Cartierul Tortilla. John Steinbeck

Cartierul Tortilla“, de John Steinbeck. Ah, John Steinbeck! Bun oricând ai avut parte de câteva cărți mediocre la rând și ai nevoie de ceva care oferă o probabilitate ridicată de a fi minunat. Este și cazul romanului „Cartierul Tortilla“, a cărui acțiune, ca în majoritatea cărților lui Steinbeck, se petrece în California, acea Californie de dinainte de „techies” și Silicon Valley.

Cartierul Tortilla” e mai mult un roman de atmosferă, prezentând aventurile unui grup de „paisanos” (țărani relativ urbanizați) din Monterey, care se ocupă cu cerșeala pentru a-și duce zilele într-o molcomă și minimalistă împlinire. Pe scurt, aventurile unor pierde-vară, dar fără conotațiile negative ale termenului. Danny și amicii săi sunt niște personaje inofensive care-și asumă stilul de viață și care se mențin la o margine a societății, lipsiți de grijile materialiste ale concetățenilor.

Scrisă cu haz, aproape că nu am putut să nu râd la fiecare capitol, văzând cum încă un vagabond se aciuează în casa lui Danny și devine parte a grupului. Libertatea neconvențională a acestor paisanos nu este lipsită de merite umaniste, Steinbeck având grijă să-i împodobească și cu calități morale precum empatia și sacrificiul de sine. Culoarea romanului vine și din tentele rurale spaniole ale poveștii, atât prin limbaj, cât și prin unele dintre numele personajelor, afișând ceva ce parcă nu ar fi pe deplin Statele Unite.

N-ar mai fi foarte multe de spus despre „Cartierul Tortilla“. Nu este o carte din care să înveți vreo mare lecție, cum este cazul cu „Fructele mâniei”, nici una cu pretenții, însă una pe care talentul de scriitor al lui Steinbeck o transformă într-o lectură minunată. Atmosfera e lucrul care atrage, cadrul creat, cât și personajele teribil de umane și ușor de îndrăgit, compătimit și de râs pe seama lor.


Cartierul Tortilla” a fost ecranizată în 1942.

A avea și a nu avea. Ernest Hemingway

A avea și a nu avea“, de Ernest Hemingway. Ce dezamăgire! La fel ca-n cazul „Adio, arme”, încep să-mi pierd încrederea în acest atât de elogiat mare scriitor nord-american.

După „Bătrânul și marea“, care mi-a plăcut foarte mult, am sperat că și alte cărți ale lui Hemingway vor fi la fel de bune, însă următoarele două cărora le-am dat o șansă nu au fost nici măcar pe aproape.

În cazul lui „A avea și a nu avea“, dezamăgirea a fost și mai cruntă din cauza titlului care sugera un roman social, adică preferatul meu, ducându-mă cu gândul la John Steinbeck, dar care nu a fost decât un eșec.

A avea și a nu avea” începe promițător, chiar dacă am strâmbat din nas văzând că e din nou vorba despre o barcă, un pescar, Cuba și, în general, cam același context ca-n „Bătrânul și marea”. Hemingway s-a străduit ca laitmotivul cărții să fie diferențele dintre cei care au și cei care nu au, iar structura a fost construită pe scoaterea în față a diferențelor dintre aceste două clase sociale. A eșuat însă în a face asta.

Dacă cei care nu au sunt bine portretizați, atât ca personaje, cât și ca stil de viață, opusul care ar fi trebuit să contrasteze, bogații și traiul lor, e fad, neexplorat. Personajele din această clasă privilegiată apar parașutate, fără niciun context, nu ni se vorbește prea multe despre ele și nu stârnesc niciun interes pentru cititor. Tentativa de scoatere în față a contrastului dă greș.


Țepuit de un bogat care nu-i plătește ieșirile la pescuit pe mare, Harry Morgan este nevoit să se implice în diverse activități ilegale de transport, de imigranți sau de alcool, între Cuba și statul american Florida. Greul drum al săracilor, loviți din toate părțile și de soartă, cum ar fi atunci când Harry rămâne fără barca pe care o folosea pentru a nu muri de foame, este descris oarecum în amănunt și ajută cititorul să se simtă solidar.

