Europolis. Jean Bart

Europolis“, de Jean Bart. O carte care mi-a plăcut neașteptat de mult, poate și din cauză că Sulina, locul în care se petrece acțiunea, este unul în care am mers ani la rândul și a fost fascinant ca, prin descrierile autorului, să-mi imaginez acest oraș-port în gloria sa de odinioară.

În ultimii ani am încercat să citesc mai multe dintre clasicele românești și pot spune că nu ducem lipsă de autori buni de tot, chiar și printre cei mai necunoscuți publicului larg, nume precum Mihail Drumeș, Duiliu Zamfirescu, Cella Serghi, Gib Mihăescu, Grigore Băjenaru sau Jean Bart.

Cum ziceam, mai mult decât personajele principale, care sunt la fel de pestrițe ca locuitorii orașului portuar, grecoaica Penelopa, negresa Evantia, Americanul, o figură enigmatică și presupus bogată, care revine în Sulina din Statele Unite și animă viața în oraș, am rămas cu atmosfera, cu descrierea.

„Tinerețea dacă ar ști, bătrânețea de-ar putea… ce profund adevăr coprind aceste vorbe banale.”

Cu Sulina așa cum nu am cunoscut-o, cu Sulina pe când era port, nu stațiune la mare. Povestea personajelor, dramele și nefericirile prin care acestea trec sunt croite pe fundalul navelor care vin și pleacă, al vânzolelii de port, prin care se perindă oameni de tot felul.

Iar în cinicul, dar raționalul personaj Barbă-Roșie mi-am regăsit câteva idei, ale căror citate sunt mai jos:


Suferă din cauză că are o concepţie deformată despre dragoste, zise doctorul cu tonul său ştiinţific şi gutural. Acest băiat, care-i într-o frământare sufletească excesivă, are o sexualitate neevoluată, are un suflet infantil; o timiditate paralizantă, îl face neadaptabil la mediu, incapabil de a se bucura armonic şi integral de viaţă şi de succese. Este cred o victimă a unei greşite educaţii morale, cu scrupule şi convenţii ipocrite. Tragedia sufletului omenesc începe tocmai din cauza acestor vagi rătăciri abstracte, mistice, faţă de simpla realitate a iubirii. Echilibrul sufletesc, armonia lăuntrică, nu se pot stabili comprimând instinctul vital… (…)

Cum n-au ajuns să înţeleagă oamenii că amorul, cântat sub toate formele, nu-i decât o draperie de dantelă spumoasă care acoperă goliciunea instinctului sexual. O iluzie care te fură ca scena teatrului cu munţii de mucava şi marea de pânză. Numai când intri în culise descoperi sforile şi schelele decorului. Trebuie spartă odată carapacea asta de ipocrizie, în care etica şi arta ascund forţa vitală a naturei. Asupra amorului s-a făcut prea multă literatură şi prea puţină ştiinţă.


„- Ha! Ha! …izbucni Barbă-Roșie într-o cascadă de râs înăcrit. Vrei să vorbești de tragicomedia căsătoriei? O simplă tovărășie care se leagă dintr-o nevoie socială… se știe… mormântul amorului… o proptea pusă de morală și religie pentru a sprijini șandramaua socială să nu se prăbușească.”


Concluzia este că „Europolis” este un roman de atmosferă minunat, a cărui parcurgere cu siguranță nu va reprezenta o pierdere de timp.

Cartea lui Jean Bart a fost ecranizată în 1961.

Umiliți și obidiți. Feodor Dostoievski

Umiliți și obidiți“, de Feodor Dostoievski. Unul dintre romanele mai puțin cunoscute ale gigantului rus, însă unul foarte bun și care mi-a plăcut mult.

De altfel, nicio carte de-a lui Dostoievski nu mi-a displăcut și totuși le-am citit cam pe toate.

Umiliți și obidiți” este narată cu vocea lui Vanea, un scriitor care se îndrăgostește de Natașa, fiica arendașului care lucrase pentru prințul Valkovski.

Intriga se complică o dată ce ne este prezentat conflictul în care intră prințul și arendașul său, Ivan, primul acuzându-l pe acesta din urmă că l-a înșelat în privința gestionării afacerilor de la moșie.

Mai departe, intriga se complică și mai mult odată ce Natașa, fiica arendașului Ivan, și Alioșa, fiul prințului Valkovski, se îndrăgostesc, iar fata fuge din casa părinților pentru a se căsători cu iubitul ei.


Jignit de moarte că fiica l-a abandonat pentru fiul celui care l-a calomniat și l-a dat în judecată, Ivan o reneagă pe Natașa.

Deși îndrăgostit de Natașa, care are ochi doar pentru Alioșa, Vanea, naratorul, întreține o relație de prietenie cu aceasta și îi aduce adesea vești cu ce se mai întâmplă cu părinții fetei.


