Sălbaticii copii dingo. Vasile Ernu

Sălbaticii copii dingo“, de Vasile Ernu, o carte de memorialistică despre copilăria/adolescența autorului în Republica Socialistă Moldova, aflată în componența URSS, în ajunul destrămării Imperiului Sovietic.

Când vine vorba de cărți de amintiri, le citesc cu mai multă indulgență, știind că sunt extrem de intime, mult mai intime decât operele de ficțiune. Sunt o viață de om așa cum a trăit-o acesta și cum și-o amintește, bună sau rea, interesantă sau nu. Acestea fiind spuse, recenzia de mai jos nu e în niciun caz vreo tentativă de a anula valoarea vieții autorului sau a amintirilor sale, ci doar a valorii literare a cărții. Nulă în acest caz.

Printre primele povestiri cu care Ernu își începe cartea este cea a unei excursii spontane făcute cu câțiva prieteni în Crimeea, cu bani puțini, și cum, în lipsă de cazare, au ajuns să doarmă în impunătorul palat în care a avut loc și conferința de la Yalta, din timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Aici l-am bănuit pe autor că ar acționa subversiv pe post de agent de turism care încearcă să-ți vândă o excursie în Crimeea. Detaliile despre călătoria în sine și peripețiile ei sunt extrem de puține, în schimb suntem bombardați cu pagini întregi despre istoria peninsulei. Ceea ce n-ar fi o problemă, doar că nu ăsta era subiectul. Poate că problema și mai mare este că felul de a povesti este o tocană din care nu înțelegi mare lucru, iar până și acțiunea respectivei călătorii este întreruptă brutal pentru a oferi niște date istorice despre Crimeea. Și te întrebi ce naiba e asta? Cum să sari de la cum se lăsa seara și ei nu-și găsiseră încă unde să doarmă la faptul că Crimeea a fost ultima redută a tătarilor și un Hanat rămășiță a Hoardei de Aur, istoria prelungindu-se apoi pe câteva pagini până când să se întoarcă la acțiunea anterioară.

De asemenea, Ernu lasă de înțeles ca și cum o călătorie spontană spre mare, cu bani puțini, ar fi nu știu ce mare aventură. Înțeleg că privită la vârsta pe care o avea atunci, o fi fost, dar ea este povestită la vârsta de acum, când autorul are 50 de ani, și tot lasă de înțeles că ar fi nu știu ce mare escapadă, fără să menționeze că era astfel doar prin ochii lui de atunci.

Prin 2011-2012 m-am dus la mare, în Costinești, cu bani puțini, cu personalul, hotărât să dorm pe vreun câmp, că bani de cazare n-aveam. Dar la terasa la care am mers să beau am dat întâmplător de un cunoscut care lucra acolo și care noaptea m-a băgat să dorm în camera angajaților. Mi s-a părut o coincidență drăguță și m-a fascinat mereu hazardul, să observ oarecum detașat felul în care se așează lucrurile atunci când le lași să curgă de la sine, renunțând să exerciți orice soi de tentativă de control asupra lor. Însă n-am crezut niciodată că a fost nu știu ce mare aventură. A fost ceva interesant, dar relativ banal.


Pâinea și chefirul a fost unul dintre subiectele unde am hohotit destul de tare. Autorul ne arată insistent cât de proletar și gopnic o ducea el fiindcă… mânca pâine cu chefir. Și, se întreabă apoi, oare ce-ar crede lumea, astăzi, dacă te-ar vedea mâncând pâine cu chefir în stradă.

Nu știu, cred că lumea de astăzi, scuzați vulgul, o cam doare-n penis. Sigur, unii s-ar putea uita curioși, dar așa, din reflex, nu e ca și cum n-ar mai dormi nopțile. Eu mănânc aproape zilnic pâine cu sana, un raport excelent de carbohidrați și proteine, dar nu mi se pare că duc o viață așa de proletară din cauza asta și nu mă prea preocupă ce crede lumea. Nici nu urlu „ia uitați, cât de proletar sunt!”

În Dubrovnik, după ce coborâsem din mașina care mă dusese acolo cu autostopul, m-am oprit la supermarket, mi-am luat o conservă de fasole roșie și am mâncat-o în stradă, pe bordură. Nene Ernu, raportez că nimănui din jur nu-i păsa, iar mie nici atât.


Apoi relația cu Sonia, de care Ernu ne zice că era șefa unei găști de gopnici de la noua școală din durul cartier Ciocana din Chișinău, unde începuse să meargă la cursuri.

Autorul insistă foarte multă să-i idealizeze pe gopnici (echivalentul rusesc a ceea ce ar fi la noi băieții de cartier), aruncându-se adesea și-n foarte multe clișee, cum ar fi: „oamenii violenți ascund o suferință și o bunătate imense, de care se tem.” Poate, poate uneori e așa. Dar poate uneori, PLM, sunt doar violenți și nu ascund nicio bunătate imensă de care să se teamă.

Idealizarea față de gopnici este mascată de autor sub forma unui „contract social”, a unui mod de viață. Mergând la Sonia acasă, într-o zonă mai proletară, îmbibată de bande de gopnici, Ernu ne spune că pentru a intra în grațiile acestora le-a cumpărat bere, ritual care trebuia repetat ocazional pentru a te asigura că te vor lăsa în pace. Ei bine, asta e ceea ce Ernu numește contract social și pot fi de acord că e o tactică bună ca atunci când ești în mediul celuilalt să încerci să ți-l faci prieten pentru a evita problemele. Însă, e un mare însă, din felul în care autorul idealizează acest „contract social” și bunătatea inimii gopnice, lasă de înțeles că astfel de practici nu sunt deloc de blamat, că n-ar trebui să existe.