De cealaltă parte, bogații apar în peisaj doar ca stafii lipsite de o descriere corectă. La un moment dat, ni se vorbește de o domniță aflată pe un iaht, în port, care privește stelele nopții. Și asta e tot ce aflăm despre ea. Înțeleg, desigur, contrastele pe care Hemingway a încercat să le scoată-n față, însă a eșuat lamentabil, la fel cum face cu toți așa-zis privilegiații care beau în aceleași baruri ca proletarii, dar despre care nu ni se spune mare lucru, ci doar se lasă de înțeles că sunt mult mai puțin preocupați de ziua de mâine, spre diferență de muncitorii beți și gata tot timpul pentru o nouă încăierare.

Sentimentul profund al cărții este de „neterminat”, ca și cum niciun editor nu a trecut peste manuscris pentru a observa lipsa de dezvoltare a multora dintre personaje și senzația că lucrurile nu prea se leagă. Probabil că numele de Hemingway a fost suficient pentru a îndepărta orice posibilă critică.


A avea și a nu avea” a cunoscut mai multe ecranizări, cea mai populară fiind cea din 1944, cu Humphrey Bogart, chiar dacă diferă semnificativ de povestea originală din carte. 1944 era un an prea sensibil geopolitic pentru a nu îndepărta conflictul de clasă și inegalitatea economică din carte, transformând filmul într-o banală poveste de dragoste, având legătură și cu regimul de la Vichy. O tentativă proastă de a recrea un soi de Casablanca?

Tirania penitenței. Pascal Bruckner

Tirania penitenței“, de Pascal Bruckner, cartea în care scriitorul și autorul francez vine să ne arate că, în ciuda discursului masochist din ultimii ani, Europa și europenii, sau Occidentul, nu reprezintă tot ce e mai rău pe lume, chiar dacă au colonizat și au fost imperialiști.

Ne aflăm într-o vreme în care, împinși de ideologii feroce și mediocre, oamenii se obișnuiesc să le fie rușine de orice. Rușine de ei înșiși, rușine de a fi fericiți, de a iubi și a crea (…). Trebuie așadar să te simți vinovat. Iată-ne târâți la confesionalul laic, cel mai rău dintre toate“, așa începe cartea, cu acest citat din Albert Camus, relevant pentru discursul anti-occidental de astăzi.

Distrugătoarea ideologie „woke” dispune de multe critici la adresa Europei, prin intermediul cărora încearcă să portretizeze Lumea Veche ca pe un etern opresor și obstacol în calea emancipării celorlalți, fie ele minorități sau alte continente care au fost subjugate în mileniul trecut, critici tot mai internalizate de occidentalii de astăzi, care bagă capul în pământ atunci când li se spune că ar trebui să le fie rușine. Dar ar trebui oare să le fie rușine? Sunt oare europenii de astăzi vinovați pentru ce au făcut europenii de acum 500 de ani?

Așa cum în islamismul radical există predicatori ai urii, în democrațiile noastre există predicatori ai rușinii, mai ales în elitele gânditoare, iar prozelitismul lor nu este mai mic. Dacă este să le dăm crezare, suntem departe de a fi nevinovați, noi care, printr-un simplu joc de raporturi de forță, lăsăm să acționeze foamea, SIDA și submedicalizarea.”

Să ne ferim de cine nu-l prețuiește pe străin decât din dispreț față de sine: aversiunea pe care și-o poartă va sfârși prin a se răsfrânge asupra simpatiilor sale. Să redevenim prieteni cu noi ca să fim din nou prieteni cu alții! Dai o slabă întrebuințare celorlalți când ești obosit de propria-ți existență.”

O idee interesantă pe care o exprimă Pascal Bruckner este că vina trecută a europenilor a fost transformată într-o creanță infinită. Li se vor putea reproșa la infinit crimele din trecut, și doar crimele, nu și victoriile asupra lor, de care tot europenii sunt responsabili. Această creanță este și va fi folosită la infinit pentru a-i rușina pe europeni, pentru a le nega dreptul la mândrie față de lumea pe care au creat-o. Până la urmă, dacă Europa este plină de diavoli și este un loc atât de damnat, infestat de nenorociți, de ce toată lumea imigrează aici? Cum spune Pascal Bruckner, Europa a menținut vii idealurile Iluminismului. S-a pierdut pe drum, în anumite etape, a creat monștri, dar moștenirea iluministă a făcut ca tot Europa să ucidă răul căruia îi dăduse naștere.