Totuși, deși are o inimă pură, Alioșa este un ușuratic. Rănește în jurul lui fără să vrea, fără răutate, fără a-și da seama. Când o cunoaște pe Katia, se îndrăgostește de aceasta, iar Natașa, în ciuda sacrificiului făcut de ea, devine o umbră.

Prințul Valkovski, un personaj diabolic excelent construit de Dostoievski, intervine pentru a sabota definitiv relația dintre fiul său, Alioșa, și Natașa.

În scenă intră și o copilă orfană, care ajunge sub îngrijirea lui Vanea și care va fi cheia finalului cărții.


Umiliți și obidiți” este, chiar dacă poate părea a avea un scenariu banal, un roman extrem de bine scris, cu niște personaje memorabile și unice, cum ar fi prințul Valkovski sau fiul său, Alioșa.


Romanul „Umiliți și obidiți” a fost ecranizat în 1991.

De Feodor Dostoievski am mai citit „Crimă și pedeapsă“, „Idiotul“, „Amintiri din casa morților“, „Frații Karamazov“, „Însemnări din subterană“, „Demonii“, „Adolescentul“, „Oameni sărmani“, „Satul Stepancikovo și locuitorii săi“, „Nopți albe“, „Visul unchiului“, „Un roman în nouă scrisori“, „Eternul soț“.

Seria „Jocurile Foamei”. Suzanne Collins

Seria „Jocurile Foamei“, de Suzanne Collins, adică trilogia „Jocurile foamei“, „Sfidarea” și „Revolta“.

Trebuie să recunosc că am evitat mult timp seria asta, nu doar din cauză că prioritizez mereu cărțile clasice, dar și pentru că aveam o mică prejudecată față de cărțile Suzannei Collins, pe care le vedeam a fi mai mult din segmentul „young adult”.

Cu toate acestea, chiar dacă au o aură adolescentină, sunt foarte bune și dezvoltă o acțiune care te înlănțuiește. De mult nu mi s-a mai întâmplat să fiu atât de anxios să văd ce se întâmplă mai departe.

Prima carte, „Jocurile foamei“, este și cea mai bună, cea în care suntem introduși în lumea distopică a Panemului, format inițial din 13 districte.

În urma unei revolte, Capitolul, capitala în care se află conducătorii, a șters Districtul 13 de pe fața planetei și a instaurat „Jocurile foamei” pe post de pedeapsă pentru cele 12 districte rămase.

Mai exact, în cadrul unei loterii anuale, fiecare district trebuie să trimită în capitală un băiat și o fată care să se lupte pe viață și pe moarte cu concurenții din celelalte districte. Nu poate fi decât un singur învingător, ultimul care rămâne în viață.

Prima carte ne introduce și principalele personaje care ne vor ține companie de-a lungul trilogiei: Katniss, figura centrală a cărților, Peeta, și el selectat să ia parte la Jocurile foamei din partea Districtului 12, Gale, prietenul din copilărie al lui Katniss, Prim, sora lui Katniss etc.

Marea parte a cărții se învârte în jurul luptei din arenă, luptă care are un deznodământ neașteptat, nemaivăzut și sfidător la adresa Capitolului.


A doua carte, „Sfidarea“, este cam la fel de bună și de antrenantă. Capitolul, pus în situația stânjenitoare a rezultatului luptelor din prima carte, vine cu un plan pentru a se răzbuna și pentru a stinge orice potențială sămânță de revoltă.

Jocurile foamei din acest an vor avea ca participanți doar câștigătorii fostelor ediții, o încălcare a regulii, din moment ce câștigătorii sunt scutiți pentru tot restul vieții de loteria la care sunt aleși ghinioniștii.

Aici avem parte de niște întorsături de situație minunate și pe care nu le-am anticipat, nu știu dacă din cauză că nu erau evidente sau din cauză că fusesem atât de captivat de poveste încât i-am permis să mă suprindă.

Oricum, nu voi intra în prea multe detalii, pentru a nu strica acele momente de „WOW!” pentru cei care nu au citit încă trilogia lui Suzanne Collins.


Din păcate, a treia carte, „Revolta“, nu reușește deloc să se ridice la nivelul primelor două și a fost singura pe care am citit-o greoi și puțin plictisit.

Asta nu înseamnă că nu este bună, însă, obișnuit cu calitatea primelor două, nu poți să nu simți diferența și lentoarea acțiunii, chiar dacă există un happy end drăguț, de film Disney.

Calitatea cărții este mai redusă și din cauză că acțiunea se mută de la luptele din arenă la luptele de stradă, rebelii încercând să dea jos Capitolul, condus de președintele Snow, și să desființeze pentru totdeauna nu doar Jocurile foamei, dar și starea lor de sclavi ai capitalei.

Oricum, o serie care merită citită și pe care mă bucur că am citit-o. Încă o lume din care să simt că fac parte.