Ca paralelă, dacă mergi între gopnici și ți-o iei peste bot, alegând idealizarea marca Ernu, vina e a ta, că n-ai știu să-ți cumperi bunăvoința, nu la acei oameni care te troznesc fără ca tu să le fi făcut ceva. E vina ta de mic burghez că nu știi cum să navighezi prin marea de bunătate gopnică, pe care o poți totuși îmblânzi cu niște servilism sub formă de bere.

Iar povestea cu Sonia a avut și ea clișeele ei rupte din telenovele mexicane, îmi vine în minte celebra Marimar, o tânără și frumoasă fată, dar săracă, trăind într-o colibă pe plajă, și Sergio, fiul unui fermier bogat. Așa și Ernu cu Sonia, autorul concluzionând că „eram din două lumi diferite”. Bleah. Se plăceau, dar lumile stăteau între ei. Dulcegării ieftine.


Alte două chestii extrem de enervante, am ales să le condensez pe ambele aici, sunt Kino și felul obsesiv în care autorul abordează idei, doar pentru ca apoi să spună că nu e cazul să le discute aici/acum.

Kino este/a fost o formație rock sovietică. Așa cum la partea cu Crimeea m-am simțit ca și cum o agenție de turism mă trăgea de mânecă să cumpăr un pachet all inclusive, la părțile repetitive, la fiecare 7-8-9-10 pagini, cu versuri din Kino mă simțeam asaltat de un agent/manager de trupă care-mi băgat pe gât un bilet la concert.

E greu de înțeles cât de enervante și de repetitive erau ori referințele la Țoi (solistul) și Kino, ori paginile pline de versuri din piesele Kino. Din ce-am citit, Kino a scos vreo 90 de piese. Exagerând puțin, cred că versurile tuturor acestor 90 de piese se află în cartea lui Ernu, ascunse printre cele 365 de pagini de chin pentru cititor.

Partea cu abordatul unor idei și apoi abandonarea lor este la fel de repetitivă și la fel de enervantă. Ernu începe idei doar pentru a le încheia spunând că „nu am chef să vorbesc despre asta aici”, „asta e o altă poveste”, „asta e dintr-o altă carte” și așa mai departe. PLM, îți zici. De ce naiba mai deschizi paranteza, dacă n-ai chef să o închizi?


Totuși, poate cea mai stranie imagine din toată cartea a fost cea de erotism industrial. Și o să citez de la pagina 143:

„Erau trei furnale, dacă îmi amintesc bine. Imense, cilindrice, din care veșnic ieșea fum. Această imagine pe care am văzut-o zi de zi, timp de un an, îmi provoca atâta tristețe, atâta melancolie, încât mai mereu îmi dădeau lacrimile. (…) Îmi plângea sufletul când le priveam. Durerea era atât de profundă, încât îmi afecta corpul: îmi tremura carnea, simțeam intestinele cum se frământă împreună cu sufletul meu. Aveam și o senzație ciudată, de erotism involuntar. Acele coșuri imense, acele cazane industriale, ce-or fi fost, aveau asupra mea o putere mistică, metafizică.”

Dumnezeule! Rar mi-ar fost dat să citesc asemenea lucruri și despre erecții mistice cauzate de furnale, cazane industriale și coșuri imense, dar na, fiecare cu fetișurile lui, nu-i treaba mea. Comentez strict valoarea literară.


Ca să nu uit, cartea per total este extrem de repetitivă. E ca și cum după ce a terminat primul draft, Ernu nu a recitit-o niciodată pe de-a-ntregul. Foarte multe idei se repetă. Autorul explică ce e un gopnic, doar ca să-ți mai explice o dată peste 30 de pagini. La fel cu multe alte lucruri, ale căror explicații sunt repetate ori de umplutură, ori fiindcă nimeni implicat în procesul acestei cărți nu a citit-o cap-coadă să vadă cât de multe lucruri sunt repetitive.


În final, pot spune că „Sălbaticii copii dingo“, de Vasile Ernu, e o carte teribil de proastă și rar mi-a fost dat să văd o atât de mare lipsă de talent în a scrie/povesti pentru cineva care se intitulează scriitor. E pur și simplu groaznic. Cu mențiunea că orice lectură e subiectivă, așa că cine vrea să se convingă pe propria piele trebuie să o facă.

Ce m-a atras să cumpăr cartea lui Ernu este interesul meu pentru memoriile oamenilor obișnuiți care au trăit în epoca sovietică, istoria subiectivă a celor simpli, așa cum ne-o prezintă extraordinara Svetlana Aleksievici în cărțile ei. Sau diverse alte istorii subiective, cum ar fi cărți de călătorii/munte, cărți de gulag/război etc.

Din păcate însă, cartea lui Ernu e extrem de slabă și, în afară de cele spuse mai sus, cuprinde prea puține întâmplări subiective, prea puține amintiri și întâmplări, ceea ce ar fi trebuit să fie coloana cărții, și prea multă umplutură, istorie de duzină despre Crimeea și istorie de duzină despre regimul sovietic/moldovenesc.

Cu bicicleta în biosfera Deltei Dunării și nordul Dobrogei

Mai fusesem cu bicicleta în nordul Dobrogei în 2016, iar pe atunci nu știusem că se poate ajunge din Vadu în Gura Portiței prin biosferă, așa că din Vadu m-am întors din drum și m-am dus spre Istria, Enisala, Sinoe, Sarichioi, Agighiol și final de drum în Tulcea.

