Călătorie de nuntă. Patrick Modiano

Călătorie de nuntă“, de Patrick Modiano, câștigător al premiului Nobel pentru literatură în 2014.

Referitor la Nobel, laureații din ultimii ani m-au cam dezamăgit, cu excepția fenomenalei Svetlana Aleksievici și a lui Kazuo Ishiguro. Am citit un volum de nuvele marca Alice Munro, care nu m-a dat peste cap, iar de Mo Yan am băgat o cărticică redusă ca dimensiuni și ca valoare. De Bob Dylan nu mai spun nimic.

Revenind la „Călătorie de nuntă” și la laureații de Nobel, parcă mi se pare că alegerea nuvelelor e și un trend al post-modernității . Într-o lume tot mai grăbită, în care nimeni nu mai are timp să stea călare pe un tom dostoievskian, deși timp este, dar alegerile despre cum să-l petrecem sunt mai grele și proaste, se preferă povestirile astea scurte.

Până și concursul de debut Polirom din 2019 și-a desemnat drept câștigător un volum de povestiri „foarte, foarte scurte”.


En fin. „Călătorie de nuntă” este prima carte a lui Modiano pe care o citesc și, chiar dacă nu m-a dat pe spate, am apreciat-o puțin mai mult decât pe nuvelele lui Alice Munro, care au fost doar ok-ish spre ok.

În această carte a scriitorului francez, Jean B. află de sinuciderea unei femei, Ingrid, și caută să-i afle povestea. Ceea ce Jean B. știe deja, dar cititorul va afla mult mai târziu, este că femeia nu-i era o străină, ci o cunoscuse în urmă cu 20 de ani, alături de soțul ei, Rigaud.

Pas cu pas, Jean recompune puzzle-ul vieții celor doi și descoperă că, înainte de a o cunoaște, Ingrid fugise din Parisul ocupat de naziști, iar Rigaud și-a asumat misiunea de o proteja. Aceștia s-au căsătorit mai mult pentru a o apăra pe Ingrid, fiica unui medic evreu, și pe oriunde erau întrebați de sănătate spuneau că se află în „călătorie de nuntă.”

Chiar dacă au fugiseră, de fapt, în ei, nu au fugit. Ingrid și Rigaud s-au despărțit, iar femeia, probabil simțindu-se vinovată că și-a abandonat tatăl în Parisul condus de naziști, se sinucide.

Și aceasta-i povestea pe care Jean B. o află în privința celor doi pe care-i cunoscuse în timp ce făcea autostopul spre Saint Tropez și cu care locuise apoi câteva zile, urmând ca peste 20 de ani să afle de suicidul lui Ingrid.


Per total, „Călătorie de nuntă” nu-i o carte de căpătâi, însă îți lasă un gust interesant, un sentiment pe care poate l-aș asemăna puțin cu cel pe care ți-l provoacă lucrările Hertei Muller.

Jupiter’s travels. Ted Simon

Jupiter’s travels“, de Ted Simon, o carte și un autor de care, deși celebri, nu auzisem până când nu am aflat de ele, la o bere, de la Radu Păltineanu.

O carte despre călătoria pe care Ted Simon, crescut în Marea Britanie de o mamă germană și un tată român, a făcut-o pe motocicletă de-a lungul a patru ani și 45 de țări.

Foarte importantă este perioada în care Ted Simon a făcut această călătorie, nu doar zonele, între 1973 și 1977, prinzând numeroase evenimente istorice de-a lungul drumului.

În Alexandria, Egipt, a fost luat drept spion israelian, din cauza camerei cu care făcea poze prin oraș, și a fost aproape linșat de o gloată de oameni, fiind salvat din mijlocul ei de niște ofițeri de marină egipteni.

Pe când se afla în Mozambic, așteptând o barcă pentru a ajunge în Brazilia, a avut loc Revoluția din Lisabona, al cărei impact pentru colonia africană l-a putut observa la fața locului. Un an mai târziu, Mozambic avea să-și câștige independența de Portugalia, grație mișcării Frelimo.

Însă, de departe cea mai traumatizantă experiență a avut-o în Brazilia, unde a fost luat iar drept spion, britanic de această dată, arestat și ținut în custodie câteva săptămâni.

Asta se întâmpla în perioada în care Brazilia era condusă de o dictatură militară necruțătoare, Ted Simon crezând la un moment dat că va fi omorât și uitat pe vecie.


Deși scrie bine, am simțit în multe momente că lipsește ceva esențial, însă n-aș putea spune ce. E un simțământ imposibil de descris. Asta nu înseamnă că nu este o carte bună, dar eu am rămas cu o lipsă în urma parcurgerii ei.


Un moment amuzant este când Ted Simon povestește despre cum la o vamă i se cere șpagă: 1 dolar.