„Să amintim un fapt foarte simplu: Europa mai degrabă și-a învins monștrii. Sclavia a fost abolită, colonialismul abandonat, fascismul distrus, comunismul îngenuncheat. Ce continent mai poate afișa un asemenea bilanț? În definitiv, preferabilul a învins abominabilul. Europa înseamnă Shoah plus distrugerea nazismului, înseamnă gulagul plus căderea Zidului Berlinului, Imperiul plus decolonizarea, sclavia și abolirea ei, înseamnă de fiecare dată o violență precisă nu numai depășită, ci și delegitimată. Este vorba de o dublă înaintare, a civilizației și a dreptului. Nu trebuie să cădem în „mania orgoliului” de tip japonez apărat de o extremă dreapta care vizează prin aproximări să dea o viziune exaltantă a istoriei: acest curent afirmă măreția unei țări în ciuda crimelor ei; noi trebuie să fim mândri de noi împotriva crimelor noastre, pentru că le-am recunoscut și respins. Freud a caracterizat odinioară melancolia drept tulburarea sentimentului de stimă față de sine: la suspendarea interesului pentru lume, la pierderea capacității de a iubi se adaugă înmulțirea autoreproșurilor ce pot merge „până la așteptarea delirantă a pedepsei”. Acest delir de automicșorare, în ce ne privește, uită că la urma urmei libertatea mai degrabă a triumfat asupra opresiunii, lucru datorită căruia în Europa se trăiește mai bine decât pe alte continente“.

Perpetua critică „woke” la adresa europenilor este o penitență infinită la care trebuie să ne supunem. Nu ai dreptul să te aperi în fața unei minorități sau a unui popor care a fost colonizat în trecut. Nu ai dreptul să spui „da, dar…”. Nu, creanța este infinită. Ești pururi opresorul, chiar dacă opresorul a fost și eliberatorul, cel care a abandonat colonialismul.

Creanța va fi folosită ca scuză pentru orice. Deși, de exemplu, au trecut 70 de ani de la decolonizare, vina pentru subdezvoltarea Americii Latine, Africii și Asiei este aruncată tot pe umerii Europei, mai puțin în cazul Chinei și Indiei, care au făcut pace cu trecutul și au decis să-și asume responsabilitatea pentru propriul drum. Nu a oprit nimeni aceste continente din a se dezvolta, din a impune drepturile omului și democrația reală, dar e mai ușor, atunci când nu ești în stare, să invoci infinita și perpetua vină a imperialiștilor europeni. Nu pot să nu văd o paralelă cu România, unde se dă în continuare vina pe comunism. Aș putea accepta această scuză până-n 2007, dar apoi am avut parte de tot sprijinul Uniunii Europene și suntem tot într-o mlaștină tipic românească, iar unii continuă, după 32 de ani, s-o atribuie pe seama veșnicei moșteniri grele a comunismului. E mai ușor așa, decât să-ți asumi responsabilitatea și, implicit, vina.

În citatul de mai jos, Bruckner reclamă noțiunea lipsită de sens a mândriei, pe care și eu am observat-o de cu mulți ani în urmă. E o absurditate să te declari mândru/rușinat de ceva față de care nu ai niciun merit/vină, ceva care este doar un dat biologic. În schimb, nuanța pe care filosoful francez o dă, că acest impuls de mândrie ar veni dintr-un substrat conștient că ar trebui să-ți fie rușine, al cărui efect este asumarea inferiorității, e ceva nou și demn de luat în seamă.

