Cartea lui Mario Vargas Llosa conține analize critice asupra societății de astăzi, mergând de la instituirea distracției ca valoare supremă sau decăderea jurnalismului în bârfă și scandal până la vălul islamic din Franța, influența internetului asupra cogniției sau așa-zisa artă contemporană.
Am citit cartea asta dând din cap a aprobare la fiecare pagină, nițel mândru de mine, căci ajunsesem la aceleași concluzii cu Llosa pe cont propriu, mult înainte de afla vreodată de această carte. Nu e niciodată un lucru mic atunci când văd că oameni mari și recunoscuți pentru inteligența și perspicacitatea lor au ajuns la aceleași răspunsuri pe care le-am gândit de unul singur, însă, într-adevăr, probabil că am făcut-o sub influența (inconștientă) altor lecturi, deci nu total singur.
Unul dintre principalele subiecte asupra căruia Llos stăruie este educația și cum democratizarea ei a avut și consecințe nefericite, inclusiv sărăcirea culturii înalte. În loc ca mai mulți oameni să aibă acces la vârfurile culturii, ne-am trezit că tuturor ne este prezentată o cultură mediocră, de masă, construită astfel încât să fie înțeleasă de cât mai mulți. Sună nobil, dar scopul nu ar trebui să fie de a duce cultura în jos, la nivelul maselor, ci să educi masele astfel încât să poată accesa nivelurile înalte ale culturii.
Nu mai țin minte exact unde am văzut scena asta, dar era o filmare din timpul ceaușismului, când mai mulți poeți efectuau o „vizită de lucru” la o uzină pentru a se documenta asupra realismului socialist. În cadrul întrunirii, niște muncitori le reproșau poeților că nu pricepeau nimic din scrisul lor și că ar vrea, așa, să scrie niște poezii și pe înțelesul lor, al proletarilor de rând. Ei bine, cam aici suntem. În loc să vedem lacunele din educația maselor, dăm vina pe elite că-s exclusiviste.
„Ideea naivă că prin intermediul educației cultura se poate transmite la nivelul întregii societăți distruge cultura înaltă, pentru că singura modalitate de a obține o democratizare universală a culturii e sărăcind-o, făcând-o tot mai superficială.”
Din nefericire, am putut să constat pe pielea mea adevărul celor de mai jos. Am avut contact cu numeroși oameni de pe mai multe continente, iar majoritatea lucrurilor culturale pe care le aveam în comun erau cele populare și globalizate, cum ar fi un tip de muzică sau anumite filme.
Un concept actual înfiorător de trist este presupunerea faptului că cultura ar trebui să fie distractivă. A nu spune că ea nu ar trebui să te facă să te simți bine, însă ăsta ar trebuie să fie, în cel mai bun caz, un efect, nu și scopul ei. Pasajul ăsta-mi aduce aminte de o piesă a celor de la byron, numită „I don’t want to entertain you“. Acum înțeleg mai bine ce-au vrut să spună, un manifest clar împotriva cultură=distracție.
La fel de deranjantă mi se pare și ideea conform căreia valoarea unui act cultural este dat (doar) de către piață, prețul (ridicat) fiind un garant al calității, ori reversul, un preț mic fiind un semn al lipsei de calitate. Până la urmă, un act cultural nu este o pereche de pantofi, unde prețul ar putea fi un indiciu al calității sau a lipsei sale de calitate.
„Cultura Mainstream e într-adevăr un reportaj ambițios, realizat aproape în lumea-ntreagă, și conține sute de interviuri despre tot ceea ce, datorită globalizării și revoluției audiovizualului, a ajuns astăzi să fie un numitor comun – în ciuda diferențelor de limbă, religie și obiceiuri – pentru țările de pe cele cinci continente. În cartea lui Martel nu se vorbește despre cărți – singura carte pomenită în sutele de pagini e Codul lui Da Vinci de Dan Brown, iar singura scriitoare amintită e criticul de cinema Pauline Kael -, nici despre pictură, nici despre sculptură, nici despre muzica sau dansul clasice, nici despre filozofie și științele umaniste în general, ci exclusiv despre filme, emisiuni de televiziune, jocuri video, manga, concerte rock, pop sau rap, videoclipuri și tablete și despre industriile creative care le produc, le dețin și le promovează, adică despre distracțiile marelui public care au înlocuit (și vor ajunge să îngroape cu totul) cultura din trecut. Autorul privește cu simpatie această schimbare, pentru că datorită ei cultura mainstream, sau cultura marelui public, a smuls viața culturală din mâinile minorității care o monopoliza în trecut, a democratizat-o, punând-o la îndemâna tuturor, și pentru că produsele acestei culturi noi îi par a fi în perfectă consonanță cu modernitatea, cu marile invenții științifice și tehnologice ale vieții contemporane. (…) Diferența esențială dintre cultura din trecut și divertismentul de astăzi este că produsele acelei culturi aveau pretenția de a transcende timpul prezent, de a dura, de a viețui și pentru generațiile viitoare, în vreme ce produsele culturii de azi sunt fabricate ca să fie consumate pe loc și apoi să dispară, precum biscuiții și popcornul. Tolstoi, Thomas Mann, chiar și Joyce sau Faulkner scriau cărți care aveau pretenția să învingă moartea, să le supraviețuiască autorilor, să continue să atragă și să fascineze cititori din viitor. Telenovelele braziliene și filmele de la Bollywood, precum și concertele Shakirei nu pretind să dureze mai mult decât timpul cât sunt difuzate, după care dispar pentru a face loc altor produse la fel de pline de succes și de efemere. Cultura înseamnă distracție și ceea ce nu e distractiv nu e cultură. Cercetarea lui Martel arată că acesta este astăzi un fenomen la scară planetară, care se petrece pentru prima dată în istorie și la care participă deopotrivă țările dezvoltate și subdezvoltate, fără să conteze cât de diferite sunt tradițiile, credințele sau sistemele lor de guvernare, chiar dacă, în mod normal, aceste variabile aduc, pentru fiecare țară și societate în parte, anumite diferențe de detalii și de nuanțe în filme, telenovele, melodii, benzi desenate etc. Pentru noua cultură esențiale sunt producția industrială masivă și succesul comercial. Distincția între preț și valoare a dispărut și amândouă exprimă acum un singur lucru, prețul absorbind și anulând valoarea. Ceea ce are succes și se vinde e bun, iar ceea ce dă greș și nu cucerește publicul e rău. Singura valoare e cea comercială. Dispariția vechii culturi a atras după sine și dispariția conceptului de valoare. Singura valoare existentă acum este cea fixată de piață.”
