Frunza. Mihai Buzea

„Frunza“, de Mihai Buzea. Deși tratează la un loc două dintre obsesiile deja anoste și uzate ale autorilor români contemporani (comunismul și nostalgia copilăriei, din comunism, evident), intriga părea a fi ceva mai interesantă: în timpul pandemiei, niște prieteni se reunesc pe Zoom după 30 ani și-și dezbat copilăria și vremurile de atunci.

În ciuda unei vagi promisiuni că ar putea fi puțin altceva, „Frunza” e o carte cel puțin nereușită, cu personaje 2D, care nu te ating și nu te impresionează cu nimic (singurul efect emoțional produs e de respingere) și cu o lipsă de calitate a scriiturii.

De la bun început te lovește detestabilul procedeu de a amesteca româna cu engleza. Se poate argumenta că așa vorbesc oamenii simpli, mai ales cei din vremurile noastre. Totuși nu cred că orice se întâmplă în realitate e și demn de a fi prezent într-o carte, folosindu-se scuza că „așa e-n realitate”. Și pe budă stăm în realitate, dar nu acordăm prea multă importanță acestui procedeu în literatură, pentru că e lipsit de valoare literară. Se poate argumenta din nou că e ceva ce dă credibilitate personajelor. Discutabil, dar personajele oricum rămân 2D.

Exemple precum „Timpul nu curge înapoi. There are no return rivers”, „(…) mereu am simțit că nu belong” și multe altele de genul îți dau impresia că parcă stai la țigară cu colegii în pauza de masă de la corporație, nu că citești o carte.

Apoi avem expresii desuete de genul „(…) într-o poșetă rujuri, țigările, bricheta, pașaportul și la bulivar, birjar”, „Ce frumos, s-a trezit suspinând Ella, ca o vițică”, „Pe linie paternă altă dandana”, „Moamă! se minunează Teo ca proasta în târg când vinde linguri”, „Hai, să vedem, mă zorește soră-mea, care are o față de zici că scapă trenul”.

Și nu lipsesc nici expresiile mai de cartier, „fratelo” fiind folosit adesea, ori „Hai să trăim, să moară dușmanii”. La un moment dat există și „(…) o mai ajută cu bani lichizi”. Cred că „o mai ajută cu bani în mână” ar fi fost mai scriitoricesc și mai aproape de limbajul realist al oamenilor simpli decât această formulare artificială pentru limba română „bani lichizi”.

---

Amestecul ăsta de limbaje te duce într-o stare de bipolaritate. Nu mai știi dacă ai de-a face cu corporatiști, ori cu Domnul Goe de la 1800, alteori ești „fratelo”. Și cu toate astea, personajele rămân 2D. Niciunul nu-ți inspiră absolut nimic. Au fost câteva momente în care părea că, în sfârșit, un personaj sau altul capătă o a treia dimensiune, dar momentul era imediat întrerupt cu miștocăreala din tagma Doru Octavian Dumitru.

De altfel, întreg felul în care e scrisă „Frunza” mă face să mă gândesc la miștocăreala proastă de anii ’90. Nu știu dacă asta e vreo modă, să mimezi dezinteresul, iar a vrea să scrii „frumos” să fi devenit ceva detestabil de elitist.

La un moment dat, în carte, e invocată Svetlana Aleksievici drept exemplu de a scrie despre oameni simpli și cum face ea un pas în spate și cedează scena poveștilor care i se spun și pe care doar le mai periază nițel. Coincidența face să fi citit toate cărțile Svetlanei Aleksievici și nu pot să constat decât că:

• subiectele Svetlanei Aleksievici au o greutate incomparabilă cu amintirile unor adulți despre copilăria lor (vorbim de greutate istorică, nu afectivă).
• Svetlana Aleksievici nu-și plasează subiectele într-un context de miștocăreala sau cu limbaj de miștocăreală, totul este grav și personajele sunt 3D.
• Svetlana Aleksievici periază. Îmi vine greu să cred că toți intervievații din cărțile ei au vorbit atât de frumos pe cum a scris ea. Or mai fi scăpat și vreun pizdeț, doar că Aleksievici o fi avut inspirația de a recunoaște că nu tot ce scot oamenii pe gură în realitate trebuie și scris pe foaie.
• Svetlana Aleksievici scrie frumos.

---

În „Civilizația spectacolului“, Llosa spunea că speranța existentă odată cu democratizarea educației a fost că masele își vor putea ridica nivelul pentru a accesa cultura înaltă. Din nefericire, efectul a fost invers: cultura înaltă și-a coborât nivelul pentru a deveni accesibilă maselor.

Pentru mine, o carte este un obiect sfânt, pe care nu pot să-l tratez la mișto. Nu toate cărțile trebuie neapărat (și pot să fie) „Fructele mâniei”. Așa e. Dar putem măcar pleca la drum cu năzuința asta și să luăm literatura în serios. Așa cum o ședință ar fi putut fi doar un mail, și unele cărți ar fi putut fi doar o discuție pe Zoom.