Un lucru și mai grav: sub acoperirea respectului pentru diferențele culturale sau religioase (crezul de bază al multiculturalismului), indivizii sunt închiși într-o definiție etnică sau rasială, sunt băgați din nou în plasa din care trebuiau să fie scoși. Iată-l pe negru și pe arab prizonieri pe veci ai istoriei lor, replasați de bunii lor prieteni progresiști în contextul fostei dominații, supuși spiritului de bisericuță etnică. Ca în perioada colonială, primesc domiciliu forțat în epiderma și originea lor. Printr-o dialectică perversă, sunt întărite prejudecățile ce trebuiau extirpate: celălalt nu mai poate fi considerat un egal, ci un inferior, un veșnic oprimat ale cărui suferințe trecute ne interesează mai mult decât meritele prezente. Este toată problema „mândriilor” gay, bi și transexuale, bretone, negre etc., venind în general de la categorii stigmatizate, și anume că subînțeleg contrarul a ceea ce enunță: că s-ar putea să-ți fie rușine că ești cine ești. Este revelator că această expresie, provenită din politicile identității, a devenit sloganul tuturor. Or, trebuie să fim mândri nu de ceea ce suntem, fapt care nu depinde de noi, ci de ceea ce facem.”

Tirania penitenței este și atribuirea tututor relelor pe umeri europeni, ca și cum ei ar fi inventat sclavia, colonizarea, imperiilor. Cum spune și Pascal Bruckner, echitabil ar fi să criticăm nu doar relele din trecutul european, ci și pe cele de pe alte continente. Sclavie și imperialism au existat și-n Africa, și-n Asia, și-n Americi înainte de venirea europenilor, asta pentru cine a avut curiozitatea să studieze organizarea socială și istoria unor culturi precum cele ale incașilor, aztecilor, Imperiul Mogul din India, invaziile mongole, imperialismul japonez, califatele arabe, Imperiul Otoman și diversele regate africane. Dar despre toate acestea nu auzi critici, penitența este impusă doar Europei, iar asta, în opinia lui Bruckner, este din cauză că Europa este liberă și democratică. Este singurul loc unde climatul permite, grație moștenirii iluministe, prezența unor astfel de critici și recunoașterea relelor din trecut, spre diferență de inocentele victime din Africa, Asia și din America Latină, unde astfel de acuzații n-ar fi întâmpinate cu atât de multă candoare.

A te declara victimă înseamnă a te dota cu dubla putere de a acuza și de a reclama, de a arunca oprobriul și de a cere stăruitor. Și de vreme ce toți avem în arborele nostru genealogic cel puțin un spânzurat, un șerb, un proletar, un persecutat, vom coborî în timp dacă trebuie până în Evul Mediu ca să cerem dreptate. Lupta politică clasică forma femei și bărbați oțeliți, mândri de cuceririle smulse, lupta juridică de astăzi fabrică nemulțumiți cronici. Nu e sigur că e vorba de un progres.


Tirania penitenței“, de Pascal Bruckner, este o carte lucidă, care reașează istoria în matca sa și ne readuce aminte că veșnicele acuzații la penitență de care au parte europenii nu sunt decât o ideologie născută din neputința de a-ți asuma responsabilitatea pentru propria ta dezvoltare. În niciun moment nu este vorba despre a nega ororile la care Europa a contribuit, însă, spre diferență de criticii de serviciu, este vorba și despre a nu uita că Europa și-a recunoscut greșelile și le-a îndreptat. A evoluat. Merită ea să fie demonizată? Celelalte continente au recunoscut și ele lucrurile de care se fac vinovate, pentru a fi atât de cruțate de acuzațiile „woke”?

Sau poate că problema e mai simplă. Europa e puternică, iar aici intrăm în teoriile raporturilor de putere. Dacă nu-l poți doborî pe cel puternic cu forța, îl poți submina prin impunerea unei căințe veșnice, prin a-l ține cu ochii în pământ, prin a-l moleși până când va rămâne fără vână și va refuza să mai facă orice ar putea ofensa sensibilitățile excesive și tiranice ale celor care-i amintesc că-n venele sale nu curge decât colonialism, nazism și comunism. Astfel, scârbit de sine, va deveni sclavul noii morale impuse. Nu se va mai uita în oglindă pentru a stabili cine și ce este, ci va accepta de-a gata ceea ce-i vor spune alții că e.

Papillon. Henri Charriere

Papillon“, de Henri Charriere, o carte care aduce aminte de „Contele de Monte-Cristo”, a lui Alexandre Dumas, însă cu o mică mare diferență: cea a lui Charriere este despre întâmplările reale prin care a trecut autorul, deci non-ficțiune, chiar dacă există dubii privind veridicitatea poveștii.

