Naivul. Voltaire

Naivul“, de Voltaire. Dacă în „Candid sau Optimismul” Voltaire și-a bătut joc de filosofia lui Leibniz, prin care acesta din urmă încerca să justifice existența răului în lume, în „Naivul” Voltaire îi ia în derâdere pe credincioși.

Sau poate că mai degrabă Voltaire scoate în evidență că deși credincioșii radicali pun accentul pe litera Bibliei, nu pe spiritul ei, nici măcar ei nu o respectă la literă.

Naivul” este povestea unui huron din America de Nord care se mută în Franța, unde are parte de tot felul de pățanii, toate provenind din diferența dintre ce scrie în Biblie și felul în care credincioșii fac de fapt lucrurile.

Un episod memorabil este atunci când huronul, cunoscut și drept Naivul, vede că în Biblie, atunci când vine vorba de spovedanie, aceasta este reciprocă și nu exclude preoțimea.

Astfel, după spovedanie, încearcă să-l forțeze pe preot ca la rândul său să i se spovedească. Un alt moment amuzant este când Naivul află că va fi botezat a doua zi, însă, când vine vremea, este de negăsit.

După o vreme, rudele îl descoperă afundat într-un râu pentru a fi botezat, așa cum scrie în Biblie, ci nu într-o biserică.


Printre altele, Voltaire aduce în discuție ipocrizia și corupția profundă în care se zbăteau instituțiile seculare și bisericești din Franța anilor săi.


Un lucru important de notat este că oricât de acid și critic a fost Voltaire la adresa religiei și a absurdităților și violențelor promovate de acesta, nu a fost și ateu. Voltaire a fost un exponent al deismului, o filosofie extrem de populară în timpul Iluminismului.


De Voltaire am mai citit „Candid sau Optimismul“.

Învierea. Lev Tolstoi

Învierea“, de Lev Tolstoi, un roman de excepție al scriitorului rus, un roman pe care l-am devorat, un roman depre reînviere prin etică.

Nehliudov, un prinț care a profitat de o femeie, Katiușa, în urmă cu zece ani, caută să-și ispășeașcă vina pe care o simte după ce descoperă urmările pe care aceasta le-a avut de suferit din cauza lui.

Prilejul de a-și limpezi conștiința apare pe neașteptate atunci când descoperă că femeia la al cărei proces asistă din postura de jurat și care este acuzată de crimă este chiar Katiușa lui din urmă cu zece ani.

Intrigat, Nehliudov cercetează să afle ce s-a întâmplat cu Katiușa în cei zece ani trecuți și cum a ajuns să fie acuzată de crimă. Rămasă fără posibilități, după ce a fost dată afară din slujbă, Katiușa a devenit prostituată și acum este acuzată că ar fi otrăvit un client care o bătea.

Urmând șirul cauzalității și simțindu-se responsabil de decăderea femeii, Nehliudov își promite și îi promite să facă totul pentru a o salva.


Mai departe, Tolstoi se folosește de vizitele pe care Nehliudov le face la diverse închisori, unde întâlnește oameni încarcerați pe nedrept, pentru a scoate în evidență nedreptățile legilor umane, dar și ipocrizia bisericiii.

După cum bine se știe, „Învierea” i-a adus lui Tolstoi excomunicarea din biserica ortodoxă rusă. A fost ultima picătură după triada de non-ficțiune despre religie: 1) „O confesiune“, 2) „What I believe“, 3) „The Kingdom of God is Within You“.


În ciuda zbuciumului prințului de a o salva pe Katiușa, de a o salva nu doar de sentință, ci și de ea, de ea-ul care a devenit din cauza lui, lucrurile nu decurg conform planului.

Finalul este oarecum asemănător celui din „Frații Karamazov“, când Grușenka îl privește pe Dmitri plecând în lanțuri spre Siberia, însă, în cazul cărții lui Tolstoi, Nehliudov nu se limitează doar la a privi, ci și urmează, totul din cauză că, prin etică, prin sentimentul vinovăției, a reînviat. Este un alt om.

Învierea” a fost ecranizată în 1934, cu numele „We live again”.

De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Diavolul“, „Moartea lui Ivan Ilici“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „O confesiune“, „What I believe“, „The Kingdom of God is Within You“, „What men live by“, „How much land does a man need?“.