Ei bine, recent am aflat de drumul prin biosferă, din Vadu spre Gura Portiței, prin Grindul Chituc, iar apoi continuarea pe la Canalul 5 și Canalul 2 din Gura Portiței în Sinoe. Practic, traversarea pe pământ a unei zone înconjurate de apă, o fâșie îngustă de pământ între mai multe lacuri în stânga și marea, în dreapta.

Linia roșie reprezintă traseul pe care l-am urmat, în timp ce bucla neagră drumul din Gura Portiței pe la Canalul 5 și Canalul 2, care duce în Sinoe și pe care, traumatizat de țânțari, nu am mai făcut-o.

Așa se face că am plecat la drum cu două săptămâni înaintea unei operații de reparare a ligamentelor încrucișate rupte de la genunchiul drept nu doar pentru a explora o parte pe care o ratasem în 2016, dar și pentru că voi avea în față o recuperare de câteva luni, care nu-mi va mai permite niciun soi de aventură.


Înainte de toate, un scurt rezumat despre Dobrogea, această regiune fascinantă a României pe care prea puțini o cunosc la adevărata ei valoare etnică/culturală, cu precădere nordul ei.

Dobrogea este cel mai puțin ”românesc” pământ din actualele regiuni ale României, primită la schimb cu nordul Basarabiei (un troc excelent, dacă mă-ntrebați pe mine), în 1878, consecință a războiului dintre imperiile Țarist și Otoman, conflict care, de altfel, a adus și independența României.

Lăsând deoparte negura istoriei de dinainte de apariția ”statalității”, Dobrogea a fost românească doar pentru o scurtă perioadă, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. În rest, ea s-a aflat sub puterea pe rând a romanilor, bizantinilor, bulgarilor și otomanilor. De asemenea, a fost și un fervent câmp de bătălii între cele două mari imperii din zonă, cel Țarist și cel Otoman.

Toate aceste puteri și-au lăsat urma asupra Dobrogei chiar și lingvistic, nu doar etnic. Sate ca Agighiol sau Murighiol poartă în continuare denumirea turcică, iar anumite zone/cetăți din Dobrogea mai poartă denumirile vechilor coloniști greci (Histria, Tomis, Callatis) sau a comercianților genovezi (Enisala).

Etnii turcice sau mongole pot fi încă regăsite în Dobrogea, cum ar fi tătarii și turcii din zona Constanța/Medgidia, pe lângă altele provenite din sudul Balcanilor, cum ar fi machedonii. Babadag este chiar și un loc de pelerinaj pentru musulmani din întreaga lume, la mausoleul lui Sari Saltuk Dede, derviș/sufit important pentru lumea islamică.

De adăugat aici ar fi lipovenii ruși din nordul Dobrogei, aflați majoritar în zona extinsă a Tulcei. Lipovenii, adică rușii ortodocși de rit vechi, care au fugit de persecuția religioasă din Rusia și care s-au refugiat de-a lungul Deltei Dunării, unde au format noi comunități.

Toate aceste etnii adăugate la cea majoritară a românilor și la cea a țiganilor.

Mult timp crezusem că Transilvania este cea mai diversă regiune a României, însă, cercetând, am descoperit că Dobrogea este mult mai amestecată, mai exotică și mai interesantă.


Prima zi – Am ales varianta trenului Softrans din București până în Constanța pe motiv că au locuri de biciclete, ca să nu mă mahalagesc cu CFR-ul.

După un drum scurt de vreo două ore și ceva, am ajuns în Constanța, unde am fost plăcut surprins de existența câtorva piste de bicicletă în drum spre Mamaia, pentru a traversa bomba care este Mamaia în drum spre Năvodari.

Desigur că, încă din tren, am dat de o primă persoană care să se mire că eram la drum singur. „Dar tare rău îmi pare că n-ai niște colegi cu tine”, mi-a zis moșulețul. „Mie nu”, am răspuns. Nu mă deranjează nici să fiu cu cineva la drum, nici să fiu singur. Fiecare situație are farmecul ei, deși înclin mai mult către a fi singur, e mai provocator și reușesc să descopăr mai multe despre mine astfel.

Planul inițial fusese ca Giulia să vină cu mine, dar a primit viză de Statele Unite între timp și a plecat. Din moment ce ea era singura persoană în care aveam încredere să reziste la orice am întâlni pe drum, am preferat să nu mă complic cu oameni ale cărora capacități nu le cunoșteam și să pedalez de unul singur.

În zona Petromidia din Năvodari am surpriza să dau peste o pistă excelentă, care se întinde de-a lungul a ceva kilometri. Pedalez fericit că am scăpat de trafic și mă mir că sunt singurul. Mă uit la fumul negru care iese pe coșurile rafinăriei, ca o pâclă care murdărește puținii nori albi.

„O să muriiiim cu toțiii, o să ne ia dracu’, cu mașinile, și petrolul, și consumerismul voooostru. O să ne mutăăăm sub pămâââânt!”. Așa cântam de unul singur și râdeam, avansând pe pistă, dar în sinea mea nu tocmai amuzat.

Lucrurile frumoase se termină întotdeauna, așa și pista. Trec înapoi pe șosea și mă lupt cu un vânt puternic din față. E caniculă, dar nu asta e problema, ci umiditatea ridicată din aer. Transpir și transpir, dar nu reușesc să mă usuc. Apa băltește pe mine și ajung în Corbu, unde-mi pun masca să intru în magazinul mixt pentru apă și înghețată.

Nimeni n-are mască. Of, de ce mă mai chinui. Io-s vaccinat, e fix problema lor. La următoarele sate și magazine nu mă mai maschez și mă integrez mai ușor în peisaj.