„Astfel, au dispărut din vocabularul nostru, gonite de teama de a nu cădea în incorectitudine politică, limitele care demarcau cultura de incultură și pe oamenii culți de cei inculți. Astăzi, nimeni nu mai e incult, sau mai degrabă suntem culți cu toții. E suficient să deschidem un ziar sau o revistă pentru a găsi nenumărate referințe la mulțimea de manifestări ale acelei culturi universale la care avem acces cu toții, precum „cultura pedofiliei”, „cultura marijuanei”, „cultura punk”, „cultura esteticii naziste” și altele asemenea. Acum, toți suntem culți într-un fel, chiar dacă nu am citit niciodată o carte, nici nu am mers la o expoziție de pictură, nici nu am ascultat un concert, nici nu ne-am înșușit noțiunile de bază ale cunoașterii umaniste, științifice și tehnologice ale lumii în care trăim. Am ținut să scăpăm de elitele pe care nu le suportam din pricina felului privilegiat, disprețuitor și discriminatoriu în care fie și simplul lor nume răsuna în fața idealurilor noastre egalitariste și, de-a lungul timpului, pe fronturi diferite, am asaltat și am străpuns acel sector exclusivist format din pedanți care se credeau superiori și se mândreau cu monopolul asupra cunoașterii, a valorilor morale, a eleganței spirituale și a bunului-gust. Dar am obținut o victorie a la Pirus, un leac mai dăunător decât boala: trăim într-o confuzie totală într-o lume în care, în mod paradoxal, cum nu se mai poate ști ce este cultură, orice e, și totuși nimic nu mai e cultură. Desigur, se poate obiecta că niciodată în decursul istoriei nu a existat un număr atât de mare de descoperiri științifice (…) Tot acest progres e cert, dar nu e realizat de oameni culți, ci de specialiști. Iar între cultură și specializare e o distanță la fel de mare ca între omul de Cro-Magnon și sibariții neurastenici ai lui Marcel Proust. Pe de altă parte, chiar dacă astăzi există mai puțini analfabeți decât în trecut, acesta e doar un aspect cantitativ, iar cultura nu are prea mult de-a face cu cantitatea, ci cu calitatea.”
Consumerismul și subspecia consumerismul de statut (iPhone etc) sunt un comportament care n-are darul de a construi caractere mai degrabă interesate de valori, decât de obiecte. Cultura divertismentului vine ca o mănușă pentru astfel de persoane, al căror principal scop este de a obține lucruri, fie pentru confortul personal, fie pentru obținerea unui oarecare statut social. Pe măsură ce consumerismul a câștigat tot mai mulți adepți, era de așteptat ca valorile și activitățile fundamentate pe valori să decadă și să se transforme în ceva de nerecunoscut.
„Cu câțiva ani înainte de eseul lui Steiner, în noiembrie 1967, a apărut la Paris eseul lui Guy Debord La Societe du spectacle (Societatea spectacolului), al cărui titlu seamănă cu cel al cărții mele, dar care, de fapt, tratează diferit tema culturii. Debord, autodidact, avangardist radical, heterodox, agitator și promotor al contraculturii din anii ’60, numește „spectacol” ceea ce Marx, în Manuscrise economice și filozofice (1844), a numit „alienare” sau înstrăinare socială rezultată din fetișismul bunurilor de consum, care în stadiul industrial avansat din societatea capitalistă atinge o asemenea însemnătate în viața consumatorilor, încât ajunge să înlocuiască orice interes sau preocupare de ordin cultural, intelectual și politic. Achiziționare obsesivă de produse fabricate, care menține activă și tot mai dezvoltată industria bunurilor de consum, duce la fenomenul de „reificare” sau „obiectualizare” a individului, dedat consumului sistematic de obiecte, de multe ori inutile sau superflue, impuse de modă și de publicitate, și golește viața lui interioară de orice neliniști sociale, spirituale sau pur și simplu omenești, izolându-l și distrugându-i interesul față de ceilalți, față de clasa căreia îi aparține și față de sine însuși, așa încât, de exemplu, proletarul „deproletarizat” prin alienare încetează să mai fie un pericol – ori chiar un adversar – pentru clasa conducătoare.”