Frații Karamazov. Feodor Dostoievski

Frații Karamazov“, de Feodor Dostoievski, poate cel mai bun roman din istoria literaturii. Cele trei personaje principale, Dmitri, Ivan și Alioșa sunt construiți conform unor șabloane: hedonistul (Dmitri), intelectualul (Ivan) și misticul (Alioșa).

Din nefericire, Dostoievski a murit înainte de a finaliza ciclul Karamazov. Ar fi trebuit să existe o continuare care să se bazeze în principal pe Alioșa.

Frații Karamazov” este o lectură substanțială nu doar prin dimensiunea sa, ci prin temele pe care le abordează și dezbate.

Unul dintre cele mai importante momente este cel în care Ivan Karamazov contestă bunătatea divină și ajunge să spună că „totul este îngăduit“, vorbe care îl impulsionează pe Smerdeakov să-și pună planul în aplicare, plan care-l implică pe Feodor, tatăl celor trei frați.

Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei pe pământ (suferinta copiilor) şi la ce ne poate folosi?! Se zice că omul n-ar putea trăi fără ea, fiindcă atunci n-ar mai avea posibilitatea să facă deosebirea dintre bine şi rău. Dar pentru ce să cunoşti deosebirea asta blestemată dintre bine şi rău dacă trebuie plătită atât de scump? Toată ştiinţa lumii, adunată la un loc, nu face cât lacrimile bietei copile şi ruga ei către „Doamne, Doamne”. Nu-ţi vorbesc despre suferinţele oamenilor în toată firea, treabă lor dacă au muşcat din mărul oprit, dracu’ să-i ia! – dar copiii, mititeii de ei!…” – Ivan Karamazov


Pentru mine, Ivan este de departe cel mai fascinant dintre cei trei frați. Pe când Dmitri, care a moștenit depravarea tatălui lor, mă plictisește cu hedonismul lui, iar Alioșa și mai tare cu pioșenia lui, Ivan este cel care pune întrebări și se îndoiește de tot. Ivan este, pe scurt, definiția rațiunii critice.

Am auzit spunându-se uneori că omul e crud „ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă pentru bietele jivine; nici o fiară de pe faţa pământului nu se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecţiunea. Un tigru se mulţumeşte să-şi sfâşie şi să-şi înfulece prada, e tot ce ştie el sa facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu cei nenăscuţi pe care îi scot cu jungherul, spintecând pântecele ce i-a zămislit, şi sfârşind cu pruncii pe care-i aruncă în aer, ca să-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de faţă la spectacol.” – Ivan Karamazov.


Un alt moment prin care „Frații Karamazov” se ridică mult deasupra oricărui alt moment este cel în care, în timpul unei discuții, Ivan îi povestește lui Alioșa poemul pe care l-a scris: Poemul Marelui Inchizitor.

Un poem în care Iisus se întoarce pe Pământ, este recunoscut și izgonit de Biserică pentru ca aceasta să-și mențină puterea. Biserica nu mai are nevoie de Iisus, i-ar fi ca un ghimpe în coaste.

Asta nu înseamnă că nu accept existenţa lui Dumnezeu, Alioşa; mă mulţumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare. (…) Pe diavol l-am inventat dupa chipul si asemanarea omului.” – Ivan Karamazov.


Diavolul ii spune lui Ivan – “— Tu te gândeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că şi pământul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un bilion de ori până acum. La un moment dat, viaţa se stinge cu desăvârşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se fărâmiţeze, descompunându-se în elementele din care a fost plămădită, apa acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un soare nou, din care se desprinde o altă planetă. Asta înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repetă mereu, iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte. Ce plictiseală, zău, e scandalos …


Revenind la acțiunea propriu-zisă a romanului, dinamica are loc, în principal, între șapte personaje: cei trei frați Karamazov (Dmitri, Ivan și Alioșa), tatăl lor, Feodor Karamazov, amanta acestuia, Grușenka, pe care și Ivan o iubește, Smerdeakov, presupus fiu ilegitim al lui Feodor și slujitor în casa acestuia, și Katerina Ivanovna, logodnica oficială a lui Dmitri, dar care-l iubește pe Ivan.

Drama merge pe mai multe planuri:

1) Dmitri și Feodor, tatăl și fiul care concurează pentru dragostea Grușenkei, care îi încurajează pe ambii.

2) Dmitri și Alioșa, cel din urmă încercând să tempereze nebunia primului.

