Cărți/Poezie

Necuvintele. Nichita Stănescu

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Necuvintele“, o carte care cuprinde mai multe volume de poezie marca Nichita Stănescu. Nici nu știu ce să zic despre ea.

Poezia nu prea e pe filmul meu. Mă plictisește și n-am răbdare să o citesc. Mai ales când vine vorba de Nichita Stănescu, care abstractizează uneori atât de mult încât te întrebi dacă ești prost sau era el beat.

Dacă ar fi să aleg, cred că îl prefer în continuare pe Lucian Blaga lui Nichita Stănescu. Poemele luminii sunt mult mai pe gustul meu decât cuvintele și necuvintele.

În ciuda lipsei mele de înclinație spre poezie, au fost câteva rânduri care mi-au plăcut mult. Nichita Stănescu a fost totuși un nume mare al literaturii noastre, lăsând la o parte dependența de alcool și moartea cauzată de ciroză.

Cântec

E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmplele de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.

Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte jos, întorsă spre pământ,
una foarte sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.

Ploaie în luna lui Marte

Ploua infernal,
și noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.

Pereții odăii erau
neliniștiți, sub desene de cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.

O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob și prin vreme.
Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,
mie-m plouă zborul, cu pene.

Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoși: oamenii?…ploaia?….

Ploua infernal, ploaie de tot nebunească
și noi ne iubeam prin mansarde.
N-aș fi vrut să se sfârșească
niciodată-acea lună-a lui Marte.

Într-o joi cu dragoste

……………………………

iar eu te iubeam
atât de mult, încât te uitam,
crezând că faci parte din mine.

……………………………..

Poem

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?…

Emoție de toamnă

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se închidă cu-o frunză de pelin.

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.

Cântec

M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uita frunzele
adumbrindu-mă
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebuie să-și aducă aminte de mine
și n-tre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.

Estompare

Din ce în ce te stingi, te ștergi
de peste sternul meu, făptură
dâră lucindă și, de melci,
tandră arsură.

Abia te țin într-un cuvânt,
ori în albastrul meu iris,
iarbă-ncolțind dintr-un pământ
de somn, de vis.

Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaier.

Ah, vine norul și mă șterge
cu un burete foarte rece.
Rămân ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult…

 

Cărți/Străine moderne

Prea multă fericire. Alice Munro

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Prea multă fericire“, volumul de zece povestiri al scriitoarei canadience Alice Munro, câștigătoare a premiului Nobel pentru Literatură, în 2013.

Mult timp am mai amânat cartea asta, descoperind mereu altele și altele și neștiind cu care să încep și pe care să le las să se mai pună un deget de praf.

 

În „Dimensiuni“, prima povestire, o femeie își pierde în mod brutal copiii, uciși chiar de tatăl lor. Consolarea și liniștea vor veni din cel mai neașteptat loc. „Râpe-adânci” este despre schimbarea totală prin care un băiat trece după ce este salvat de la moarte de tatăl său.

După ieșirea din adolescență, se rupe de familie și reia contactul cu mama lui abia după mulți ani. Complet schimbat și încercând să trăiască fiecare clipă pe măsură ce se petrece, mai mult spiritual decât materialist.

Sally nu înțelege ce se întâmplă cu fiul ei. Dar măcar a obținut ceva. Kent a răspuns „poate” când ea a plecat din casa lui sărăcăcioasă spunându-i „ținem legătura”.

„Chipul” este despre un copil născut cu o pată mov pe jumătate de față. Poate că substratul poveștii este remușcarea. Fetița cu care umbla când era mic își bate joc de el, fără să vrea. Când descoperă impactul pe care vorbele ei le-au avut, decide să-și cresteze jumătate de față pentru a arăta exact ca el.

Un fel de a-și cere scuze și un fel de pedeapsă aplicată sieși.

„Joacă de copii” este povestea care mi-a plăcut cel mai mult, al cărei final m-a blocat pentru câteva secunde.

Marlene și Charlene se cunosc într-o tabără de vară, unde apare și Verna, o fată cu handicap, pe care Charlene o cunoștea. Cele două o ucid, într-o joacă de copil, pe Verna, „ajutând-o” să se înece într-un lac.

Finalul poveștii o găsește pe Marlene pe patul de moarte, trimițându-i lui Charlene un bilet. Un bilet prin care îi cere să meargă la o biserică.

„În tot timpul acestei discuții fără rost nu am fost oare tentată? Nici măcar o dată? Ai crede că aș fi putut mărturisi, că aș fi fost destul de înțeleaptă să mărturisesc, sperând la iertarea nesfârșită, deși obținută cu greu. Dar nu. Nu e de mine. Ce a fost, a fost. În ciuda legiunilor de îngeri, în ciuda lacrimilor de sânge.”