Mă opresc în Corbu la umbra unei clădiri abandonate ca să iau prânzul. Mai aveam niște plicuri cu mâncare liofilizată, din ultima tură pe creasta Făgărașiului, pe care le-am luat cu mine. Dau drumul la butelie, fierb apă, amestec în plic și fumez țigară după țigară, așteptând să se răcească încât să nu-mi ard limba.

Un băiat trece pe cealaltă parte a străzii cu tricoul ridicat până la piept, să i se vadă abdomenul bine lucrat. Merge și mai aruncă o privire la abdomen, să vadă dacă i se încordează cum trebuie.

Cu soarele fix în cap, dar protejat cât de cât de cască, mă îndrept spre Vadu, unde mă opresc la crâșmă la o bere și să se mai răcorească, înainte de a merge spre plajă.

La o altă masă sunt doi băieți care, din discuția pe care o aud, lucrează la restaurante din zonă. Beau o bere, apoi cumpăr încă trei, pun două în dreptul băieților și-i întreb dacă pot să stau cu ei.

Asta-mi place la călătoritorul singur, că ești mai predispus să intri în contact cu oamenii. Când ești în doi sau în grup, ai tendința de a sta în grup și atât, iar mie îmi place să încerc să cunosc oameni, să aflu ce-i cu ei, chiar dacă uneori asta duce și la descoperirea unor personaje sinistre.

Unul dintre băieți era dus cu pluta pe câmpie, însă celălalt era mai așezat și mai interesant ca filosofie de viață. Am băut niște beri, am mai vorbit și apoi am luat-o spre plajă. Pe drumul din plăci de beton, un șofer cu 4×4 îmi spune că sunt bălți enorme în față, de unde începe drumul de nisip, și că el nu s-a aventurat. Na, să vedem cum o fi.

Dau de prima baltă. Ei, nu-i mare lucru, o ocolesc. A doua baltă nu poate fi ocolită. Mă descalț și traversez. Apoi baltă după baltă. N-are niciun rost să mă mai descalț, le traversez cu adidașii în picioare, iar una dintre ele e atât de adâncă încât îmi ajunge până la fund și-mi udă lucrurile de la baza coburilor. Bine că electronicele sunt în pungi cu ziplock, la suprafața coburilor.

Ajung pe plajă, unde începe să picure. E pustiu, nu mai e absolut nimeni, în afară de un cort pe care-l zăresc hăt departe.

Mă apuc să fac repede cortul și imediat ce termin se opresc și picurii. Sacul de dormit care era pe fundul cobului din stânga e nițel ud, dar îl las să se zvânte. Va fi cald la noapte oricum.

Cică e invazie de buburuze pe litoral în perioada asta. Nu mă deranjează, buburuzele sunt OK, țânțarii sunt problema.

Buburuză exploratoare

Înainte să mă bag la somn, văd niște urme de roți pe plajă. De fiecare dată când campez pe plajă, am un stres când mă culc, ca nu cumva vreun puștan teribilist să bea trei beri și apoi să aibă chef să se dea pe plajă și să treacă peste mine în cort, dormind.

Poate că sună a paranoia, dar na. Fix când eram aproape să adorm, o mașină a trecut prin fața cortului. Poate că nu-s chiar așa de paranoia.

A doua zi – Mă trezesc din cauza căldurii din cort și pun cafeaua pe foc. Soarele luminează și încălzește, insectele mă invadează și se lipesc toate de cort.

Dau drumul la boxa externă. Ascult o muzică, beau o cafea, fumez o țigară. Nimeni în jur, doar eu și natura. E atât de bine, o senzație ca și cum toată frumusețea din jur a fost creată doar pentru mine, pentru ochii mei și inima mea. Acel moment în timp de care doar eu am parte.

Înainte de a mă îndrepta spre Grindul Chituc, spre Gura Portiței, mă întorc în sat să mă aprovizionez cu apă. Patru litri ar trebui să fie de ajuns.

Beau o Cola rece și o întreb pe tipa de la magazin dacă știe cum e drumul prin Grind, inundat sau? Zice să-l întreb pe un bărbat care e pe terasă, că el lucrează la canal și știe. Se referă la Canalul Periboina, al doilea care trebuie traversat, după Canalul Edighiol, în drum spre Gura Portiței.

Omu’ zice că nu e inundat drumul, dar să am apă la mine, că nu e nicăieri apă potabilă. Chiar și ei, cei care lucrează la canal, își aduc bidoane cu apă de acasă.

Pornesc pe un drum de nisip bătătorit, excelent pentru pedalat, dar cu un soare care mă arde tot mai rău. În ziua anterioară, n-am băgat de seamă și nu m-am dat cu cremă de soare și m-am ars pe umeri și antebrațe. Mă schimb de maiou și-mi pun un tricou care să-mi acopere umerii măcar.

Ocazional mai întâlnesc câte o mașină, dar apoi dispar complet pe măsură ce mă apropii de intrarea în Grindul Chituc, unde scrie că accesul este strict interzis. Am permis de intrare în biosferă de la ARBDD, deci nu-i bai. Ulterior, aveam să aflu în Murighiol că acel permis nu include intrarea în grind, dar nu am dat peste nimeni să mă oprească. Probabil din cauza cocalarilor care au tot făcut distrugeri prin biosferă, pentru a-i opri din a campa în grind, deși ar fi sinucigaș să faci asta. Nu doar că țânțarii ar suge tot sângele din tine în câteva ore, nu, nu exagerez, dar nici nu există apă potabilă pe nicăieri.

Chiar dacă, s-ar părea, n-aș fi avut voie să fiu în grind, am lăsat, ca de obicei pe oriunde merg, totul așa cum am găsit. Mi-am pus chiștoacele în punga specială pentru asta, nu am alergat după păsări și nu am lăsat gunoaie. Am traversat zona cu uimire și modestie în fața naturii, bucuros de a fi într-un loc destul de virgin, prin care puțini oameni trec vreodată.