Prima carte, „Jocurile foamei“, a fost ecranizată în 2012, cu Jennifer Lawrence în rolul lui Katniss.

A doua carte, „Sfidarea“, a fost ecranizată în 2013, cu aceeași Jennifer Lawrence în rolul lui Katniss.

A treia și ultima carte, „Revolta“, a fost ecranizată în două părți, în 2014 și 2015, cu aceeași actriță în rolul principal.

Pe tema utopiilor/distopiilor am mai citit „Utopia“, de Thomas More, „Noi“, de Evgheni Zamiatin, „1984“, de George Orwell, „Minunata lume nouă“, de Aldous Huxley, „Fahrenheit 451“, de Ray Bradbury, „Povestirea cameristei“, de Margaret Atwood, „Noua Atlantidă“, de Francis Bacon.

Clopotul de sticlă. Sylvia Plath

Clopotul de sticlă“, de Sylvia Plath. O carte semi-autobiografică, în care Plath relevă întreaga dimensiune a depresiei și a ceea ce aceasta poate face dintr-un om.

Personajul principal, Esther Greenwood, este dublura Sylviei Plath, iar prăbușirea acesteia în depresie este o paralelă cu propriile probleme psihice cu care s-a confruntat autoarea, care, după cum bine știm, a sfârșit prin a se sinucide.

Mutată în New York, Esther nu este entuziasmată de marele oraș, ci mai degrabă dezorientată. În timpul unei petreceri, este aproape violată și decide să se întoarcă în orășelul ei din provincie.

Obsedată de reușitele academice, cu care se identifică, își petrece vara încercând să scrie un roman, însă, mai mult decât atât, încearcă să dea un sens propriei vieți.

Se adâncește tot mai mult în depresie și nu mai poate să doarmă, motiv pentru care este trimisă la un psihiatru care-i prescrie terapia cu electroșocuri.


Pe măsură ce depresia preia controlul, Esther încearcă să se sinucidă tot mai des și în feluri tot mai diverse, printre care înecul și supradoza de somnifere.

Descoperită înainte de a muri, este trimisă la ședințe de psihoterapie, în timpul cărora descrie depresia de care suferă drept un sentiment de a fi captivă sub un clopot de sticlă, luptându-se pentru fiecare gură de oxigen.

Romanul se încheie cu Esther intrând în camera în care va susține interviul în urma căruia doctorii vor decide dacă este suficient de bine pentru a fi externată și pentru a se întoarce la școală.


De asemenea, aș vrea să remarc că această carte a Sylviei Plath, în afară de tema depresiei, conține și tema feministă, personajul principal refuzând în mod continuu singurul rol pe care societatea il atribuie ca femeie, acela de a fi mamă, și trăiește în mod constant cu frica de a ajunge să fie însărcinată și astfel de a cădea în această paradigmă.


Clopotul de sticlă” e o carte pe care am citit-o cu aproape un an în urmă și din care îmi amintesc destul de vivid sentimentul tenebros pe care mi l-a dat, urâțenia depresiei care te împinge spre neant.

De altfel, la vârsta de 30 de ani, Sylvia Plath, în urma unui episod depresiv, s-a sinucis prin asfixiere cu monoxid de carbon, fiind găsită cu capul în cuptor, după ce, în prealabil, avusese grijă să sigileze bucătăria cu bandă adezivă de cealaltă cameră, în care dormeau copiii ei.


Clopotul de sticlă” a fost ecranizată în 1979.

The Canterbury Tales. Geoffrey Chaucer

The Canterbury Tales“, de Geoffrey Chaucer, una dintre cele mai importante și mai vechi lucrări ale culturii anglo-saxone, carte scrisă în Evul Mediu, circa anul 1400.

Poveștile din carte sunt spuse de un grup de pelerini care călătoresc împreună din Londra spre Canterbury, unde vor să se închine la Sfântul Thomas Becket.

Deși este o lucrare destul de lungă, având peste 500 de pagini, este neterminată. Dacă ar fi apucat să o ducă la bun sfârșit, cred că Chaucer ar fi atins pe puțin mia de pagini.

Majoritatea poveștilor sunt scrise în versuri, chiar dacă nici pe departe la fel de reușite precum cele ale lui Pușkin, în timp ce câteva dintre ultimele sunt în proză.

Unele dintre poveștile de la început, cum ar fi povestea Cavalerului, care la rândul lui spune povestea a doi veri eleni, Palamon și Arcite, care se îndrăgostesc de aceeași femeie, sunt interesante, însă pe măsură ce le parcurgi, devin tot mai plictisitoare.


Ce-i drept, nu aveam mari așteptări de la „The Canterbury Tales“, motivația mea de a citi această carte fiind mai mult frica de a nu rata ceva esențial și vechi, a se citi nobil, din cultura și literatura umană, nu pentru că aș fi crezut că o să fie bună.

Acestea fiind spuse, nu-i o carte pe care aș recomanda-o cuiva.