Aici e un alt comportament pe care am avut ocazia să-l observ în timpul călătoriilor mele prin lume, iar concluzia mea a fost aceeași ca a lui Llosa: turismul, fie el și așa-zis cultural, n-are de obicei nimic de-a face cu cultura, ci cu obiceiul de a „bifa” un loc sau altul, lucru care provine și din seria de articole de genul: „ Nu poți să mergi în X țară și să nu faci X lucru”. Turistul perfect se conformează vis-a-vis de ceea ce se așteaptă de la el și bifează locuri care i s-au spus că nu le poate rata, pentru ca nimeni să nu-i poată invalida experiența (Cum? Ai mers în Peru și nu ai mers la Machu Picchu? Păi ce-ai făcut?). Cultura este, astfel, inexistentă pe decursul unor asemenea vizite, e doar un simulacru turistic. Am ales exemplul de mai sus cu Peru pentru că l-am trăit și n-am mers la Machu Picchu de al naibii, sătul de câte ori mi se spusese „nu poți să nu mergi la Machu Picchu”. Sigur, au fost și alte motive precum îngrămădeala, neplăcerea de a nu putea explora în ritm propriu și de a fi mânat din spate ca o vită etc.
„O altă afirmație a lui Lipovetsky și a lui Serroy despre care se poate afirma că este nefondată e presupunerea că, dacă milioane de turiști vizitează Luvrul, Acropola și amfiteatrele grecești din Sicilia, atunci cultura nu și-a pierdut valoarea în vremurile noastre și încă se bucură „de o legitimitate de necontestat”. Autorii nu-și dau seama că acele numeroase vizite la marile muzee și la monumentele istorice clasice nu sunt mărturia unui interes autentic pentru „cultura înaltă” (așa o numesc), ci e vorba doar de snobism, pentru că a ajunge în acele locuri face parte din obligațiile turistului postmodern perfect. În loc să-i stârnească interesul pentru trecut și arta clasică, îl scutește de efortul de a le mai studia și cunoaște, printr-o minimă participare financiară. O simplă privire fugară îi e suficientă pentru a avea conștiința culturală împăcată. Vizitele turiștilor „în căutarea distracțiilor” denaturează semnificația reală a acelor muzee și monumente și le pun pe aceeași treaptă cu alte obligații ale turistului perfect: să mănânce paste și să danseze tarantela în Italia, să aplaude la concertele de flamenco și la cântecele țigănești din Andaluzia, să guste escargots și să meargă la Luvru și la o reprezentație la Theatre des Folies Bergere în Paris.”
Distracția e legitimă, fiecare are dreptul de-a face ce vrea cu viața sa, atâta timp cât nu le face rău altora. Distracție, însă, e tot ce aud. E principalul scop al majorității oamenilor, un fel de „să mă distrez, ca să nu mă plictisesc”.
„Claudio Perez, trimis special al ziarului El Pais la New York pentru a informa despre criza financiară, scrie, în cronica lui din 19 septembrie 2008: „Ziarele de scandal din New York umblă înnebunite după un broker care să se arunce în gol dintr-unul din impunătorii zgârie-nori care adăpostesc marile bănci, idolii căzuți pe care uraganul financiar i-a făcut praf.” Să ne oprim o clipă asupra acestei imagini: o mulțime de fotografi, de paparazzi, scrutând înălțimile, cu aparatele de fotografiat pregătite să capteze imaginea primului sinucigaș care ar fi întruchipat, în chip iconic, dramatic și spectaculos, hecatomba financiară care a spulberat miliarde de dolari și a ruinat mari companii și numeroși cetățeni. Nu cred să existe o imagine care să rezume mai bine civilizația din care facem parte. Ce înseamnă civilizația spectacolului? Civilizația unei lumi în care primul loc pe scara valorilor îl ocupă divertismentul și în care a te distra, a scăpa de plictiseală, e pasiunea generală. Acest ideal de viață e perfect legitim, desigur. Numai un puritan fanatic le-ar putea reproșa membrilor unei societăți că vor să dea puțină culoare, amuzament, umor și distracție unor vieți închistate de obicei într-o rutină deprimantă și, uneori, abrutizantă. Dar să faci din tendința naturală de a te simți bine o valoare supremă are consecințe neașteptate: banalizarea culturii, generalizarea frivolității și, în sectorul informativ, proliferarea unui jurnalism iresponsabil, dedicat bârfei și scandalului.”