Pedalez cu stufăriș înalt de ambele laturi ale drumului, în cântecul a tot felul de păsări și traversând bălți împuțite, pline de mormoloci. Sunt pe o fâșie de pământ cruțată de ape, între lacuri și mare.

Țânțarii încep să fie traumatizanți. Nu te poți opri să te piși că te asaltează și mușcă din tine, mai ales tăunii, care pișcă atât de tare încât țâșnește sângele.

Bine că ocazional mai dau de câte un copac care șade cu coroana aplecată peste drum, așa că mă pot așeza și eu la umbra lui să respir, să fumez, să mă odihnesc.

Mă rupe soarele și simt cum mă arde, e caniculă. Nici măcar transpirația de pe mine nu se usucă. Dau totuși cu cremă de soare, care se contopește cu transpirația și antebrațele mele sunt ca o amestecătură de apă și ulei care nu doar că nici la umbră nu se usucă, dar când pedalez iar la soare se varsă de-a lungul mâinilor.

Nu, pur și simplu nu poți câștiga. Dai cu Autan, degeaba, te rup țânțarii, niște țânțari cum nu mi-am imaginat vreodată că pot exista – fusesem în vacanțe în Sulina, e parfum acolo pe lângă grind – , ceva pur și simplu inimaginabil. Dai cu cremă de soare peste Autan și transpirație, se face un cocktail de chimicale care nu te protejează, pentru că nu-s absorbite.

Îmi accept înfrângerea, apelez la stoicism. N-ai ce-i face, rezistă.

Ajung la primul pod peste canalul Edighiol. Un nene care e pe pod se uită la mine apropiindu-mă. Îl salut și mă întreabă dacă-s singur. Se crucește, chipul lui exprimă șoc. Sunt obișnuit cu reacția asta, dar continui să cred că unul dintre principalele lucruri care lipsesc oamenilor de azi este timpul petrecut în solitudine, tu cu tine. Acorzi timp tuturor, doar ție nu, să te cunoști, să te descoperi, să afli cine ești și ce ai vrea să fii. Oamenii fug înfricoșați de solitudine. Le e frică, cred eu, să descopere, privind în ei, că nu e nimic acolo.

Podul peste canalul Edighiol

Avansez spre canalul Periboina pe o fâșie de pământ și mai îngustă, de-a lungul stâlpilor de electricitate. Niște câini de la o casă a muncitorilor din zonă se avântă spre mine. Am spray-ul cu piper pregătit, prins de un cablu de frână, la ghidon.

Îl luasem pentru mistreți, deși ulterior am aflat că sunt afectați de o pestă și că au murit toți. Aș face aproape orice să nu fiu nevoit să rănesc un animal, dar tot l-am luat pentru situațiile în care s-ar ajunge la primordialul eu sau tu.

Muncitorii și-au chemat câinii înapoi, nici aici, ca pe munte, nu scapi de câini, și pedalez cu cirezi de vaci și cai sălbatici în dreapta mea, fugind prin bălți imediat ce mă văd apropiindu-mă.

Fix când mă mir că nu am făcut nicio pană și-mi spun în gând că dacă tot e să fac pană, măcar să fac pe față, unde am quick release și aș scoate mai ușor roata, trec zece minute și fac pană. Pe față. Un spin lunguieț.

Caut un loc cu umbră, țânțarii mă nenorocesc, scot roata, umflu camera, pun un petic, pun roata la loc, prind v-brake-ul. Să purcedem.

Ajung la podul peste canalul Periboina, care nu-i tocmai un pod, avea rolul unui căruț mecanic folosit la transportul materialelor de pe un mal pe altul, însă se poate trece fără probleme.

De aici, drumul spre Gura Portiței e impracticabil, poteca e plină de nisip și e imposibil de pedalat.

Sunt ars de soare, toată pielea mă mânâncă de la sutele de pișcături de țânțari și alte insecte, sunt transpirat ca naiba și lipicios ca un Snickers uitat în soare, așa că sar în mare și mă curăț de tot și toate.

Din fericire, încă nu știu că voi avea de împins bicicleta câteva ore de-a lungul plajei, prin nisip.

Ori bicicleta e prea grea, ori nisipul de la buza mării e prea moale, dar nu se poate pedala de nicio culoare. Așa că împing la ea de mă iau toți dracii, soarele mă arde pe gambe, roțile se împotmolesc în nisip, mă lovesc repetat cu piciorul în pedala din dreapta. Păi futu-ți paștele mă-tii!

După câteva ore de împins și încă o baie în mare, dau de un grup mare de bicicliști fix unde reîncepe drumul prin vegetație. Aici trec printr-un culoar lung de vreo 50 de metri cu spini de ambele laturi, întinși până în potecă.

M-am oprit să o iau la picior, dar asaltul criminal al țânțarilor m-a făcut să mă râzgândesc în câteva secunde. Am dat la pedala, cu spini zgâriindu-mă din ambele laturi, ca niște lame de ras. Am ieșit la capătul culoarului cu tăieturi pe mâini și brațe, dar după încă jumătate de oră am pus curul jos, cu o bere rece în față, la Gura Portiței.

Citisem despre Gura Portiței că e totul foarte scump, ceea ce e privizibil ținând cont că e monopol, e o singură companie acolo, nu există concurență.

Berea era decentă la 10 lei draft-ul, mâncarea și cazarea n-aș putea spune, din moment ce aveam mâncare deshidratată la mine și cort.

Din fericire, erau acolo toalete și dușuri gratuite, așa că o spălare cu săpun și șampon a fost un dar divin.

