Trilogia „Oedip”. Sofocle

Trilogia „Oedip“, adică cele trei piese de teatru ale seriei scrise de Sofocle: „Oedip rege” „Oedip la Colonos” și „Antigona“.

Ca orice om, știam că Freud luase numele „Complexului Oedip” din piesele lui Sofocle și știam în mare care-i povestea, însă nu apucasem să mă dumiresc exact care-i povestea, așa că am citit-o.

Cele trei piese ale lui Sofocle care formează ciclul Oedip nu sunt doar piese de teatru, ci și poeme, poeme cu o rimă atât de bună cum doar la Pușkin am mai văzut, în „Eugene Onegin.

„In this land, said the god; „who seeks shall find;

Who sits with folded hands or sleeps is blind.”


Prima piesă, „Oedip rege“, ni-l prezintă pe Oedip, rege al Tebei, care-l caută pe ucigașul regelui de dinaintea lui, fără să știe că el însuși este ucigașul, că fusese blestemat de zei să-și ucidă tatăl și să căsătorească cu mama lui, Iocasta.

Tatăl lui Oedip știa de profeție și din această cauză îl abandonase, bebeluș fiind, pe câmp să moară, dar copilul fusese salvat de un cioban și crescut de regele Corintului ca pe propriul său fiu.

După o serie de întâmplări, Oedip află că el este cel responsabil și cel blestemat de zei, astfel că pleacă în exil.


În a doua piesă, „Oedip la Colonus“, îl regăsim pe Oedip exilat, orb, după ce și-a scos ochii, lovit de oroarea că și-a ucis tatăl și a procreat cu propria mamă. Fostul rege nu este singur, ci sprijinit de Antigona, una dintre cele două fiice ale sale, care a ales să-i fie alături.

Pe decursul acestei piese, se face o diferență filosofică importantă între acțiune și voință. Oedip se plânge că într-adevăr a comis o mare oroare, dar că totul a fost voia zeilor, ci nu a lui, el neștiind ce face. În acest context, Oedip nu se consideră intrinsec vinovat, ci doar un vehicul al blestemului divin.

Între timp, cei doi fii ai lui Oedip, Polinike și Eteocle, s-au luptat pentru tronul Tebei, iar primul a fost alungat din țară, însă a venit la Oedip să-i ceară binecuvântarea pentru a-i reuși atacul pe care-l planifica.

Oedip primește protecția lui Tezeu, regele Atenei, și viața sa se sfârșește, fiind răpit de un zeu.


A treia și ultima piesă, „Antigona“, ne-o prezintă pe aceasta rămasă singură. Între timp, Polinike și Eteocle au murit luptând fiecare împotriva celuilalt, iar pe tronul Tebei șade acum Creon, fratele soției/mamei lui Oedip.

Creon refuză ca Polinike să fie înmormântat în pământul Tebei și-i lasă corpul expus drept avertisment pentru oricine ar îndrăzni să atace țara. Antigona încalcă edictul dat de Creon și-și îngroapă fratele, fiind apoi aruncată în spatele gratiilor.

Tragedia, însă, nu se termină aici. Antigona se spânzură în închisoare, Hemon, fiul lui Creon, care era logodnicul ei, este găsit mort la picioarele fetei, iar Euridice, soția lui Creon, aflând că fiul ei s-a sinucis, se omoară blestemându-și bărbatul.

Dragostea nu moare. Maitreyi Devi

Dragostea nu moare“, de Maitreyi Devi, adică romanul prin care Maitreyi, eroina lui Mircea Eliade din „Maitreyi“, răspunde afirmațiilor pe care acesta le făcuse în cartea sa.

Povestea de dragoste dintre scriitorul român și Maitreiy, fiica învățatului din India la care Eliade a stat o vreme, este o parte importantă a literaturii române de zeci și zeci de ani, însă puțini au căutat sau știu că există o carte și cu punctul ei de vedere.

În anii ’70, bătrână și căsătorită, Maitreyi revede prin ochiul tinereții întâlnirea/dragostea/conflictele pe care le-a avut cu Mircea Eliade, el având pe atunci 23 de ani, iar ea 16, care în carte poartă pseudonimul de Mircea Euclid.

După zeci de ani în care a ignorat că Eliade a scris o carte despre ea, decide să afle despre ce este și se declară dezamăgită când se lovește de minciunile spuse de român.


Maitreyi consideră că Eliade i-a stricat renumele prin fanteziile scrise în romanul său. E adevărat că cei doi s-au iubit, dar nu în modul erotic descris de român.

Scuza pe care un prieten de-al lui Eliade a invocat-o a fost că acesta a suferit atât de mult în urma despărțirii de Maitreyi încât s-a refugiat în fantezie, însă ar fi fost mai potrivit să nu folosească numele ei, dacă tot avea să distorsioneze adevărul.


Pe decursul paginilor, Maitreyi lasă de înțeles că oricât de mult studia Eliade cultura indiană, nu pricepea obiceiurile și tradițiile locale, motiv pentru care nu înțelegea că ea nu-i putea da tot ce el își dorea.

Trei scrisori i-a trimis Maitreyi, de-a lungul a 40 de ani, după despărțire, și toate fără răspuns, deși și el i-a trimis câteva la început, neprimind răspuns din cauză că acestea nu au ajuns la ea, fiind păstrate de intermediarul care trebuia să le ducă mai departe.