3) Ivan și Smerdeakov, primul, la îndemnul celui de-al doilea, creând condițiile pentru crima ce va să vie, iar apoi Smerdeakov torturându-l la nivel psihologic.

4) Ivan și Alioșa, discuțiile despre divinitate și existență dintre un ateu și un călugăr.

5) Trio-ul Ivan-Katerina-Grușenka, unde Ivan este logodit cu Katerina, dar o vrea pe Grușenka, iubita tatălui său, iar Katerina știe totul și o detestă pe cea din urmă.


Finalul a fost, ce-i drept, neașteptat pentru mine. Dostoievski construiește atât de bine și atât de migălos făptașul încât nu te poți aștepta decât la unul singur. Cu toate acestea, întâmplările de la final devin mai cețoase și ambiția unuia dintre frați de a se sacrifica pe altarul omenirii, derivată dintr-o exaltare superficială, devine realitate, în timp ce este purtat în lanțuri spre Siberia.


Frații Karamazov” e fost ecranizată într-o mini-serie rusească excepțională, de 12 episoade, în 2009.

De Feodor Dostoievski am mai citit „Crimă și pedeapsă“, „Idiotul“, „Amintiri din casa morților“, „Însemnări din subterană“, „Demonii“, „Adolescentul“, „Oameni sărmani“, „Satul Stepancikovo și locuitorii săi“, „Nopți albe“, „Visul unchiului“, „Un roman în nouă scrisori“, „Eternul soț“.

Moartea lui Ivan Ilici. Lev Tolstoi

Moartea lui Ivan Ilici“, de Lev Tolstoi. O nuvelă scurtă, dar plină de substanță, din care se poate extrage un mesaj important: viața-i prea scurtă pentru a o irosi și a nu o trăi cum vrei să o trăiești.

Ivan Ilici este un om banal. Căsătorit cu o femeie pe care nu o suferă, dar lângă care rezistă din cauză că se dedică mai mult slujbei decât familiei, ajungând până la rangul de magistrat.

Toate bine și frumoase. Ivan Ilici e satisfăcut, iar treptele scării sociale se aștern tot mai multe sub picioarele lui. Totuși, într-o zi, în timp ce agață niște draperii, cade și se lovește.

Inițial, nu pare mare lucru, însă, ulterior, Ivan Ilici descoperă că este pe moarte și, din cauza durerii, nu se mai poate ridica de pe canapea.


Aflat în această situație, Ivan Ilici este nevoit să-și confrunte propria moarte și începe să se întrebe ce a făcut cu viața lui până în punctul respectiv. Ce anume la ea a avut sens, importanță sau semnificație?

Înainte de a-și da duhul, Ivan Ilici realizează că a dus o viață artificială, lipsită de valoare, iar asta îl face să se teamă de moarte. Doar o viață autentică îl poate ajuta pe om să nu-i fie frică de sfârșitul ei.

Ivan Ilici moare regretând viața pe care a dus-o. Și asta e morala poveștii. Îngrijește-te să duci o viață pe care, aflat pe patul de moarte, nu o vei regreta.


De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Diavolul“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „O confesiune“, „What I believe“, „The Kingdom of God is Within You“, „Învierea“, „What men live by“, „How much land does a man need?“.

Mitul lui Sisif. Albert Camus

Mitul lui Sisif“, de Albert Camus, un eseu filosofic care, în ciuda celor doar aproape 70 de pagini, este extrem de dens și necesită multe opriri pentru a digera și contempla ideile pe care francezul le exprimă.

Încadrat în ramurile filosofiei drept un existențialist, Camus nu este deloc așa ceva, cum chiar și el a spus, deși, într-adevăr, diferențele dintre absurdismul lui și existențialism sunt subtile. Cu niște mici adaptări, cred că cele două concepte pot funcționa foarte bine împreună, atâta timp cât luăm absurdismul drept context general, iar în cadrul acestuia aplicăm un existențialism puțin modificat.

„Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea.” – așa își începe Camus eseul.


Filosoful francez detaliază paradoxul absurdului spunând că viața umană nu este absurdă, și nici lumea din jur, ci că absurdul rezultă din ciocnirea dintre cele două. Omul rațional care caută să înțeleagă și să limpezească o lume aparent irațională și absurdă.