„Radicali liberi” este a doua poveste preferată din „Prea multă fericire“. Începe cu Nita, care tocmai și-a pierdut soțul și pentru care nu a organizat nicio înmormântare, aceasta fiind dorința lui.

În timp ce stă și se gândește la viața ei, se trezește cu un hoț în casă. Moartea nu o sperie neapărat, după ce a fost diagnosticată cu cancer, dar pe măsură ce lucrurile evoluează, descoperă că a ști că vei muri nu șterge neapărat spaima unei morți imediate, mai rapide.

Finalul poveștii se lasă într-adevăr cu o moarte.

„Prea multă fericire” este ultima poveste a volumului și cea care îi dă titlul. Aici, Alice Munro a povestit viața Sofiei Kovalevskaia, prima mare matematiciană din Rusia. Deci, o povestire bazată pe fapte reale.

Nu prea m-a atras în mod special, poate doar finalul într-o oarecare măsură.

Drept concluzie, Alice Munro scrie frumos și nu uită să te surprindă din când în când. La câteva dintre poveștile enumerate mai sus am fost plăcut impresionat, când credeam că deja am dedus ce se va întâmpla, iar la final descopeream că mă înșelasem.

Cu toate astea, judecând doar pe baza volumului „Prea multă fericire“, nu mi se pare că Alice Munro este o scriitoare de talia premiului Nobel.

Cărți/SF

Omul pozitronic. Isaac Asimov

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Omul pozitronic“, de Isaac Asimov. Încă o poveste de neuitat scrisă de faimosul autor SF american, cu origini ruse.

Cartea asta de doar 264 de pagini spune povestea unui robot din seria NDR, care ajunge pe post de servitor în casa familiei Martin. Amanda, fetița cuplului pe care NDR 113 îl servește, nu se împacă deloc cu numele său și decide să-l boteze Andrew, urmând ca peste mulți ani să devină faimosul Andrew Martin.

Robotul dă dovadă de capabilități neașteptate și de trăsături umane – creativitate și gândire abstractă. Gerald Martin, capul familiei, e uluit.

După ce află de la reprezentanții Corporației Americane de Roboți că se ascunde ceva ciudat la mijloc, refuză să-i lasă să-l ia înapoi la fabrică, fiind sigur că aceștia îl vor dezmembra.

Zeci de ani se scurg și Andrew devine parte din familie. Își câștigă în instanță dreptul de a fi considerat un robot liber. Membrii familiei Martin, pe care i-a iubit și care s-au purtat cu el ca și cum era unul de-al lor, mor unul după altul.

Cu toate că nu înțelege moartea, Andrew este nevoit să-i privescă pe toți ducându-se. Peste alte zeci de ani, reușește să obțină un corp de android și să fie umanoid. Dar, după o vreme, nici asta nu mai e de ajuns.

Cercetările pe care le face aduc mari beneficii umanității. Andrew inventează organe artificiale, care duc la prelungirea vieții oamenilor și îi aduc prestigiu pe Pământ și în toate coloniile spațiale.

Dar tot nu e destul  pentru a-și împlini ultima dorință: cea de a fi declarat om. În esență, este deja 90% om. Mai are un singur pas de făcut pentru a convinge umanitatea să-l accepte drept unul de-al ei, dar cu ce preț?

„Omul pozitronic” este al patrulea roman al lui Isaac Asimov pe care îl citesc. Scriitorul ăsta mă captivează total. Cartea „Omul pozitronic” a fost ecranizată în 1999, cu Robin Williams în rolul lui Andrew.

Pentru cine se întreabă, uite și ordinea în care trebuie citite poveștile cu roboți ale lui Isaac Asimov:

1. Nemesis (n-are legătură, dar oferă un context)
2. Povestiri cu roboți
3. Eu, Robotul
4. Cavernele de oțel (Seria Roboții)
5. Soarele gol (Seria Roboții)
6. Roboții de pe Aurora (Seria Roboții)
7. Roboții și Imperiul (Seria Roboții)
8. Pulbere de stele (Seria Imperiul)
9. Curenții spațiului (Seria Imperiul)
10. O piatră pe cer (Seria Imperiul)
11. Fundația (Seria Fundația)
12. Fundația și Imperiul (Seria Fundația)
13. A doua Fundație (Seria Fundația)
14. Marginea Fundației (Seria Fundația)
15. Fundația și Pământul (Seria Fundația)
16. Preludiul Fundației (Seria Fundația)
17. Fundația renăscută (Seria Fundația)

Apoi, după moartea lui Isaac Asimov, cățiva scriitori SF au continua seria „Fundația”.