Aici e o idee pe care o citisem în „Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate”, de Konraz Lorenz, și anume că actuala și observabila degradare a civilizației/intelectului/societății/preocupărilor/degradării sau răsturnării de valori provine din bunăstarea nemaivăzută de care avem parte. Oamenii evoluează, spunea Lorenz, laureat Nobel pentru fiziologie, atunci când se confruntă cu obstacole, cu greutăți, când sunt nevoiți să lupte. Atunci când au parte de bunăstare, majoritatea dintre ei, mai puțin cei care au dezvoltarea ca scop personal asumat, se plafonează sau chiar involuează.
Din cauza bunăstării, oamenii nu se mai confruntă cu „greul” sau cu același tip de greu, iar conceptul de greu este mai des folosit acum nu ca evaluare a gradului de dificultate, ci ca scuză. E greu, deci refuz. Nu doar că avem parte de mai puține greutăți prin intermediul cărora, depășindu-le, să ne dezvoltăm, dar le și refuzăm pe acelea de care încă mai avem parte.
Analogia mea preferată e cea cu muntele. Sigur că e grea drumeția până în vârf, dar nimic din ce e frumos nu e și ușor. Suntem construiți să ne bucurăm doar când îndeplinim ceva greu. A lupta cu un astfel de obstacol și a-l depăși nu vine doar cu priveliștea din vârf, ci și cu mândria că ai reușit ceva, cu încrederea sporită în sine, cu știința că poți face astfel de lucruri, cu o dezvoltare musculară și aerobă etc. E o dezvoltare din mai multe puncte de vedere. A refuza pe motiv că e greu nu duce doar la pierderea priveliștii din vârf, ci și a tot ce ai fi câștigat pe drumul către vârf.
„Ce a făcut Occidentul ca să alunece către o asemenea civilizație? Bunăstarea care a urmat anilor de privațiuni și sărăciei din primii ani de după război. (…) clasa de mijloc a crescut ca spuma mării. (…) sistematic și totodată pe nesimțite, a scăpa de plictiseală și a evita ceea ce deranjează, preocupă și neliniștește a început să fie, pentru sectoare sociale tot mai largi, un imperativ social al generațiilor, ceea ce Ortega y Gasset numea „spiritul timpului nostru”, dumnezeul îmbietor, comod și frivol căruia cu toții, conștient sau nu, ne închinăm de cel puțin o jumătate de secol, tot mai mult cu fiecare zi. Un alt factor, nu mai puțin important, care a condus la făurirea acestei realități a fost democratizarea culturii. E vorba de un fenomen născut din altruism: cultura nu putea să rămână în continuare apanajul unei elite, o societate liberală și democratică avea obligația morală de a pune cultura la îndemâna tuturor, prin intermediul educației, dar și prin promovarea și subvenționarea artelor, a literaturii și a altor manifestări culturale. Această filozofie lăudabilă a avut nedoritul efect de a vulgariza și a face mediocră viața culturală, unde o anume neglijență formală și superficialitatea conținutului produselor culturale aveau o justificare civică – trebuiau să ajungă la cât mai mulți oameni. Cantitatea în defavoarea calității. Acest criteriu, apanajul celor mai dăunătoare demagogii politice, a provocat în cultură efecte neprăvăzute, precum dispariția culturii înalte, obligatoriu minoritară datorită complexității și, uneori, ermetismului cheilor și codurilor ei specifice, și vulgarizarea ideii înseși de cultură. (…) Așadar, nu e de mirare că literatura cea mai reprezentativă din vremurile noastre e literatura light, ușoară, lejeră, facilă, o literatură care, fără nicio urmă de jenă, își propune întâi ș-ntâi (și aproape exclusiv) să distreze. (…) Cititorii de astăzi vor cărți ușoare, care să-i distreze, și această cerință exercită o presiune ce devine tot mai mult un puternic stimulent pentru creatori.”
Despre cum cultura divertismentului își impune tot mai mulți reprezentanți în funcții de conducere. De unde Platon visa la un rege-filosof, am ajuns la Donald Trump.
„Nu e de mirare nici că, dacă în trecut politicienii aflați în campanie electorală voiau să se fotografieze și să apară la braț cu eminenți oameni de știință ori dramaturgi, astăzi caută adeziunea și sprijinul cântăreților rock și actorilor de cinema ori ale celebrităților din fotbal sau din alte sporturi. Aceștia sunt acum, în locul intelectualilor, maeștrii conștiinței politice în sectoarele de mijloc și populare și tot ei sunt în fruntea manifestelor, le citesc de la tribună și apar la televizor pentru a spune ce e bine și ce e rău în economie, politică, societate. În civilizația spectacolului, comicul e rege. Mai mult, prezența actorilor și cântăreților nu e importantă doar pentru opinia publică, această periferie a vieții politice. Unii dintre ei s-au înscris și-n curse electorale, obținând, ca Ronald Reagan și Arnold Schwarzenegger, funcții importante precum cea de președinte al Statelor Unite sau de guvernator al Californiei. Bineînțeles că nu exclud din start posibilitatea ca actorii de cinema sau cântăreții de rock sau de rap ori fotbaliștii să dea sugestii absolut onorabile în lumea ideilor, dar resping ideea că recunoașterea politică de care se bucură ei în ziua de azi ar avea ceva de-a face cu luciditatea sau inteligența lor. Recunoașterea se datorează exclusiv prezenței în mass-media și aptitudinilor lor histrionice.”