Ideea divinității este imediat dată deoparte din moment ce niciun om rațional și obiectiv, aflat în căutarea adevărului, nu poate întreține o absurditate precum religia. Astfel, viața poate părea fără sens, absurdă. Moartea este definitivă, atunci care-i sensul vieții? Prietenii, familia? Dar moartea este și a lor. Propriile pasiuni, viața în sens existențialist? Dar și astea se duc și sunt uitate. Tot fără de rost sunt.

Camus explică paradoxul absurdului spunând că nimic din viața omenească nu conține un sens absolutist, totul este un conflict între rațional și irațional. De asemenea, filosoful francez spune că omul rațional este dator să confrunte acest adevăr absurd, nu să fugă de el prin iluzii: fie ele iluzii religioase, divine, fie ele iluzii existențialiste.

Acesta fiind contextul, revenim la întrebarea inițială: ar trebui ca omul rațional, odată ce vede și acceptă absurdul adevăr al vieții, să se sinucidă? Însă, în citatul de mai jos, Camus adaugă și speranța, pe lângă suicid, drept o formă de fugă din fața adevărului absurd. Speranța care se transformă în iluzie, Kierkegaard fiind adesea dat ca exemplu de Camus, este caracterizată drept „sinucidere filosofică” sau „sinuciderea rațiunii”, acceptarea unei iluzii deșarte de dragul de a raționa ceea ce este irațional.

„Oamenii se sinucid pentru că viaţa nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială, un adevăr — nefecund totuşi, pentru că e un truism. Dar această insultă adusă existenţei, această dezminţire ce i se dă vine oare din faptul că existenţa n-are nici un sens? Cere absurditatea ei sa i te sustragi, prin speranţă sau prin sinucidere? Iată ce trebuie să scoatem la lumină, să urmărim şi să ilustrăm, înlăturînd tot restul. Obligă oare absurdul la moarte?”


Un alt paragraf interesant este cel care se referă la incredibilul fapt că oamenii trăiesc de multe ori fără a realiza că vor muri, fără a-și contempla propria moarte. Iar concluzia lui Camus a fost cea la care și eu am ajuns, cu mult timp în urmă, că acest fapt se datorează unei lipse de experiență a morții. Totuși, cred că prin puterea empatiei putem căpăta un sens al morții și o oarecare experiență a ei prin moartea celor din jurul nostru. Și, spre diferență de Camus, cred că această experiență empatică poate fi convingătoare.

„Ajung, în sfârşit, la moarte și la sentimentul nostru în legătură cu ea. E un subiect despre care totul a fost spus şi e decent să ne ferim de patetic. Totuşi, nu ne vom putea niciodată mira îndeajuns de faptul că toată lumea trăieşte ca şi cum nimeni „n-ar şti”. Aceasta pentru că în realitate nu există o experienţă a morţii. În sensul propriu, experimentat e doar ceea ce a fost trăit şi a devenit conştient. In cazul de faţă, abia dacă se poate vorbi de experienţa morţii celorlalţi. E un succedaneu, o închipuire a spiritului, de care nu sîntem niciodată pe de-a-ntregul convinşi. Această convenţie melancolică nu poate fi convingătoare. Spaima vine în realitate din aspectul matematic al evenimentului. Timpul ne înspăimântă tocmai pentru că el face demonstraţia; soluţia nu vine decît după aceea.”


Camus apelează la Kirilov, unul dintre personajele lui Dostoievski, din romanul „Demonii“, pentru a exemplifica libertatea pe care absurdismul, recunoașterea adevărului pur privind existența, îl aduce individului. Astfel, chiar și recunoscând și acceptând paradoxul absurdului, ce rost mai are sinuciderea, odată ce ești deja liberat? Sinuciderea ar fi doar o fugă de adevăr, la fel ca speranța și iluzia.

„Divinitatea de care vorbim e deci pe de-a-ntregul terestră. „Am căutat timp de trei ani, spune Kirilov, atributul divinităţii mele: independenţa”. Din această clipă, întrezărim sensul premisei kiriloviene: „Dacă Dumnezeu nu există, eu sînt Dumnezeu.” A deveni Dumnezeu nu înseamnă decât a fi liber pe acest pămînt, a nu sluji o fiinţă nemuritoare, înseamnă mai cu seamă, bineînţeles, a trage toate consecinţele acestei dureroase independenţe. Dacă Dumnezeu există, totul depinde de El şi noi nu putem nimic împotriva voinţei lui. Dacă nu există, totul depinde de noi. Pentru Kirilov şi pentru Nietzsche, a-l omorî pe Dumnezeu înseamnă a deveni tu însuţi Dumnezeu, înseamnă a realiza chiar pe acest pămînt viaţa veşnică despre care ne vorbeşte Evanghelia.