18. Teama Fundației (Seria Fundația)
19. Fundație și haos (Seria Fundația)
20. Triumful Fundației (Seria Fundația)
21. Prietenii Fundației (Seria Fundația)

PS: Poate că și „Omul pozitronic” merge citită înainte de a intra în seria roboților. Ah da, iar după finalul seriei originale „Fundația”, merge citită „Sfârșitul eternității“.

De Isaac Asimov am mai citit „Calea marțiană“.

Cărți/SF

Nemesis. Isaac Asimov

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Nemesis“, de Isaac Asimov. O nouă poveste uimitoare a autorului american, născut de fapt în Rusia.

În scrierea acestei cărți, Asimov s-a inspirat din mitul stelei Nemesis, vehiculat la fel de mult ca și cel privind planeta Nibiru.

Este secolul 23. Din cauza aglomerației de pe Pământ, unii dintre oameni aleg să trăiască în colonii spațiale, plasate în sistemul solar. Asta până când una dintre colonii, Rotor, descoperă o nouă formă de transport în spațiu și se rupe de umanitate, plecând spre Nemesis, Steaua Vecină a Soarelui.

Cei de pe colonia Rotor au aflat că steaua Nemesis va duce la distrugerea Pământului, dar și că în sistemul ei se află o planetă gazoasă nelocuibilă, ce beneficiează totuși de un satelit de dimensiunile Terrei, Erythro, care poate susține viața.

Coloniștii nu informează pământenii de pericolul care îi așteaptă, fiindu-le teamă că sistemul lor ar putea fi descoperit și cotropit de alții.

În ciuda dorinței de a se stabili de unii singuri pe Erythro, rotorienii vor vedea că nu e chiar atât de ușor: satelitul găzduiește deja viață inteligentă, iar Marlene, o fată cu un dar excepțional, este singura care poate interacționa cu ea.

Pe măsură ce se întâmplă toate astea, pământenii descoperă steaua Nemesis și că aceasta urmează să îi distrugă. Acriți că nu au fost avertizați de pericol, caută să dezvolte călătoria hiperspațială, pentru a ajunge pe Erythro și a-i nimici pe rotorieni

„Fisher nu făcea parte dintre aceia care considerau cărţile nişte rămăşiţe penibile ale secolului douăzeci şi care erau de părere că numai vizionarea era civilizată.

Era ceva aproape magic, credea el, în simpla acţiune de a ţine o carte în mână, de a-i răsfoi paginile, în posibilitatea de a te pierde în gânduri provocate de lectură chiar în timpul acesteia, sau chiar în posibilitatea de a aţipi, pur şi simplu, cu cartea în mână, fără a te trezi când filmul a ajuns deja cu o sută de pagini mai departe sau când ecranul pâlpâie fiindcă filmul s-a terminat.

Mai degrabă, era de părere Fisher, a citi o carte era mult mai civilizat decât a o viziona.”

Finalul unei situații complicate este oferit de forma de viață inteligentă de pe Erythro, care împacă toate părțile cu o soluție cel puțin neașteptată.

„Nemesis” nu face parte din seria roboților lui Asimov, însă recomandarea este a fi citită înainte, pentru că se face referire la ea în seria „Fundația”. Oricum, o poveste extraordinară, care te duce de multe ori cu gândul la Battlestar Galactica. De altfel, se vorbește adesea despre un viitor imperiu galactic al omenirii, fiind poate o aluzie la seria „Imperiul”.

Pentru cine se întreabă, uite și ordinea în care trebuie citite poveștile cu roboți ale lui Isaac Asimov:

1. Nemesis (n-are legătură, dar oferă un context)
2. Povestiri cu roboți
3. Eu, Robotul
4. Cavernele de oțel (Seria Roboții)
5. Soarele gol (Seria Roboții)
6. Roboții de pe Aurora (Seria Roboții)
7. Roboții și Imperiul (Seria Roboții)
8. Pulbere de stele (Seria Imperiul)
9. Curenții spațiului (Seria Imperiul)
10. O piatră pe cer (Seria Imperiul)
11. Fundația (Seria Fundația)
12. Fundația și Imperiul (Seria Fundația)
13. A doua Fundație (Seria Fundația)
14. Marginea Fundației (Seria Fundația)
15. Fundația și Pământul (Seria Fundația)
16. Preludiul Fundației (Seria Fundația)
17. Fundația renăscută (Seria Fundația)

Apoi, după moartea lui Isaac Asimov, cățiva scriitori SF au continua seria „Fundația”.