Din nou, un lucru peste care am dat pe decursul călătoriilor mele: inițiații în spiritualitatea alternativă ca modă, dar și din cauza inabilității de a fi sinceri cu ei înșiși prin introspecție.
„În prezent, consumul de droguri generalizat nu seamănă deloc cu ce se-ntâmpla în trecut, nu mai are drept scop explorarea unor viziuni sau senzații noi, în interes artistic sau științific. Nu mai e nici răzvrătire împotriva ordinii prestabilitate din partea unor nonconformiști hotărâți să adopte un cu totul alt mod de viață. În zilele noastre, consumul masiv de marijuana, cocaină, ecstasy, crack, heroină etc. răspunde unui mediu cultural ce-i împinge pe oameni să caute plăceri ușoare și rapide, care să-i facă să uite de griji și de responsabilități, în loc să caute întâlnirea cu ei înșiși prin intermediul meditației și introspecției, activități eminamente intelectuale, pe care cultura nestatornică și de consum le găsește plictisitoare.”
Trebuie să mă raportez iar la călătoriile mele: am dat peste presupuși atei care practicau religii neoindigene, având-o în centru pe Pachamama, atât în Chile, cât și-n Peru și probabil și prin alte părți de care nu-mi amintesc. Sigur că atunci când îmi spuneau că resping biserica catolică (nu e la modă) pentru că nu cred în dogma ei, iar apoi îmi povesteau, în timp ce fumau un cui, cum se închinau Mamei Naturi în fața unui lac montan (asta e la modă) mi-a venit să izbucnesc în râs din cauză că nu se vedeau în oglindă: nu erau deloc atei, tot o religie practicau și tot comportamente religioase aveau. Dar, desigur, nu ai cum să nu ieși cu o ciorbă ideologică atunci când vrei să combini tot ce la modă: spiritualitate prin droguri (iarbă etc), eticheta de ateu (antisistem) și neoindigenism (un soi de naturalism-păgânism cu întoarcere la rădăcini, când totul era ca-n Rai, înainte de colonialism). Sigur, fenomenul e mai complex, unele cauze pentru această situație specifică fiind dezamăgirea vis-a-vis de religiile curente sau asocierea lor cu o ideologie străină adusă de colonizatorii spanioli.
Ayahuasca e din nou ceva de care m-am lovit, aproape fiecare turist străin având pe lista de bife și experiența cu ayahuasca, „pe care nu o poți rata dacă mergi în America de Sud”. Desigur, nimănui nu-i pasă că nefiind de-al locului nu poți pricepe cu adevărat întreaga experiență (e, pe lângă alte aspecte, profund culturală), ritualurile, semnificația muzicii și așa mai departe. Nu-ți pasă nici că toți străinii care și-au deschis afaceri cu ayahuasca i-au scos de pe piață pe localnici. Ar trebui să-ți pese măcar că ayahuasca e ceva teribil de riscant, experiență în urma cărora unii oameni au înnebunit clinic. Indiferent de cât de rar s-ar fi întâmplat sau nu, nimic nu merită să-ți pierzi mințile. Decât dacă vrei să o bifezi, în căutarea de senzații noi, iluzorii și ușoare cu orice preț. Instrospecția e gratuită și nu e iluzorie, e o alegere infinit mai bună decât ayahuasca.
„Dar greșesc cei care cred că dacă astăzi, în lumea occidentală, există un procent mai mic de catolici și protestanți decât înainte înseamnă că religia a dispărut din sectoarele câștigate de laicism. Asta se întâmplă numai în statistici. De fapt, în vremea în care mulți credincioși renunțau la bisericile tradiționale, începeau să prolifereze sectele, cultele și alte forme alternative de practicare a religiei, de la spiritualismul oriental, cu toate școlile și subdiviziunile sale – budism, budism zen, tantrism, yoga -, până la bisericile evanghelice care acum au năpădit cartierele mărginașe, apariții pitorești precum A Patra Cale, Rozicrucianismul, Biserica Unificării – cu ai ei moonies -, Biserica Scientologică, atât de populară la Hollywood, și alte și alte biserici care de care mai exotice și mai senzoriale. (Notă de subsol – Citez din scrisoarea unui prieten columbian: „Mi-a atras și mie atenția mai ales o anume formă de neoindigenism practicată, ca o nouă modă, de clasele de sus și de mijloc ale societății din Bogota (dar poate că e la fel și prin alte țări). Acum, în loc de preot sau psihanalist, tinerii aceștia au un șaman și la fiecare 15 zile beau infuzie de ayahuasca, în cadrul unei ceremonii colective, în scopuri terapeutice și spirituale. Cei care participă la așa ceva sunt, desigur, atei: oameni de cultură, artiști, vechi boemi”) Toată această proliferare a diverselor biserici și secte vine din faptul că numai foarte puține categorii de oameni pot cu adevărat să nu țină cont de religie, pe când marea majoritate are nevoie de ea, căci numai siguranța pe care o inspiră credința religioasă cu privire la transcendență și la suflet o poate elibera de neliniștea, teama și delirul induse de ideea extincției, a dispariției complete. De fapt, singurul fel în care cei mai mulți oameni înțeleg și practică o etică e prin mijlocul unei religii. Numai câteva minorități se eliberează de religie, punând, în locul gol lăsat de aceasta în viața lor, forme de cultură: filozofia, știința, literatura și artele.”