Ce-i drept, mi-a fost puțin cam greu să intru în atmosfera cărții, însă ulterior n-am mai reușit să o pun jos și mi s-a părut absolut extraordinară. De menționat că probabil a contat și că Charriere povestea despre locuri pe care le văzusem cu doar câteva luni în urmă, cum ar fi Santa Marta, Columbia, iar asta, bineînțeles, a ajutat să plasez acțiunea într-un cadru relativ cunoscut, chiar dacă la 70 de ani distanță.

Cartea debutează cu condamnarea de pușcărie pe viață pe care o primește Henri Charriere (Papillon), acuzat de o crimă pe care n-a comis-o. Protagonistul este exilat într-un lagăr de muncă din Guiana Franceză, în America de Sud, dar nu face prea mulți purici prin zonă.

De-a lungul a 14 ani, va tot evada și va tot fi prins. Printre altele, Papillon petrece o vreme cu indigenii din peninsula columbiană Guajira, unde are două neveste și face mai mulți copii, petrece ani de izolare în celulă, devine afacerist în Guiana Britanică, iar apoi reușește să ajungă în Venezuela, țară despre al cărui popor vorbește cu atâta căldură și dragoste, țară al cărui cetățean avea să devină.

Înnebunit de dorința de a se întoarce în Franța pentru a se răzbuna pe cei care i-au răpit tinerețea prin condamnarea pentru o crimă de care nu se face vinovat, Papillon, de acum în Venezuela, trece prin noi aventuri încercând să facă rost de banii necesari pentru a se întoarce în Lumea Veche, însă acestea sunt deja părți din „Banco“, continuarea primei cărți.


Papillon“, de Henri Charriere, a fost ecranizată în 1973 și în 2017.

Furtuna de dinaintea liniștii. George Friedman

Furtuna de dinaintea liniștii“, de George Friedman, fondatorul renumitului gigant de informații STRATFOR, acum la cârma unei altei companii din domeniu înființate de el.

O carte despre geopolitică, plictisitor domeniu dacă nu te interesează. În schimb, pentru cei fascinați de modul în care funcționează lumea la nivel macro, geopolitica este o formă de a înțelege inclusiv motivele pentru care există acum un război în Ucraina.

Din nefericire, „Furtuna de dinaintea liniștii” a fost o carte destul de slabă, nu din cauza subiectului general, ci a modului în care a fost scrisă.

George Friedman, la origine un maghiar pe nume Friedman György, a identificat anumite cicluri prin care trec Statele Unite, anumite crize care produc soluții pentru anumite probleme, însă fiecare soluție fiind sursa viitoarelor probleme care vor provoca o nouă criză, apoi soluțiile la această criză sursa viitoarelor probleme și așa mai departe.

Ce mi s-a părut interesant a fost afirmația autorului că Statele Unite abia-și încep hegemonia, contrar celor care susțin că Imperiul American se află în declin. În viziunea lui Friedman, Statele Unite se îndreaptă spre o criză ciclică, 2030 fiind anul în care ea își va atinge apogeul, urmată de o perioadă de prosperitate.


Teoria ciclurilor enunțată de Friedman (ciclul instituțional de 80 de ani și ciclul socio-economic de 50 de ani), chiar dacă mi se pare de luat în seamă, nu m-a convins. Pentru prima dată în scurta istorie a Statelor Unite, cele două cicluri se vor suprapune și-și vor cunoaște sfârșitul în decada anilor 2020, ceea ce va face ca această perioadă să fie una extrem de turbulentă, din 2030 luând naștere un nou val de prosperitate extremă din cauza debutului noilor cicluri în același timp.

În viziunea autorului, înainte de punctul maxim al crizelor ciclice, decada de dinainte este marcată de evenimente care relevă finalul unei etape. Alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite poate fi un astfel de indiciu că Statele Unite se îndreaptă spre sfârșitul unei epoci și debutul alteia. Fiecare indiciu că o epocă se apropie de final este marcat și de un reprezentant al ciclului muribund care preia apoi controlul. După indiciul de criză numit Donald Trump, Joe Biden ar fi ultimul reprezentant al unui ciclu deja pe moarte.


Cum toate acestea sunt doar predicții, iar unealta folosită de Friedman este mai abstractă decât multe altele, nu ne rămâne decât să vedem pe viitor dacă a avut dreptate.