După ce vameșul îi mărturisește cu sinceritate că dolarul cu pricina este pentru el, să aibă bani de băutură la noapte, Simon concluzionează:

This is how I like my corruption. Honest!

Am râs. Destul de mult chiar.


Ce mi-a plăcut foarte mult este că am găsit în Ted Simon un ecou al unora dintre ideile mele, idei pe care le-am aplicat și prin aventurile mele.

„But my revulsion for firearms went much deeper than that. I was convinced, from the start, that merely to carry a gun invites attack. When there is a fear of hostility my mind is torn between two kinds of response; to lick ’em or to join ’em. With a gun in my pocket I would be thinking more about licking them, and I have come to believe firmly that what is going on in my mind is reflected in a thousand little ways by the way I behave towards others. I am not beyond believing that just having that gun in my pocket would be enough to get me shot”.


„I looked at myself in the same light, as a monkey given my life to play with, prodding it, trying to stretch it into different shapes, dropping it and picking it up again, suspecting always that it must have some use and meaning, tantalized and frustrated by it, but always unable to make sense of it.”


People who thought of my journey as a physical ordeal or an act of courage, like single-handed yachting, missed the point. Courage and physical endurance were no more than useful items of equipment for me, like facility with languages or immunity to hepatitis. The goal was comprehension, and the only way to comprehend the world was by making myself vulnerable to it so that it could change me. The challenge was to lay myself open to everybody and everything that came my way. The prize was to change and grow big enough to feel one with the whole world. The danger was death by exposure.”


Yet is it not consciousness that governs the world, nor even ideology, not religious principle or national temperament. It is custom that rules the roost. In Colombia it was the custom to do murder and violence. In a period of ten years, some two hundred thousand people were said to have been killed by acts of more or less private violence. Yet I found the Colombians at least as hospitable, honorable and humane as the Argentinians, whose custom is merely to cheat. Arabs have the custom of showing their emotions and hiding their women. Australians show their women and hide their emotions. In the Sudan it is customary to be honest. In Thailand dishonesty is virtually a custom, but so is giving gifts to strangers. Every possible variation of nudity and prudishness is the custom somewhere, as with eating habits, toilet practices, to spit or not to spit; and almost all of these customs have become entirely arbitrary and self-perpetuating.

Above all it is customary to suspect and despise people in the next valley, or state, or country, particularly if their color or religion is different. And there are places where it is customary to be at war, like Kurdistan or Vietnam. Speaking of the more vicious customs, and of men who should have known better, St. Francis Xavier said a long time ago: ‘Custom is to them in the place of law, and what they see done before them every day they persuade themselves may be done without sin. For customs bad in themselves seem to these men to acquire authority and prescription from the fact that they are commonly practiced.’ Custom is the enemy of awareness, in individuals as much as in societies. It regularizes the fears and cravings of everyday life. I wanted to shake them off. I wanted to use this journey to see things whole and clear, for I would never pass this way again. I wanted to be rid of the conditioning of habit and custom. To be the slave of custom, at any level, is much like being a monkey, an ‘ape of the wayward senses’. To rise above it is already something like becoming a god.


Pe tema aventuri/călătorii am mai citit „Pe jos de-a lungul Nilului“, de Levison Wood, „Un eremit în Himalaya“, de Paul Brunton, „Bazarul pe roți“, de Paul Theroux, „Vând kilometri“, de Mihai Barbu, „Oyibo“, de Ana Hogaș și Ionuț Florea, „Axa lupului” și „În pădurile Siberiei“, de Sylvain Tesson, „Călătoria unei parizience la Lhasa“, de Alexandra David-Neel, „În sălbăticie“, de Jon Krakauer, „Pe drum“, de Jack Kerouac.

Inima întunericului. Joseph Conrad

Inima întunericului“, de Joseph Conrad. O nuvelă clasică despre colonialism și despre efectele acestuia.

Deși nu dă nume și geografia exactă, cel mai probabil, în construirea poveștii, Conrad a avut în vedere Congo-ul și exploatarea acestuia de către belgieni, mai precis de către Regele Leopold al II-lea. După cum bine știm, Congo a fost singura colonie pe persoană privată, nefiind condusă propriu-zis de Belgia, ci de către Leopold al II-lea.

Deși poate că scopul nuvelei a fost unul nobil, acela de pune colonialismul într-o lumină nefastă, execuția a fost plictisitoare. Dacă nu aș fi fost deja anti-colonialism, cartea asta nu m-ar fi ajutat să ajung acolo. Povestea a fost anostă și nu am reușit să empatizez cu niciun personaj.


De altfel, nu mi-a plăcut nici alegerea de a spune povestea nu cu vocea naratorului, ci cu acesta asistând la faptele povestite de altcineva – Marlow. Mi s-a părut că personajele sunt amestecate și am avut câteva probleme în a realiza când naratorul vorbește în nume propriu și când o face în numele celui care spune povestea originală.