„E firesc, așadar, ca religia și practicile religioase să fie mai adânc înrădăcinate în rândul claselor și sectoarelor sociale cele mai defavorizate, acelea asupra cărora, profitându-se de sărăcia și vulnerabilitatea lor, se îndreaptă abuzurile și nedreptățile de toate felurile, rămase de obicei nepedepsite. Sărăcia, discriminarea, exploatarea, nedreptatea sunt mai ușor de suportat dacă se crede că până la urmă va exista o compensație, o reparație postumă pentru toată suferința. (De-asta Marx a numit religia „opiul popoarelor”, drog care anestezia spiritul de revoltă al muncitorilor și le permitea stăpânilor să-i exploateze liniștiți mai departe). (…) Foarte puțini oameni sunt capabili să accepte că „absurdul existențial”, faptul că suntem „aruncați” în această lume printr-o întâmplare de neînțeles, printr-un accident cosmic, că viețile noastre sunt simple întâmplări lipsite de ordine și sens și că tot ceea ce se întâmplă sau nu se mai întâmplă cu ele depinde exclusiv de comportamentul și voința noastră și de contextul social și istoric în care ne-am trezit. Această idee, care a fost descrisă de Albert Camus în Mitul lui Sisifcu luciditate și seninătate și din care el a extras concluzii minunate despre frumusețe, libertate și plăcere, îl supune pe muritorul de rând anomiei, paraliziei mentale și disperării.”
N-aș putea spune că sunt un fan al artei contemporane, ba chiar din contră, mai ales acum că totul este cultură, inclusiv o banană lipită cu bandă adezivă pe perete, deci nimic nu este cultură. Totuși, recunosc că exemplul ăsta de „artă” m-a lăsat cu gura căscată. Și-n goana după scandal și statutul de „what a brave performance”, sunt sigur că mulți ar fi capabili de reprezentații similare.
„Într-un eseu pertinent despre cutremurătoarele direcții extreme în care a pornit-o, în derivă, arta contemporană, Carlos Granes Maya pomenește de „unul dintre cele mai abjecte performance-uri care au avut loc vreodată în Columbia”, cel realizat de artistul Fernando Pertuz, care, într-o galerie de artă, a defecat dinaintea publicului, iar apoi, „cu mare solemnitate”, și-a mâncat fecalele.”
Mai sunt deci locuri în lume în care scriitorul nu e doar un scârța-scârța, umilul și sărăcăciosul prototip din Filantropica pe care societatea nu doar că nu dă doi bani, ci a și uitat de existența lui și de valoarea pe care i-o poate aduce. Din nefericire, aceste locuri nu-s locuri în care să vrei să te muți.
„Continuă să fie un paradox instructiv faptul că în țările considerate cele mai culte, ele fiind și cele mai libere și mai democratice, literatura devine tot mai mult, conform unei opinii generalizate, un divertisment lipsit de transcendență, în vreme ce în țările unde libertatea este îngrădită, iar drepturile omului sunt încălcate zilnic literatura este considerată periculoasă, propagatoare de idei subversive și sâmbure de nemulțumire și revoltă. Dramaturgilor, romancierilor și poeților din țările culte și libere, celor ce se dezic de munca lor din pricina frivolității în care li se pare că se scufundă sau celor ce se cred deja învinși de cultura audiovizualului, le-ar prinde bine, pentru a-și ridica moralul, să arunce o privire înspre acea vastă zonă a lumii care încă nu e nici cultă și nici liberă. Acolo, literatura nu e moartă, nici inutilă cu totul, poezia, romanul și teatrul nu sunt inofensive atâta timp cât despoții, tiranii și fanaticii le știu de frică și le fac onoarea de a le cenzura și de a-i persecuta sau anihila pe autorii lor.”
Discuția cu jurnalismul e… complexă. Știu că oamenii se plâng de lipsa lui de calitate, dar tot ei girează prin audiență/click-uri acea proastă calitate. Se scuză că nu au alternative mai bune. Dar ele au existat și au fost îngropate de… lipsa de audiență/click-uri. Cercul vicios se complică și mai mult când te gândești că cititorul nu plătește pentru informație, jurnalismul trebuie să se autosusțină din publicitate, deci trebuie să producă audiență, dar calitatea nu aduce audiență, deci ca să facem bani să plătim salarii trebuie să urmăm direcția culturală dominantă – lipsa de calitate, bârfa, scandalul, exhibiționismul etc. Și atunci, dragi critici ai jurnalismului, cum e cu calitatea aia?
