Epopeea lui Ghilgameș

Epopeea lui Ghilgameș“, cu autor necunoscut. Cea mai veche bucată de literatură din istoria omenirii care a supraviețuit.

Cartea asta trebuie privită din două perspective: 1) ca o lucrare metafizică 2) ca sursă majoră de inspirație pentru Biblie.

Prima parte a poveștii îi are în centru pe Ghilgameș, rege al Uruk-ului (oraș istoric din Mesopotamia) și Enkidu, care a fost creat de zei pentru a-l opri pe Ghilgameș din a-și oprima supușii.

După un concurs, cei doi devin prieteni și au parte de tot felul de aventuri, asta până când zeii decid să-l ucidă pe Enkidu.

Partea a doua este despre Ghilgameș care, îndurerat de moartea prietenului său, pornește într-o călătorie epică pentru a descoperi secretul nemuririi, aflând o lecție dureroasă la final:

The life that you seek you never will find:
when the gods created mankind,
death they dispensed to mankind,
life they kept for themselves.

Sippar tablet (Old Babylonian)


Acum să vedem despre similaritățile dintre „Epopeea lui Ghilgameș” și Biblie. Ei bine, în prima se vorbește despre un potop trimis să curețe lumea, un singur om fiind înformat în prelabil și supraviețuind pe o arcă pe care a strâns un exemplar din fiecare animal.

La final, arca s-a oprit lângă vârful unui munte, iar el trimitea porumbei zi de zi pentru a vedea dacă au unde să se așeze, dacă au găsit pământ.

De asemenea, trecerea lui Enkidu de la viața în sălbăticie la cea din civilizație se petrece cu ajutorul unei femei, care-l îmbracă și-l învată să bea bere și să mănânce pâine, separându-l pentru totdeauna de animale.

Seamănă izbitor de mult cu Adam și Eva mușcând din mărul cunoașterii și schimbând Grădina Eden-ului cu viața pe pământ, inocența cu cunoașterea.

Fiecare e liber să judece cu propria minte, dar pentru mine e destul de limpede unde și-au găsit făuritorii Bibliei o parte din inspirație.

Lapidarea Sorayei. Freidoune Sahebjam

Lapidarea Sorayei“, de Freidoune Sahebjam. O carte despre un caz real, petrecut într-o zonă rurală a Iranului. Aflat în trecere, Freidoune, jurnalist iraniano-francez, rămâne blocat în satul Kuhpayeh, după ce i se strică mașina.

Este repede abordat de o femeie, Zahra, care insistă să-i spună povestea nepoatei sale, Soraya, care a fost omorâtă cu pietre (lapidare).

Soraya fusese căsătorită cu Ali, un bărbat violent, care voia să divorțeze pentru a se recăsători cu o fată în vârstă de 14 ani. Însă, dacă divorțul ar fi inițiat de el, ar trebui să-i returneze Sorayei zestrea. Cum să facă să scape de ea și să nu-i dea nimic înapoi?

Cu ajutorul mullah-ului din sat și al primarului, inventează o poveste cum că Soraya, care de o vreme mergea să gătească pentru un văduv, l-ar înșela cu acesta. Mulțimea o ia razna și cere pedeapsa capitală: omorârea cu pietre.

Soraya n-are nicio șansă să se apere, nimeni nu o ascultă. Este femeie într-o lume a bărbaților. Zahra, mătușa ei, se zbate să o salveze, însă degeaba.


Soraya este îngropată și doar capul îi rămâne deasupra pământului. Mulțimea se dezlănțuie și aruncă pietre în ea. I se despică fața și capul, creierul îi atârnă pe dinafară.

Femeile din sat se roagă de bărbați să le lase să o îngroape. Câteva zile mai târziu, mormântul fusese distrus de câinii care au mâncat carnea trupului distrus al Sorayei.


Lapidarea Sorayei” a fost ecranizată în 2008.

Night. Dawn. Day. Elie Wiesel

Night“, „Dawn” și „Day“, trilogia lui Elie Wiesel. Prima carte din trilogie, „Night”, (Noaptea) este poate și una dintre cele mai cunoscute despre Holocaust, alături de lucrările lui Primo Levi, Viktor Frankl și Anne Frank.

În această primă carte, Elie Wiesel, născut în Sighet, România, dar deportat de Ungaria horthystă, după cedarea Ardealului de Nord, detaliază toate suferințele prin care a trecut în timp ce s-a afla în lagărele Buchenwald și Auschwitz.

„Never shall I forget that night, the first night in camp, that turned my life into one long night seven times sealed. Never shall I forget that smoke. Never shall I forget the small faces of the children whose bodies I saw transformed into smoke under a silent sky. Never shall I forget those flames that consumed my faith for ever. Never shall I forget the nocturnal silence that deprived me for all eternity of the desire to live. Never shall I forget those moments that murdered my God and my soul and turned my dreams to ashes. Never shall I forget those things, even were I condemned to live as long as God Himself. Never.”