18. Teama Fundației (Seria Fundația)
19. Fundație și haos (Seria Fundația)
20. Triumful Fundației (Seria Fundația)
21. Prietenii Fundației (Seria Fundația)

PS: Poate că și „Omul pozitronic” merge citită înainte de a intra în seria roboților. Ah da, iar după finalul seriei originale „Fundația”, merge citită „Sfârșitul eternității“.

De Isaac Asimov am mai citit „Calea marțiană“.

Cărți/SF

Eu, Robotul. Isaac Asimov

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Eu, Robotul“, de Isaac Asimov. La fel ca „Povești cu roboți“, „Eu, Robotul” este o colecție de mici povestiri cu roboți.

Cele două cărți duc istoria roboților de la momentul primelor exemplare rudimentare, până la cel în care omenirea și-a lăsat întreaga planificare socio-economică pe mâna mașinilor, devenite acum sisteme cu creiere pozitronice extrem de avansate.

Printre personajele din „Povești cu roboți” care se regăsesc și în „Eu, Robotul” se află uimitoarea stană de piatră numită Susan Calvin, robopsihologul Corporației americane de roboți, dar și Mike Donovan și Greg Powell, adesea nevoiți să se descurce în niște situații fără scăpare.

„Robbie” este povestea unei fetițe care se îndrăgostește de un robot care îi fusese adus drept dădacă și prezintă deziluzia pierderii a ceea ce iubești. „Fuga în cerc” e una dintre poveștile în care Donovan și Powell par că vor muri, de data asta pe Mercur, în timp ce „Raționament” și „Întâi să prindem iepurele” continuă cu aventurile celor doi.

„Mincinosul” este una dintre cele mai tari. Pornind de la un robot care se presupune că citește gânduri, Susan Calvin descoperă că, de fapt, tot ce se întâmplă este că, pe baza deducției, robotul nu face decât să mintă cu nerușinare. Dar scopul este unul nobil.

„S-a pierdut un robot” reprezintă povestea pe baza căreia s-a făcut filmul „I, Robot”. „Evadare” e pusă în contextul în care omenirea reușește, în final, să descopere salturile spațiale, iar Donovan și Powell sunt puși iar într-o situație aparent fără scăpare.

Ultima poveste, „Conflict evitabil“, arată cum mașinile au preluat controlul lumii, cedat de bunăvoie de oameni, și cum o guvernează în beneficiul lor, respectând mereu cele trei legi ale roboticii:

1. Robotul n-are voie să pricinuiască vreun rău omului sau să îngăduie, prin neintervenţie, să i se întâmple ceva unei fiinţe umane.

2. Robotul trebuie să asculte poruncile omului, dar numai atunci când ele nu contrazic legea 1.

3. Robotul trebuie să-şi apere existenţa, dar numai atunci când grija de sine nu contrazice legea 1 sau legea 2.

Cum ziceam, una dintre poveștile din cartea asta a inspirat filmul „I, Robot”, din 2004, cu Will Smith. Și când zic inspirat, fix inspirat vreau să zic. Scenariul filmului respectă foarte puțin din ideea originală a lui Isaac Asimov.

Pentru cine se întreabă, uite și ordinea în care trebuie citite poveștile cu roboți ale lui Isaac Asimov:

1. Nemesis (n-are legătură, dar oferă un context)
2. Povestiri cu roboți
3. Eu, Robotul
4. Cavernele de oțel (Seria Roboții)
5. Soarele gol (Seria Roboții)
6. Roboții de pe Aurora (Seria Roboții)
7. Roboții și Imperiul (Seria Roboții)
8. Pulbere de stele (Seria Imperiul)
9. Curenții spațiului (Seria Imperiul)
10. O piatră pe cer (Seria Imperiul)
11. Fundația (Seria Fundația)
12. Fundația și Imperiul (Seria Fundația)
13. A doua Fundație (Seria Fundația)
14. Marginea Fundației (Seria Fundația)
15. Fundația și Pământul (Seria Fundația)
16. Preludiul Fundației (Seria Fundația)
17. Fundația renăscută (Seria Fundația)

Apoi, după moartea lui Isaac Asimov, cățiva scriitori SF au continua seria „Fundația”.

18. Teama Fundației (Seria Fundația)
19. Fundație și haos (Seria Fundația)
20. Triumful Fundației (Seria Fundația)
21. Prietenii Fundației (Seria Fundația)

PS: Poate că și „Omul pozitronic” merge citită înainte de a intra în seria roboților. Ah da, iar după finalul seriei originale „Fundația”, merge citită „Sfârșitul eternității“.

De Isaac Asimov am mai citit „Calea marțiană“.