Am pus cortul pe plajă și am dormit fără teama de a fi călcat de mașină, că acolo n-aveau pe unde sau de unde să vină.

A treia zi – Avusesem de gând să continui drumul pe pământ, prin Grindul Lupilor, traversând Canalul 5 și Canalul 2 și ajungând în Sinoe, de unde aș fi continuat spre Jurilovca.

Tot stând și gândindu-mă, am renunțat la partea asta. Eram prea chinuit de ciupituri și traumatizat de țânțari. Pe deasupra, n-am crezut că aș rata ceva, după ce văzusem Grindul Chituc. Grindul Lupilor e probabil cam la fel.

Am luat, așadar, o barcă din Gura Portiței până în Jurilovca și mi-am acordat o zi întreagă de relaxare, ținând cont că mă rupeau încheieturile mâinilor, nu mai aveam deloc forță în ele, din cauza terenului accidentat din grind și din cauza a cât de strâns și încordat strânsesem de ghidon.

În Jurilovca am pus cortul în camping, unde era aproape pustiu. Un camping foarte drăguț și foarte ieftin, cu toaletă, dușuri și tot ce-ți trebuie.

Unul dintre câinii care dădeau târcoale prin camping a avut nerușinarea să-și bage limba în oala mea cu omletă la plic, care trebuia prăjită la foc. O lăsasem nesupravegheată 30 de secunde, iar când m-am întors, cumătrul era cu labele din față pe bancă și cu limba în oală. Lipăia vesel.

L-am gonit și am hotărât totuși să mănânc din ea, focul avea să distrugă orice patogeni ar fi avut el pe limbă. La final i-am dat totuși oală să o lingă, să nu creadă că-s fără suflet.

Cumătrul negru, care și-a băgat limba-n mâncarea mea

Pe seară m-am relaxat cu niște vodkă cu pepene, am ales Kreskova ca să nu-mi dau în cap, avea 28% alcool, față de 40% la Stalinskaya, și m-am uitat la un meci pe telefon.

A patra zi – Am plecat cu destinația Murighiol, adică pentru a face o buclă pe care n-o făcusem în 2016. Atunci, de la Agighiol am luat-o drept în față spre Tulcea. Acum aveam de gând ca la Agighiol să fac bucla la dreapta, spre Murighiol și Mahmudia, înainte de a continua spre Tulcea.

Căldură mare, așa că la supermarket mi-am luat o Sana, singura chestie comestibilă și cu conținut ridicat de proteine, 33g la 900 de grame. Am stat la ieșire din supermarket și ascultam localnicii lipoveni care se întâlneau și vorbeau în rusă, mi se părea fascinant ca diversitate și o gură de aer proaspăt în comparație cu uniformitatea din alte zone. „Harașo, harașo”.

Drumul din Jurilovca până în Murighiol are multe părți superbe, cu șoseaua încadrată de șiruri de arbori care formează acoperișuri deasupra asfaltului, așa cum îmi aminteam drumurile din copilărie.

Partea asta de drum a fost destul de deluroasă și am avut un vânt constant din față. Nu m-am rușinat deci să împing bicicleta la deal, acolo unde efortul de a pedala mi se părea fără rost.

Au urmat totuși și niște văi în apropiere de cetatea Enisala, pe care am gonit ca o motocicletă, răcorit de vânt și bucuros de viteză.

M-am oprit să trag adânc în piept mirosul copilăriei de grâu proaspăt secerat, atunci când dădeam de treieretori pe marginea drumului, ale căror ”șoferi” îmi făceau cu mâna și eu le răspundeam.

Am oprit la Sarichioi, în inima lipovenilor ruși, pentru eterna înghețată de la magazinul mixt al satului și am stat iar în fața magazinului pentru a-i asculta pe localnici vorbind în rusă.

La intrarea în sat, plăcuța este bilingvă, și-n rusă. Măcar aici n-am auzit de scandaluri naționaliste artificiale, așa cum au loc în Transilvania ocazional. Cu atât mai mult cu cât în Sarichioi există un centru cultural rus, de care atârnă și un steag al Rusiei, pe lângă cel al României și al Uniunii Europene.

Ajuns la Agighiol, am cotit la dreapta spre Murighiol, unde am dat iar de vânt din față. Non-stop, vânt din față, distrugător când și la vale aproape că stai pe loc.

Am trecut niște canale și o vale lungă și încântătoare, pe o latură a cetății Enisala, pentru ca apoi să-mi pun cortul într-un camping din Murighiol.

Femeia de la camping mi-a spus că 98% dintre cei care vin cu cortul sunt străini, că românii nu știu să aprecieze simplitatea și frumusețea, sunt comozi și vor all-inclusive. Na, tristuț, dar în definitiv fiecare face ce vrea cu banii săi. Nu știu ce pierd.

Drumul spre Murighiol

N-am găsit nicio crâșmă decentă în care să mănânc în Murighiol, așa că mi-am luat ouă de la magazinul mixt și o sana. Fix când fierbeam ouăle în camping, am aflat că unchiul prietenei mele era în Murighiol. Ce-mi plac coincidențele astea care mi se întâmplă atât de des din hazardul vieții pe care-l las să-și urmeze cursul și să văd unde mă duce.

Am abandonat ouăle fierte, am ieșit cu el la niște beri și să vedem un meci. Pleca și el a doua zi dimineața spre Timișoara. Mi-a zis că m-ar putea lăsa în București.

N-am mai făcut, deci, segmentul Murighiol – Tulcea pe bicicletă, nu cred că am pierdut ceva. În plus, mă stresa că eram contra-cronometru. Aveam tren la 12:55, din Tulcea. Urăsc să fiu la ceas și nici mahalageala cu nașul pentru bicicletă nu-mi suna a ceva ce n-aș vrea să evit.