„Fără să-și fi propus așa ceva, jurnalismul din zilele noastre urmează direcția culturală dominantă, caută ca, informând, să distreze și să amuze, iar rezultatul inevitabil, din pricina deformării subtile a obiectivelor lui tradiționale, este proliferarea presei light, ușoară, simplă, superficială și distractivă, care, în unele cazuri extreme, dacă nu are la îndemână informații scandaloase, le fabrică ea însăși. Așadar, nu trebuie să ne mire faptul că, în presă, cel mai mare succes la public nu-l au publicațiile serioase, care caută rigoarea, adevărul și obiectivitatea atunci când descriu actualitatea, ci așa-numite „reviste de scandal”, singurele care, prin tiraje de milioane de exemplare, contrazic axioma conform căreia în epoca noastră ziarele pe hârtie se înclină și se retrag în fața concurenței audiovizualului și digitalului.”
„Transformarea informației în instrument de divertisment înseamnă a deschide încetul cu încetul ușa legitimității pentru ceea ce înainte își găsea locul doar în jurnalismul marginal și aproape clandestin, anume pentru scandal, violarea intimității, bârfe sau, în cele mai rele cazuri, defăimare, calomnie și linșaj mediatic.”
„Un alt subiect care animă viața oamenilor e catastrofa. Sub orice formă, de la cutremure și tsunami până la crime în serie, mai ales dacă sunt comise cu sadism și perversiuni sexuale nemaiîntâlnite. De aceea, în epoca noastră, nici presa cea mai respectabilă nu poate evita ca paginile sale să se umple de sânge, cadavre și pedofili. Aceasta e o hrană atrăgătoare, bazată pe pofta de senzațional care pune presiune, în mod inconștient, pe mediile de comunicare în masă prin cititori, ascultători și spectatori.”
Scriind în rubrica sa din ziarul El Pais, Llosa a spus că vălul islamic trebuie interzis în școlile publice franceze în numele libertății. De acord. Franța și sistemul ei de stat, inclusiv școlile, fiind laice și locuri în care religia nu are ce căuta, nu poți face o excepție pentru islam. Regulile franceze se aplică tuturor celor care trăiesc în Franța, nu poți veni cu scuze ieftine precum multiculturalismul.
A permite vălul islamic în instituțiile publice ar fi negarea uneia dintre cele mai mari victorii ale Franței: separarea completă dintre biserică și stat. Vălul islamic a fost interzis în școlile publice în 2004. În instituțiile publice franceze sunt interzise toate semnele religioase ostentative, fiind vorba de orice religie, nu doar de islam.
„Fetele pe care familia și comunitatea lor le trimite acoperite cu vălul islamic la școlile publice din Franța înseamnă ceva mai mult decât ar părea la o primă vedere; de fapt, sunt avangarda unei campanii pornite de grupările cele mai militante ale fundamentalismului musulman din Franța, în încercarea lor de a cuceri un avanpost nu numai în sistemul educativ, ci și în toate instituțiile societății civile franceze. Obiectivul lor e să li se recunoască dreptul la diferență, altfel spus, să se bucure în niște spații publice de o extrateritorialitate civică compatibilă cu ceea ce sectoarele militante susțin despre identitatea lor culturală, bazată pe credințe și practici religioase. Acest proces cultural și politic, ascuns după niște denumiri prietenoase, precum comunitarismul și multiculturalismul, prin care e apărat de mentorii lui, e una dintre cele mai puternice provocări cu care se confruntă cultura libertății în zilele noastre și, în opinia mea, aceasta este lupta de fond care a început în Franța, dincolo de ciondănelile și scandalurile aparent superficiale și anecdotice dintre partizanii și adversarii autorizării vălului islamic la fetele musulmane din școlile publice din Franța. (…) Tot acest obscurantism se ascunde în spatele unui discurs progresist: cu ce drept vrea etnocentrismul colonialist al francezilor „cu vechime” să le impună francezilor „recenți” de religie musulmană obiceiuri și proceduri care nu se potrivesc cu tradiția, morala și religia lor? Construit pe tâmpenii presupus pluraliste, Evul Mediu ar putea astfel să reînvie și să se instaleze o enclavă anacronică, inumană și fanatică tocmai în sânul societății care a proclamat, pentru prima dată în lume, Drepturile Omului. (…) Într-o societate deschisă trebuie să încapă toate culturile, credințele și obiceiurile, cu condiția ca acestea să nu intre în conflict direct cu drepturile omului și cu principiile toleranței și libertății, care constituie esența democrației. (…) Vălul islamic trebuie interzis în școlile publice franceze în numele libertății.”
Și pentru cine credea că „a furat, dar a și făcut” e ceva original românesc, supriză! De altfel, pe când eram în Bolivia, am văzut preoți care sfințeau mașini și astfel am descoperit că o altă idee tipic românească este mai universală decât aș fi bănuit.