Dar, dacă această crimă metafizică e de-ajuns pentru desăvîrşirea omului, la ce bun să i se mai adauge sinuciderea? De ce să te omori, să părăseşti această lume, după ce ţi-ai cucerit libertatea? O atare atitudine e contradictorie. Kirilov o ştie prea bine şi de aceea adaugă: „Dacă simţi aceasta, eşti un ţar şi, departe de a te omorî, vei trăi în culmea gloriei”. Dar oamenii sînt ignoranţi. Ei nu simt „aceasta”. Ca pe vremea lui Prometeu, nutresc în sufletele lor oarba speranță.”


Camus nu a fost nici pe departe nihilist, precum nu a fost nici existențialist. În ultimul capitol al eseului, autorul ne spune că, în ciuda absurdului adevăr al existenței, trebuie, prin sfidarea lui și prin revolta la adresa lui, să trăim.

„Sisif, proletar al zeilor, neputincios şi revoltat, îşi cunoaşte condiţia mizerabilă în toată amploarea ei; la ea se gîndeşte în timp ce coboară. Clarviziunea, care ar fi trebuit să constituie chinul său, îi desăvîrşeşte victoria. Nu există destin care să nu poată fi depăşit prin dispreţ. (…) Dar adevărurile zdrobitoare pier când sunt cunoscute. Astfel, Oedip ascultă mai întâi de destinul său fără să ştie. Din clipa în care ştie, începe tragedia lui. (…) Toată bucuria tăcută a lui Sisif e aici. Destinul său îi aparţine. Stînca lui este lucrul lui. Tot astfel, omul absurd, cînd îşi contemplă chinul, face să amuţească toţi idolii. (…) Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit.”


Bineînțeles, întrebarea care se naște acum, odată ce accepți adevărul absurdității vieții și a lipsei ei de sens, este cum să mai trăiești?

Ei bine, acesta cred că este punctul în care putem presăra existențialismul. Sigur, deși acceptăm să dăm de unii singuri un sens vieții noastre, știm că ea nu are unul în mod absolut. Dar asta n-ar trebui să fie o mare problemă. Singura alternativă este suicidul. Și ce dacă tot ce vrem noi să facem și tot ce facem nu are sens, este tot ce putem face. Este mai descurajant decât iluzia creștină, de exemplu, însă are meritul de a fi adevărat și infinit mai liber.

Aș mai adăuga ceva ce Camus pare să nu fi luat în calcul. Întreaga sa analiză este bazată pe cogniția umană, pe ceea ce ne separă de animale, însă lasă imperativul biologic neadresat. Dacă ar fi să filosofez biologic, similar filosofiilor asiatice, aș spune că singurul sens al vieții este cel de a fi trăită. Vedem asta la restul animalelor din jurul nostru. Pur și simplu trăiesc, pentru că viața asta cere de la ea însăși, să se manifeste. Deși suntem intelectual deasupra restului animalelor, imperativul biologic se află și-n noi și-l putem lua drept un/o alt motiv/cauză de a trăi, pe lângă sfidarea și revolta camusiană.

Când ești confruntat cu propria moarte, primele gânduri care-ți vin în minte, pentru care nu vrei să mori, nu sunt neapărat prietenii, familia sau hobby-urile care dau un aparent sens vieții tale, ci pura dorință de a trăi. Pur și simplu nu vrei să mori. Iar asta nu este decât manifestarea biologică a vieții, instinctul de conservare, imperativul de a se manifesta.


Oricât de deprimant ar putea părea, „Mitul lui Sisif” este o pledoarie pentru viață, însă una brutal de sinceră, acesta fiind poate lucrul care o face să pară deprimantă.

Camus spune că, în ciuda acestui adevăr inconfortabil, ar trebui să trăim cât mai intens posibil. Omul rațional trebuie să îmbrățișeze adevărul condiției sale absurde și apoi să se revolte împotriva lui prin pasiune și sete de viață. Așa cum Sisif, deși știe că de fiecare dată când împinge bolovanul la deal, va trebui să o ia de la capăt… așa cum Sisif o face iar și iar, deplin conștient de condiția lui, la fel trebuie să o facem noi, renunțând la iluzii reconfortante.


De Albert Camus am mai citit „Străinul” și „Căderea“.