Așa că toate astea luate în calcul, am acceptat oferta. Dimineață am legat bicicleta deasupra mașinii și am luat-o spre București, punând capăt călătoriei.

Detalii de costuri:

Toată treaba asta a costat vreo patru-cinci sute de lei. Adică, pe lângă ceva extrem de frumos și aventuros, a fost ceva extrem de ieftin.

Detalii de echipament:

Mâncare:

  • plicuri cu mâncare deshidratată, dacă nu vrei să te rupă la bani în Gura Portiței, de exemplu. În cazul meu, oricum nu-mi plac restaurantele, să fiu servit, și-mi face plăcere să gătesc la butelie.
  • butelie, arzător, oală, lingură + cuțit de plastic.
  • cafea într-un ziplock, lapte condensat. Eu nu pot bea cafeaua fără lapte, iar laptele condensat, în mod surprinzător, a rezistat până în ultima zi.

Dormit:

  • cort, sac de dormit, izopren, frontală
  • pernă gonflabilă

Protecție:

  • cremă de soare, Autan (dar Autan e marketing, luați ceva cum trebuie de la magazinele de pescari)
  • paracetamol, pentru insolație, febră musculară
  • șervețele, umede, uscate
  • șapcă de soare, cască de protecție pentru pedalat șosea, ochelari de soare
  • dopuri de urechi. eu le-am luat ca să nu mă trezesc cu urechelnițe prin urechi, dar au fost folositoare și pentru zgomot neașteptat prin campinguri
  • săpun bio
  • șampon bio și cremă de soare puse în niște flacoane mici, rămase de la vitamine/medicamente
  • periuță, pastă de dinți

Diverse:

  • boxă externă, pentru atmosferă
  • tutun, ziplock pentru chiștoace, acolo unde nu aveți coșuri de gunoi la dispoziție
  • electronice, toate în ziplock, să le protejezi de umiditate – Kindle, telefon, baterie externă, încărcător
  • permis din intrare în biosferă. se poate lua online de la ARBDD

Haine:

  • cât mai puține. un tricou și o pereche de pantaloni scurți sunt suficiente pentru pedalat, nu agăți pe nimeni pedalând pe șosea
  • chiloți, șosete de ajuns
  • un singur tricou/pereche de pantaloni de scurți de schimb, de pus pe tine când te reîntorci în civilizație
  • niște Adidași muci, pe care nu-i mai porți, ca să nu plângi după ei

Chestii pentru pană:

  • pompă
  • două camere de rezervă, petice
  • leviere, cheie de 14-15 sau în funcție de ce șurub aveți la roți
  • cheie imbus

Alte sfaturi:

  • grijă în Grindul Chituc, să vă luați suficientă apă, acolo nu e, până la Gura Portiței
  • la opriri, banane, pentru refacerea potasiului și a electroliților pierduți în urma efortului
  • chestii sărate, ca să refaceți sarea pe care o transpirați
  • veșnica înghețată, rece, delicioasă și sursă de zahăr pentru energie, la fel Cola

Închei cu piesa de mai jos, pe care, ascultând-o pe o plajă pustie sau oriunde în natură, cu soarele abia răsărit, cu o cană de cafea fierbinte într-o mână și o țigară afumând în dreapta, cu ochii în sus și sufletul larg deschis, ei bine, asta e fericirea și minunea de a fi. Pentru mine, cel puțin.

Povestiri din Sevastopol. Lev Tolstoi

Povestiri din Sevastopol“, de Lev Tolstoi, volum care reunește trei povestiri despre asediul Sevastopolului, din timpul Războiului Crimeii, la care autorul a luat parte din postura de combatant, cu mult înainte de a adopta pacifismul și de a dezvolta propria sa concepție despre creștinism.

De altfel, se zice că această cărticică a servit drept bază și exercițiu pentru „Război și pace”, romanul care avea ulterior să devină marea operă a lui Tolstoi.

În prima povestire, „Sevastopol în Decembrie”, autorul descrie locul confruntării, viața din oraș și introduce personajele care vor conduce acțiunea în următoarele două părți.


În a doua povestire, „Sevastopol în Mai”, Tolstoi filosofează asupra lipsei de sens a războiului, idee pe care o va dezvolta mult mai bine și mai pe larg în trilogia sa religioasă „O confesiune”, „What I believe in” și „The Kingdom of God is Within You”.


A treia povestire, „Sevastopol în August”, este cea mai plină de acțiune și cea în care soldații inamici se confruntă, britanicii și francezii încercând să captureze câteva poziții cheie pe care rușii le folosesc pentru defensivă.

Cei doi frați Kozelțov, introduși în primele două povestiri, iau parte la bătălie și mor.


Chiar dacă „Povestiri din Sevastopol” nu e tocmai cea mai reușită carte a lui Tolstoi, este totuși fundamentală atât din punct de vedere istoric, cât și pentru a urmări evoluția ulterioară a lui Tolstoi ca scriitor și ca om. Schimbările prin care acesta avea să treacă aveau să fie dramatice și să-l transforme nu doar într-un scriitor excepțional, ci și într-un filosof unic și de prim rang.


De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Diavolul“, „Moartea lui Ivan Ilici“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „O confesiune“, „What I believe“, „The Kingdom of God is Within You“, „What men live by“, „How much land does a man need?“, „Învierea“, „Război și pace“, „Copilăria, adolescența, tinerețea“.

Fraier de București. Florin Iaru

Fraier de București“, de Florin Iaru, o carte slăbuță a poetului Iaru, trecut în cazul de față la proză.