„La ultimele alegeri din Peru, scriitorul Jorge Eduardo Benavides s-a mirat foarte tare când un taximetrist din Lima i-a zis că o să voteze cu Keiko Fujimori, fiica dictatorului Fujimori, care ispășește o pedeapsă de 25 de ani de închisoare pentru furturi și asasinate. „Dar nu vă pasă că președintele Fujimori e un hoț?” l-a întrebat pe taximetrist. „Nu, a răspuns acesta. Pentru că Fujimori a furat doar cât trebuia”. Cât trebuia! (..) Taximetristul acela nu era singurul care socotea că un asemenea furt e acceptabil, pentru că fiica dictatorului, deși până la urmă a pierdut alegerile din 2011, a fost cât pe ce să le câștige: Ollanta Humala a învins-o la diferență de doar trei procente.”
Cred că asta e o idee la care am început rumeg acum mai bine de șase ani, în urma unui articol, și la care mă reîntorc periodic cu ajutorul unor exemple similare, fie că sunt cărțile audio (o prostie prin care se pierde cea mai importantă parte a procesului de citit/obții informație, dar ratezi procesul + informația e procesată diferit auditiv vs. vizual + lipsa senzației tactile etc) sau momentele când nu-mi amintesc ceva și apelez la Google.
Problema nu este că Google ne este la dispoziție atunci când dăm greș și nu ne amintim ceva. Problema este că nu mai suntem dispuși să învățăm/memorăm nimic pentru că știm că Google e acolo în caz de nevoie. Putem obține informația, dar fără procesul de a o trece prin filtrul nostru cognitiv. E ca și acum ai ajunge pe vârf cu telegondola, nu luând muntele pieptiș, la picior. Tot în vârf ajungi, dar nu câștigi și nu înveți nimic din asta.
„Dar există și dovezi care demonstrează că atunci când oamenii nu-și mai folosesc memoria, pentru că se pot folosi de o arhivă infinită pe care computerul le-o pune la dispoziție, aceasta amorțește și se atrofiază, ca mușchii nefolosiți. Nu e adevărat că Internetul e doar o unealtă. E o ustensilă care devine o prelungire a corpului nostru, a creierului nostru, care se adaptează și el, discret și încetul cu încetul, noului sistem de informare și gândire, renunțând, tot încetul cu încetul, la activitățile pe care acest sistem le desfășoară în locul lui, de multe ori chiar mai bine decât el. Nu e deloc o metaforă atunci când spunem că „inteligența artificială” aflată la dispoziția noastră ne ademenește și ne sensibilizează mintea, treptat, până o face să devină dependentă de acele ustensile și, până la urmă, sclava lor. De ce să ne mai păstrăm proaspătă și activă memoria, dacă aceasta e în întregime înmagazinată în ceea ce un programator a definit drept „cea mai completă și mai mare bibliotecă din lume”? Și de ce să-mi mențin vie atenția, dacă apăsând tastele adecvate, amintirile de care am nevoie îmi sunt scoase la lumină, resuscitate de neostenitele mașinării? Așadar, nu e de mirare că unii fanatici ai webului, precum Joe O’Shea, profesor de filozofie la Universitatea din Florida, afirmă: „Nu are niciun rost să mă așez să citesc o carte de la cap la coadă. Ar însemna să nu-mi folosesc în mod adecvat timpul, pentru că pot avea acces la orice informație vreau mult mai repede, prin intermediul webului. Când ajungi să stăpânești Internetul, cărțile sunt superflue”. Partea cumplită din fraza asta nu e afirmația finală, ci faptul că acest filozof de mucava crede că noi citim cărți doar pentru a ne informa. E una dintre daunele pe care le poate provoca dependența totală de ecran. Și ajungem astfel la dramatica mărturisire a profesorului doctor Katherine Hayles, care predă literatura la Duke University: „Nu mai reușesc să-i fac pe studenți să citească o carte în întregime.” (…) Obișnuiți să ciugulească informații de pe Internet, fără să fie nevoiți să se concentreze îndelung, au pierdut obiceiul, ba chiar și facultatea de a se concentra și s-au trezit obligați să se mulțumească cu această fâțâială cognitivă specifică Internetului, cu infinitele sale conexiuni și trimiteri, încât au ajuns să fie vaccinați împotriva atenției, răbdării și dăruirii îndelungate pe care le cere actul cititului – singurul fel în care poți citi, cu bucurie, marea literatură. (…) La ce bun să le citești, dacă pe Google găsești texte simple, clare și scurte care rezumă conținutul acelor cărțoaie grele, citite de cititori preistorici? (…) Revoluția informatică e încă departe de a se fi încheiat. (…) Dar trebuie să fim și neliniștiți, dacă acest progres înseamnă ceea ce van Nimwegen, un erudit cercetător al efectelor Internetului asupra creierului nostru și asupra obiceiurilor noastre, a dedus după unul dintre experimentele sale: dacă lăsăm în seama computerelor găsirea soluției la orice problemă de cunoaștere, asta reduce „capacitatea creierului nostru de a construi structuri stabile de cunoștințe”. Altfel spus, cu cât e mai inteligent computerul nostru, cu atât suntem noi mai proști.”
Dacă ai ajuns până la capăt, felicitări! I-ai arătat lui Katherine Hayles că mai există oameni cu răbdare, atenție și concentrare îndelungată. Îți recomand și cartea lui Mario Vargas Llosa, e monumental de bună în a explica de ce lumea de astăzi arată cum arată.
