Identitatea. Milan Kundera

Identitatea“, de Milan Kundera. Un roman destul de scurt, însă foarte bun, așa cum e adesea cazul în privința scriitorului ceh.

Acțiunea cărții debutează cu momentul în care Chantal îi spune lui Jean Marc, iubitul ei, că bărbații nu mai întorc capul după ea. Acesta este momentul de maximă importanță, care pune presiune pe restul cărții.

Este, de asemenea, deși poate suna superficial, o clipă de conștientizare pură, lucidă, a faptului că îmbătrânești, că-ți pierzi farmecul, că devii invizibil în fața sexului opus. Lucru care, pentru o femeie, probabil că sapă mult mai adânc în ego și în sentimentul de identitate decât atunci când vine vorba de un bărbat.

Al doilea arc de tensiune este inițiat de Jean Marc. Dorind să-și ajute iubita, începe să-i trimită scrisori anonime semnate de un admirator secret, prin care să-i redea acesteia încrederea și credința că poate atrage în continuare privirile sexului opus.


Substratul identității planează peste tot în această poveste: Jean Marc descoperă la Chantal, prin mărturisirea acesteia, că iubita lui deține o dimensiune necunoscută lui, ținută doar pentru ea.

De cealaltă parte, Chantal urmează să descopere că identitatea admiratorului secret este sinonimă cu cea a lui Jean Marc, iubitul ei.

Și, după cum spune chiar Kundera, avem mai multe măști. Nu neapărat false, ci doar mai multe. Una pentru public, una pentru partener, iar una doar pentru noi, pe care doar noi o cunoaștem și pe care nu o mărturisim niciodată pe deplin celorlalți, indiferent cine ar fi ei.


După ce Chantal află cine este admiratorul ei, tensiunea explodează într-o ceartă care se soldează cu plecarea ei în Londra și cu Jean Marc plecând pe urmele ei.

Și totuși, a fost doar un vis. Cei doi se trezesc împreună în pat. Și le este frică de ochiul care clipește, căci în timp ce clipește celălalt dispare, iar identitatea se pierde.


La începutul cărții, Jean Marc o caută pe Chantal pe plajă și o confundă cu o femeie care-i seamănă. „Cum poți confunda ființa cea mai dragă ție?”, se întreabă Jean Marc.


De Milan Kundera am mai citit „Insuportabila ușurătate a ființei“, „Gluma”, „Sărbătoarea neînsemnătății”, „Ignoranța“, „Lentoarea”.

Balcanii. De la sfârșitul Bizanțului până azi. Mark Mazower

Balcanii. De la sfârșitul Bizanțului până azi“, de Mark Mazower, istoric britanic și profesor de istorie la Universitatea Columbia din New York.


Deși este mai degrabă un rezumat al istoriei balcanice de la căderea Constantinopolului și până astăzi, autorul bifează toate punctele importante și aduce un strop de lumină asupra modului și, mai important, motivelor care au influențat evoluția regiunii.

Prima parte a cărții se ocupă de modul în care Imperiul Otoman a dominat peninsula balcanică și a gestionat diversitatea etnică dintre granițele sale.

Mazower începe aratând că din moment ce viziunea otomană asupra popoarelor nu conținea principiul de etnie, ci doar pe cel de religie, conflictele etnice au fost inexistente.

Indiferent de etnie, toți erau supuși ai imperiului, diferența făcându-se între credincioși (musulmani) și ghiauri (non-credincioși, creștini). Pentru a putea avansa în societate, un supus al imperiului, indiferent de etnie, nu trebuia decât să se convertească la Islam.

Asta nu înseamnă că nu existau discriminări sau că creștinii nu aveau un statut inferior în imperiu sau că nu planau anumite interdicții asupra lor, însă linia generală era de tolerare și oferirea posibilității de convertire.

Faptul că exista un principiu de în mare parte lăsare în pace a creștinilor iese în evidență și din faptul că aproape 80% din Europa otomană a rămas creștină.

„Creștinii, ca și evreii, erau recunoscuți drept dhimmi – popoare protejate – cărora li se acorda o anumită autonomie și dreptul de a-și urma propriile obiceiuri, cu condiția să rămână loiali și să-și plătească taxele.”

Evreii și non-credincioșii erau tolerați și acceptați în Imperiul Otoman, mult mai mult decât situația inversă a musulmanilor din vestul creștin, care erau supuși prigoanelor și cruciadelor.


Pentru a caracteriza mai bine viziunea otomană asupra multiplelor popoare dintre granițele sale, Mazower arată că „lipsa de evlavie era mult mai gravă decât apartenența la altă credință”. Cumva că a crede în altceva era tolerat, dar a nu crede în nimic, ori a nu fi evlavios în religia pe care o aveai nu era privit cu ochi buni.

Coexistența religiilor prezente printre popoarele din Imperiul Otoman a reprezentat într-o oarecare măsură și o întrepătrundere a lor. Musulmanii vizitau ocazional rabini evrei, iar înainte de a pleca pe mare marinarii musulmani îi întrebau pe cei greci și ortodocși dacă apele fuseseră binecuvântate anterior, renunțând la călătorie dacă răspunsul era negativ.

În caz de pericol, marinarii de toate credințele se îndreptau spre icoana Fecioarei Maria, recunoscută drept pastor al celor care călătoreau pe apă.

De cealaltă parte, țăranii insuficient de educați pentru a pricepe dogma religioasă și care adoptau religia doar de teamă, ca pe o asigurare, erau incapabili să decidă care religie e mai bună: Islamul sau Ortodoxia. Astfel, preferau să meargă la sigur și să le practice pe ambele: vinerea se duceau la moschee, iar duminica la biserică.

Trebuie însă spus că toleranța religioasă era mult mai prezentă la sate, decât la orașe, și mult mai puțin prezentă în epoca finală a Imperiului Otoman, odată cu masacrele comise de turci asupra armenilor și grecilor, asta poate și ca reacție la acțiunilor creștinilor care începuseră să militeze pentru eliberarea de sub jugul otoman + presiunile creștine externe, exercitate de Rusia și Austro-Ungaria.


Revenind la problema etniei, diversele popoare din imperiu nu se identificau pe seama ei, ci pe seama religiei.

De exemplu, țăranilor bulgari nu le păsa că slujba ortodoxă se ținea în greacă, nu în bulgară. Tot ortodoxă era, iar ei oricum vorbeau și greaca, așa că nu era nicidecum deranjați.

Naționalismul care avea ulterior să facă ravagii in Balcani, spune Mazower, nu era originar din est, ci importat din vest, o ideologie născută în timpul Revoluției Franceze și a celei americane, o ideologie care avea să dea peste cap organizarea maselor pe baza religiei, cum era în Imperiul Otoman, și începerea coalizării popoarelor pe seama etniei.


Spre finalul cărții, vedem decăderea Imperiul Otoman și ridicarea la putere a statelor etnice, laolaltă cu conflictele născute de această ideologie.

Primul Război Mondial, de altfel, își poate retrasa istoria în Revoluția Franceză, care a dat naștere naționalismului. Odată cu decăderea Imperiului Otoman și independența unor state fondate pe baze etnice – Serbia, Grecia, Bulgaria sau România – care aveau populații de aceeași etnie rămase în afara granițelor – au fost făcuți primii pași către viitoare conflicte.

Gavrilo Princip, un etnic și naționalist sârb care locuia în Bosnia și Herțegovina aflată sub controlul Austro-Ungariei, supărat că țara sa nu este lăsată să se alipească la Regatul independent al Serbiei, l-a ucis pe Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Austro-Ungariei.


De asemenea, printre ultimele pagini, autorul tratează războaiele iugoslave și pe cel din Kosovo, toate dictate de naționalismul sârb, de purificări etnice, deci de mase de oameni motivați și coalizați în jurul etniei, nu a religiei, ca în trecut, sau a umanismului, către care ar trebui să evoluăm.

The Testaments. Margaret Atwood

The Testaments“, de Margaret Atwood, continuarea lumii din „Povestirea cameristei“, scrisă la 34 de ani după prima parte.

Trebuie spus de la bun început că atunci când am început să citesc cartea asta, cât și când am terminat-o am simțit aceleași lucruri ca la „Du-te și pune un străjer“, continuarea lui Harper Lee pentru „Să ucizi o pasăre cântătoare“.

Adică o poveste nici pe departe la fel de captivantă, însă cumva mai matură și care reușește totuși să completeze prima parte și să-i mai adauge un strat care, deși fusese tot timpul acolo, ne scăpase la primă lectură.

Evenimentele din „The Testaments” se petrec la 15 ani după cele din „Povestirea cameristei” și sunt narate prin ochii a trei personaje: Mătușa Lydia, una dintre arhitecții Gilead-ului, Agnes, o fată care trăiește în Gilead, și Daisy, o tânără care trăiește în Canada.


Din fericire, chiar dacă, din nefericire, Atwood nu intră în prea multe detalii, ne dă totuși câteva firimituri prin care aflăm cum a luat naștere Gilead-ul, mai ales prin ochii Mătușii Lydia, al cărui personaj suferă o mutație de caracter ce dă gust întregii cărți.

Celelalte două personaje principale – Agnes, în mare parte plictisitoare, și Daisy, cea din urmă conturată destul de slab, cu o aură teribilisto-adolescentină destul de iritantă, mai ales din cauza înjurăturilor continue care nu sună natural, ci doar un artificiu nereușit în procesul de creare a personajului ei.


Pe la jumătatea cărții mă pregăteam de dezamăgirea de a nu-mi plăcea „The Testaments“, însă, datorită Mătușii Lydia, povestea a prins puțină vigoare și o întorsătură de situație care m-a făcut să stau cu ochii lipiți de ea.

Este clar că „The Testaments” nu se ridică la nivelul primei părți, însă aduce anumite completări acesteia și încearcă să ne arate status quo-ul și din altă perspectivă.


De Margaret Atwood am mai citit „Povestirea cameristei“.


Pe tema utopiilor/distopiilor am mai citit „Utopia“, de Thomas More, „Noi“, de Evgheni Zamiatin, „1984” și „Ferma animalelor“, de George Orwell, „Minunata lume nouă“, de Aldous Huxley, „Fahrenheit 451“, de Ray Bradbury, „Noua Atlantidă“, de Francis Bacon, seria „Jocurile foamei“, de Suzanne Collins.

Ignoranța. Milan Kundera

Ignoranța“, de Milan Kundera, scriitor care, în opinia mea, merită cu desăvârșire Nobelul pentru literatură și sper că-l va și căpăta în curând, cât încă mai este în viață.

„Ignoranța”, la fel ca multe, ori mai bine zis ca o bună parte din opera lui Kundera, are o nuanță tomnatică, de nostalgie, și chiar despre nostalgie este vorba, nostalgia emigrantului care se întoarce acasă.


„Ziua era luminată de frumusețea țării părăsite, noaptea de groaza de a reveni în ea. Ziua îi arăta paradisul pe care-l pierduse, noaptea infernul din care fugise.”

După 20 de ani, Irena, fugită din Cehoslovacia, se întoarce acasă. Pe tot decursul acestor ani visase pe timp de zi că este înapoi, în raiul în care copilărise, simptom al memoriei selective care adesea ne arată doar lucrurile bune din trecut.

Însă, pe când ziua visează la Cehoslovacia, noaptea are coșmaruri că este înapoi în spatele Cortinei de Fier, în acel loc care a cunoscut deziluzia Primăverii de la Praga, deziluzia intervenției brutale a sovieticilor.


Încă din primele pagini, Kundera explică termenul ignoranță, care, în franceză este desemnat a însemna (și) uitare. Despre uitare și nostalgie este vorba.

Irena se întoarce acasă într-un loc care nu mai e acasă, un loc cu care nu se mai identifică în prezent. Sigur, trecutul îi este aici, însă trecutul îi este inaccesibil, doar prezentul îi e la îndemână.

Nostalgia și ignoranța (uitarea) se îmbină pentru a crea psihicul emigrantului întors acasă și care simte că nu mai are ce căuta acasă, că acest acasă nu mai este acasă, că acasă a devenit locul unde a fugit de acasă.


Un alt moment important pentru definirea condiției emigrantului întors în țara de origine este cel în care Irena se întâlnește cu niște vechi prietene, iar acestea o văd ca pe o străină.

Nu a fost în Cehoslovacia să trăiească tot ce au trăit ele și, în plus, are și niște obiceiuri stranii. Pe când prietenele ei beau bere, ea, franțuzită, preferă vinul. Un mic detaliu care îi arată Irenei că nu mai aparține acestui loc și un mic detaliu care le arată și conaționalelor ei că Irena nu mai este de-a lor, că Irena este o alta, că Irena s-a schimbat.

Este o emigrantă, o cehă pervertită care s-a rupt de firul țării timp de 20 de ani, fir pe care nu mai are cum să-l înnoade la loc.


„Igoranța” este o carte minunată nu doar pentru cum este scrisă, ci pentru că-ți aduce în față dualitatea dintre idealizarea care naște nostalgie și ignoranța (uitarea) care te face să te întorci în locuri de care nu mai aparții.

O mică poveste care ajută la înțelegea lucrurilor care se întâmplă în mintea unui emigrant.


De Milan Kundera am mai citit „Insuportabila ușurătate a ființei“, „Gluma”, „Sărbătoarea neînsemnătății”, „Identitatea“, „Lentoarea”.

Desțelenire. Ivan Turgheniev

Desțelenire“, de Ivan Turgheniev, un roman foarte bun, în care autorul rus introduce mișcarea narodnicilor, din secolul 19, curent al populismului care tindea spre socialism prin revoluție împotriva țarismului.

Deși au fost mai idealiști și mai ineficienți decât cei care aveau să le urmeze, revoluționarii precum Lenin și Troțki, narodnicii au fost precursorii acestora.

Secolul 19 a fost perioada în care în Rusia, care abolise iobăgia, socialismul prinsese aripi ca reacție la noua sclavie în care aristocrația, posesoare a mării părți a pământurilor, luase locul moșierilor în exploatarea țăranilor.

Nejdanov, personajul principal al romanului, este una dintre figurile centrale ale unui grup revoluționar care se pregătește să răscoale câteva sate dintr-o zonă lăsată fără nume de Turgheniev și care încearcă, alături de iubita sa, Mariana, să „se simplifice” și să se apropie de popor, să trăiască precum poporul.

Atât Nejdanov, cât și Mariana, provin din aristocrație, însă, martori ai nedreptăților sociale și pradă idealismelor populiste, doresc să răstoarne țarismul care ocrotește aristocrația opresivă.


Dacă Nejdanov este o figură semi-tragică, un idealist ce crede în revoluții violente cu scopul de a răsturna ordinea curentă, Mariana mi-a părut mai degrabă o caricatură pe care Turgheniev o face populismului-utopic și naivității pe care oamenii de pe treptele de sus ale societății o au atunci când încearcă să se facă una cu poporul, cu țăranul.

Această caricatură reiese și din ostentația cu care Mariana insistă că dorește să se „jertfească” pentru cauză. Scopul nu este, pentru ea, reducerea inegalităților sociale, ci ca ea să aibă un rost, ea să aibă parte de o moarte nobilă, în slujba unor țeluri înalte, ceea ce denotă narcisismul pe care idealismul îl poate conferi celor naivi.


Imposibilitatea idealiștilor norodnici de a se metamorfoza în oameni din popor se vede și în revoluția eșuată a cercului lui Nejdanov, în timpul căreia sătenii îi înhață pe câțiva lideri ai grupului și îi duc direct la autoritățile țariste pentru a fi judecați.

Astfel, nu doar idealiștii nu se pot transpune în pielea omului de rând, dar nici omul de rând nu se poate identifica cu ei și preferă mai degrabă să îi denunțe, decât să i se alăture ghidat de propriul interes.


Desțelenire” nu este doar un roman, ci și o frescă a societății ruse din 1860-1870, atât o introspecție psihologică, precum și una istorică. Iar ăsta este unul dintre motivele pentru care îmi plac atât de mult clasicii ruși: cărțile lor sunt dense, ca niște oglinzi în trecut.

Romanul lui Turgheniev poate fi văzut și ca punte de legătură, o lectură de parcurs înainte de a citi „Demonii” lui Dostoievski, unde deja ne lovim de revoluționarii socialiști posedați, violenți și ucigași, întruchipările lui Lenin și Stalin, care au urmat epocii norodnicilor.


Ca ultimă idee, dacă am vrea să reclădim istoria reală a Rusiei folosindu-ne doar de literatură, am putea începe cu „Desțelenire”, de Turgheniev, am continua cu „Demonii”, de Dostoievski, „Doctor Jivago”, de Pasternak, iar la final „Arhipelagul Gulag”, de Soljenițîn, și „Povestirile din Kolîma”, de Șalamov.