Bine, proză e mult spus, sunt de fapt niște „pastile” de maximum o pagină și jumătate fiecare. Desigur, poate că scopul cărții nici nu a fost altul decât să fie una ușurică, distractivă, „de noptieră”.

M-a făcut să mă duc cu gândul la „Și eu am trăit în comunism“, de Ioana Pârvulescu, însă dacă aceasta din urmă este despre fenomene macro, care au afectat întreaga societate, povestirile lui Iaru sunt mai personale, despre experiențe trăite în mod direct și unicat de către autor.

Povestirile lui Iaru n-au o ordine cronologică și se plimbă între două principale planuri: epoca ceaușistă și perioada tranziției de după ’90. Adesea, subiectul lor îl reprezintă diversele experiențe pe care autorul le-a avut ca angajat în presă sau de la locurile de muncă de dinainte de Revoluție, de la fotograf de nunți la magazioner la Uniunea Scriitorilor.

Mai există și povești din studenție, cu adunări la cafenelele vremii sau istorisiri despre beții și petreceri de apartament.

Toate aceste întâmplări se petrec în București, de unde și titlul cărții.


Fraier de București“, de Florin Iaru, e o carte de citit atunci când n-ai chef de chestii mai grele, când vrei doar să te bucuri de ocazionalul râs, dar și pentru a te scufunda în societatea celor două momente temporale precizate mai sus.

Trebuie să recunosc că m-a bufnit râsul de fiecare dată când am întâlnit termenul „chiloțăreală” pe decursul lecturii.

Mama mea, Moscova. Hamid Ismailov

Mama mea, Moscova“, de Hamid Ismailov, o carte drăguță, sensibilă și care te face să te minunezi cu gândul la sistemul subteran de metrou al Moscovei.

Povestea este narată la timpul trecut de Kiril, poreclit ba Mbobo, ba Pușkin, un orfan acum mort. În Moscova sovietică, Kiril iese în evidență din cauză că este negru și are părul negru și sârmos.

S-a născut dintr-o mamă din Siberia și un atlet african, care a participat la Jocurile Olimpice din 1980, din Rusia. Tatăl său s-a întors în Africa după competiția sportivă, astfel că Kiril are parte de doi tați vitregi, amanți de-ai mamei sale. Unul dintre ei îl poreclește „Pușkin”, aluzie la faptul că străbunicul poetului național al Rusiei a fost Ibrahim Gannibal, răpit din Etiopia și oferit drept cadou lui Petru cel Mare, care l-a făcut nobil la curtea sa.

Titlul cărții, „Mama mea, Moscova“, are două semnificații. Prima este că pe mama lui Kiril o cheamă Moscova, dar și că acțiunea romanului se petrece în capitala sovietică, în cea mai mare parte în stațiile de metrou ale acesteia.

Hamid Ismailov invocă la fiecare capitol câte o stație de metrou și leagă poveștile lui Kiril de acestea. Știindu-se deja arhitectura unică a metroului moscovit, el devine cu atât mai fascinant când este umanizat de trăirile unui copil de cinci-șase ani, negru, care este victima celorlalți din cauză că este diferit.

Metroul din cartea lui Ismailov este și o metaforă extraordinară pe care n-am fost capabil să o pricep în momentul lecturii, dar pe care am citit-o la alții: stațiile luminate pe post de momente efemere de viață, iar întunericul lung și viermănos dintre ele fiind moartea.


Poate că cel mai emoționant moment din povestirile lui Kiril nu este nici cel în care ia bătaie de la găștile de huligani, din cauză că e negru, nici privirile ostentative îndreptate spre el, nici fata cu care se împrietenește și care apoi dispare fără urmă, ci acea clipă în care mama lui se sprijină de o coloană de susținere dintr-o stație de metrou, iar apoi ajunge la spital și moare.

Kiril, micuțul negru dintr-o lume sovietică deja începând să se prăbușească, rămâne singur pe lume. Mai au grijă de el o prietenă de-a mamei moarte și cei doi tați vitregi, care petrec timp cu el cu rândul.


Finalul cărții prezintă colapsul societății sovietice prin nașterea „afaceriștilor” și a „fraierilor”. Unul dintre tații vitregi devine capitalist și începe să cumpere apartamentele celor rămași fără bani de mâncare pe prețuri de nimic, fapt care mi-a amintit de poveștile reale despre tranziția rusă din cartea „Vremuri second-hand“, a Svetlanei Aleksievici.

Kiril este luat la o întâlnire la care, fără ca el să știe dinainte, tranzacția se face chiar între cei doi tați vitregi. Cel devenit afacerist îl convinge pe al doilea, bețiv sadea, să-și vândă casa pe nimic.


Nu ni se spune exact cum și de ce moare Kiril, dar ni se dă totuși un reper temporal. Și-a pierdut mama la vârsta de opt ani, iar patru ani mai târziu a murit și el.

Moartea lui Kiril, sincronizată cu moartea societății sovietice, ar putea fi o metaforă pentru moartea unei lumi.


Mama mea, Moscova“, de Hamid Ismailov, este o carte drăguță, care, deși are momente plicticoase, are și darul de a te face să simți o multitudine de emoții: empatie și părere de rău pentru Kiril și o nostalgie nenumită pentru o lume care s-a terminat și nu va mai fi niciodată.

Nu, n-are legătură cu politicul, ci cu oamenii simpli, care trăiesc într-o lume și care se atașează afectiv de ea, iar apoi văd cum este întoarsă cu susul în jos. Noua lume nu mai conține copilăria, tinerețea, dragostea lor, toate astea au rămas în altă parte, în ceva ce s-a încheiat, ceva irecuperabil.