Wiesel amintește de sora lui care a fost gazată și care avea pe ea un palton roșu, lucru care probabil că a fost inspirația fetiței cu palton roșu pe care Oskar Schindler o privește în filmul „Lista lui Schindler”.
Când vine vorba de tatăl lui, cu care „locuia” în aceeași baracă din lagăr, Wiesel îl dă ca exemplu pentru dezumanizarea la care au fost supuși deținuții. Tatăl lui gemea, murind ulterior, iar Wiesel nu-și dorea decât să tacă, de frica gardienilor care vor veni și-i vor bate pe ambii.

“For God’s sake, where is God?”, este ceea ce prizonierii se întreabă atunci când asistă la spânzurarea unui copil, în fața tuturor, în lagărul Auschwitz.


Experiența lagărelor de exterminare a fost și cea care l-a separat pe Wiesel de Dumnezeu:

“Why, but why would I bless Him? Every fiber in me rebelled. Because He caused thousands of children to burn in His mass graves? Because He kept six crematoria working day and night, including Sabbath and the Holy Days? Because in His great might, He had created Auschwitz, Birkenau, Buna, and so many other factories of death? How could I say to Him: Blessed be Thou, Almighty, Master of the Universe, who chose us among all nations to be tortured day and night, to watch as our fathers, our mothers, our brothers end up in the furnaces? Praised be Thy Holy Name, for having chosen us to be slaughtered on Thine altar?”


Dawn” spune povestea lui Elisha, un supraviețuitor al Holocaustului, care se mută în Palestina condusă de britanici și care are termen până la răsărit să execute un englez pe care organizația paramilitară din care face parte îl capturase.

Este o paradigmă inversată a evreilor. Dacă în „Night” ei sunt victimele, mieii duși la tăiere, în „Dawn” sunt activi într-un război de recâștigare a drepturilor.


Day” nu mai este non-ficțiune și descrie amintirile pe care un supraviețuitor al Holocaustului le are după ce este lovit de o mașină, în New York.


Abia după ce am citit „Night”, care este un etalon, am aflat că este parte dintr-o trilogie, însă „Dawn” și „Day” m-au cam plictisit. Le-am citit doar din curiozitate, să nu-mi scape ceva, însă nu le recomand.

Singur pe o insulă pustie. Ed Stafford

Singur pe o insulă pustie“, de Ed Stafford. Autorul, un binecunoscut expert în arta supraviețuirii, decide să se izoleze pe o insulă nelocuită din Pacificul de Sud pentru 60 de zile.

Ajunge acolo fără nimic. Fără haine, gol pușcă, fără apă și fără mâncare. Ca un naufragiat care și-ar salva viața înotând spre prima bucată de pământ pe care o vede în zare.

Întreaga aventură va fi documentată de Stafford cu ajutorul unor camere video, dar fără contact uman. Pentru a nu interveni în procesul de izolare totală, Stafford lasă bateriile golite ale camerelor video într-un anumit loc al insulei, de unde membrii echipei sale, aflați pe o altă insulă din apropiere, le ridică și-i lasă altele în schimb.

Deși ideea cărții sună interesant, Stafford confruntându-se cu tot felul de obstacole, fiind nevoit să sufere de frig/sete/foame, totul este prea static și monoton pentru mine și chiar a trebuit să mă forțez să termin lectura.


Discovery a produs un documentar-serial cu aventura lui Ed Stafford, numit „Marooned with Ed Stafford.”

Diavolul. Lev Tolstoi

Diavolul“, de Lev Tolstoi. O nuvelă în care, așa cum e cazul și cu „Sonata Kreutzer“, autorul explorează impulsul sexual și-l echivalează cu moralitatea.

E unul dintre puținele puncte de vedere în care nu sunt de acord cu Tolstoi și cu puritanismul lui sexual.

Eugene, un bărbat care se mută de la Sankt Petersburg la țară, după ce a primit o moștenire, duce lipsa femeilor cu care se distra în marele oraș. Pentru a-și rezolva nevoia, începe să se încurce cu o femeie din sat, Stepanida, al cărei soț nu locuiește cu ea.

Niște ani mai târziu, Eugene se căsătorește cu Liza și renunță la orice relație cu Stepanida, însă aceasta apare în fața lui atunci când este angajată pentru a face curățenie în casa celor doi.

Eugene simte cum focul pasiunii i se revarsă în sânge și nu reușește să-și ia gândul de la ea. Chinuit de voluptate, Eugene începe să creadă cu adevărat că Stepanida este întruchiparea diavolului.

Acesta ajunge la concluzia că are doar două opțiuni la dispoziție: să-și ucidă soția, pe Liza, și să fugă cu Stepanida sau să o omoare pe Stepanida. Apoi, o a treia opțiune îi răsare în gând.