Personajul central al nuvelei ar trebui să fie Kurtz, un caracter misterios, descris drept cel mai bun comerciant de fildeș din regiune. La un moment dat, acesta este corupt de puterea pe care o are și se imaginează drept un fel de zeu al băștinașilor.


Poate că mi-a scăpat mie ceva, dar n-aș recomanda nuvela asta. Este parte dintre acele lecturi pe care le uiți în timp și nici nu regreți că se întâmplă asta.

Inima întunericului” a servit drept inspirație pentru filmul „Apocalypse Now“, cu Marlon Brando în rolul principal.

Picnic la marginea drumului. Boris și Arkadi Strugațki

Picnic la marginea drumului“, de Boris și Arkadi Strugațki, carte care a stat la baza celebrului film „Stalker“, de Tarkovski.

Acțiunea se petrece la zece ani după ce o rasă de extratereștrii, „Vizitatorii”, au aterizat în șase locuri de pe planetă, locuri cunoscute apoi drept „Zonele”.

Deși extratereștrii nu au fost văzuți de nimeni, și nici navele lor, „Zonele” pe care aceștia le-au vizitat s-au transformat în unele pline de fenomene paranormale, în care obiectele au căpătat proprietăți ieșite de comun și în care omul nu poate supraviețui un timp îndelungat.

Deși „Zonele” erau apărate de armată, pentru a preveni traficul cu obiecte provenite din ele, o nouă afacere s-a dezvoltat la limita acestora: Călăuzele, oameni care intrau în Zonă pentru a recupera obiecte pe care să le vândă.

Narațiunea îl are în centru pe „Red”, o călăuză aflată în căutarea Globului de Aur, un obiect din Zonă despre care se crede că are puterea de a împlini orice dorință.

Ajuns la el, după multe obstacole, „Red” îi cere „fericire la toată lumea, libertate și nimeni să nu fie nemulțumit.” Și cartea se termină.


Trebuie să recunosc că deși sunt un fan SF, „Picnic la marginea drumului” m-a cam plictisit. Destul de mult chiar.

Cum ziceam mai sus, „Picnic la marginea drumului” a fost ecranizată în 1979, sub titlul de „Stalker“, în regia lui Andrei Tarkovski.

Pe tema lumi post-apocaliptice am mai citit seria „Metro“, de Dmitri Gluhovski, „Drumul“, de Cormac McCarthy.

Oblomov. Ivan Goncearov

Oblomov“, de Ivan Goncearov. O carte care a modelat cultura rusă și nu doar pe cea rusă. „Oblomovismul” a intrat în cultura universală ca un sinonim pentru lene, iar Oblomov a devenit tiparul oamenilor înstăriți, dar fără o direcție în viață, simbol al Rusiei secolului 19, asemeni lui Evgheni Oneghin, eroul lui Pușkin.

Oblomov, personajul principal al romanului, este un moșier de condiție medie, care nu trebuie nici măcar să se ridice din pat pentru a-și primi renta anuală de la cel care-i administrează averea. Și nici nu se prea ridică din pat.

Deși este vorba doar de lene, adesea Oblomov încearcă să-i dea o tentă de procrastinare, de meditație asupra vieții. Goncearov ni-l arată în multe situații preocupat de studiu și de cărți și invocând veșnica lipsă de timp, dar în definitiv ajungând să nu facă nimic decât să se uite în gol pe pereți.


Neamțul Stolz, prietenul din copilărie al lui Oblomov, reușește să-l trezească pe acesta din adormire și să-l facă să revină la o viață activă, lucru impulsionat și de Olga, care se străduiește de asemenea să-l salveze pe Oblomov de oblomovism.


Flashback-urile pe care autorul le intreprinde în trecutul lui Oblomov ne arată de ce acesta este cum este și de ce ajunge să fie iar la fel, după despărțirea de Olga. Prin lupa trecutului, privim copilăria lui Oblomov și vedem exemplul familial, de tihnă dusă la extrem, de lene deplină, pe care eroul și l-a însușit la maturitate.


Un om cu un suflet de aur, așa cum Stolz îi spună Olgăi, între cei doi înfiripându-se o apropiere neașteptată, Oblomov este cea mai inocentă și mai delăsătoare ființă umană din lume.

Rămas fără Olga, Oblomov ajunge să trăiască și să moară într-o copie a copilăriei, cu o femeie având grijă de toate nevoile sale, iar el stând toată ziua în pat, printre hârtii și cărți, dar fără a face altceva în afară de a dormi, mânca și procrastina.


Atât de puternică a fost și este influența acestui roman pentru literatura rusă, al cărui fan desăvârșit sunt, încât se spune că nu există persoană în Rusia căreia să-i spui „oblomovism” și să nu știe imediat despre ce este vorba.

Oblomov” a fost ecranizată în 1980, cu titlul „Câteva zile din viața lui I.I. Oblomov“.