Povestea se termină cu Maitreyi mergând în SUA, în Chicago, unde Eliade era profesor universitar, pentru a-l vedea o ultimă dată. Când intră în biblioteca lui, Eliade nu vrea nici măcar să o privească. Este detașat de lume și de tot.


Dacă până să ajung la finalul cărții mi se părea că Eliade a fost cam porc, ultimele pagini îți arată că povestea a fost mai complicată decât părea la început și că fiecare dintre ei a avut parte de niște ghinioane care l-au făcut pe celălalt să se simtă nedreptățit.

Un lucru, totuși, mi se pare incorect și nu pot să fiu de acord cu el. Dacă tot s-a refugiat în fantezie, Eliade ar fi trebuit să nu dea de înțeles în cartea sa că este vorba de Maitreyi, să nu-i pună niște minciuni în cârcă, mai ales dacă tot studiase cultura indiană și știa cât de mult cântăresc reputația/castitatea/orânduirea socială rigidă din țara ei.

Geamantanul Hanei. Karen Levine

Geamantanul Hanei“, de Karen Levine. După cărticica (112 de pagini) asta, am rămas cu un nou cuvânt în vocabular, cuvânt care exprimă o tristețe și o neputință fără margini: „waisenkind”. (orfan)

Asta scria pe geamantanul cu care Hana Brady a ajuns în lagărul Theresienstadt, după ce părinții ei, pe rând, au fost reținuți, iar apoi la Auschwitz, unde, la vârsta de doar 13 ani, a murit gazată de naziști.

Povestea Hanei a ieșit la suprafață după ce o profesoară din Japonia, Fumiko, a început să le predea elevilor lecții despre genocidul comis de naziști. Pentru a spori legătura dintre istoria genocidului și copiii cărora le povestea de el, Fumiko a împrumutat un geamantan de la Auschwitz pentru a-l prezenta elevilor.

Pe respectivul geamantan era scris „waisenkind”, numele Hanei Brady și data ei de naștere.

Fumiko a început să sape pentru a afla cine a fost Hana Brady și a reușit să dea de urmă fratelui ei. Acesta fusese trimis cu Hana la Auschwitz, însă a reușit să supraviețuiească muncind.

Bărbatul, care acum locuiește în Canada, a umplut spațiile lipse și le-a povestit elevilor lui Fumiko cine a fost sora lui, Hana Brady.


Geamantanul Hanei” s-a transformat și într-un documentar despre Hana Brady.

Fără tine, noi nu existăm. Suki Kim

Fără tine, noi nu existăm“, de Suki Kim. Având origini nord-coreene, dar fiind o jurnalistă americană, Suki Kim reușește să se strecoare în Phenian dându-se drept profesoară misionară.

Scopul ei este să ajungă să predea la prima universitate de elită deschisă în Coreea de Nord, în capitala Phenian, la care învață progeniturile nomenclaturii.

Pe decursul cărții, autorea sesizează cât de puține știu, de fapt, coreenii de rând, inclusiv elevii ei, despre lumea din afară și cât de spălați pe creier sunt când vine vorba de dinastia Kim și de Juche.

Spălarea pe creier a putut fi observată de Suki Kim și ultima zi pe care a petrecut-o în Coreea de Nord, ziua în care a murit Kim Jong-il. Țara se oprise, toată lumea plângea cu patos și încerca să dea un spectacol al durerii cât mai intens și mai credibil.


Titlul cărții vine de la un cântec nord-coreean adresat lui Kim Jong-il: „Fără tine, noi nu existăm.” Cam ăsta-i gradul de manipulare.

The World Without Us. Alan Weisman

The World Without Us“, de Alan Weisman. O carte care este, în sine, un exercițiu de imaginație combinat cu știință. Ce s-ar întâmpla cu planeta, cu orașele pe care le-am construit sau cu animalele dacă oamenii ar dispărea brusc?

Cartea începe cu o recapitulare a relației dintre om și mediul înconjurător.

“…starting with Australia 48.000 years ago, as humans arrived on each new continent they encountered animals that had no reason to suspect that this runty biped was particularly threatening.

Too late, they learned otherwise. Even when hominids were still Homo Erectus, they had already been mass-producing axes and cleavers in Stone Age factories…”

Când vine vorba de ce am lăsa noi, oamenii, în urmă, Weisman vorbește despre poluare, despre monoxidul de carbon din atmosferă, despre tonele de plastic din oceane și păduri, despre o altă parte a monoxidului de carbon, îngropat sub pământ, așa-zisul „clean coal” (spoiler – nu e nimic clean, doar se captează monoxidul și se îngroapă sub pământ, cam cum ai mătura jegul sub preș) sau despre deșeurile nucleare de asemenea îngropate sub pământ, cu avertismente scrise în șapte limbi pentru viitoarele generații care le-ar putea descoperi.


Când vine vorba despre cum ar reacționa natura la dispariția noastră bruscă, Weisman oferă date despre cât timp ar dura până când centralele atomice s-ar prăbuși, până când metroul din New York ar fi inundat sau până când animalele s-ar muta muta în orașe, iar vegetația ar cuceri asfaltul.


Cum ziceam și la început, o carte exercițiu de imaginație. Pentru cei care se întreabă cum ar arăta lumea dacă am face toți spontaneous combustion, Alan Weisman a oferit răspunsul.

Uite și un documentar despre dificultatea de a alege cum să formulezi un avertisment pentru generațiile viitoare în privința deșeurilor nucleare îngropate sub pământ: