„Silmarillion” se citește greu la început. E scrisă mai mult ca o cronică a evurilor, dar apoi se transformă într-o colecție de povești despre luptele elfilor și ale oamenilor împotriva lui Morgoth. După o vreme, simțeam că nu o pot lăsa din mână.
Atât de multe întrebări și dileme din „Lord of the Rings” și-au găsit răspunsurile, iar lumea lui Tolkien a devenit mai accesibilă pentru mine. Și am reușit să o înțeleg mult mai bine.
De cealaltă parte, nu înțeleg de ce „Copiii lui Hurin” este o carte de sine stătătoare, pentru că întreaga poveste a lui Hurin și a copiilor săi, în principal a eroului Turin, face deja parte din „Silmarillion“.
J.R.R. Tolkien a mărturisit că cea mai dragă poveste din „Silmarillion” îi este cea despre iubirea dintre Beren (om) și Luthien (elfă), aceasta din urmă fiind creată după asemănarea soției lui. De altfel, pe mormântul celor doi sunt scrise și numele celor doi îndrăgostiți mitici.
Deși mulți recomandă ca „Silmarillion” să fie citită după „Hobbit” și „Lord of the Rings”, eu am făcut-o invers. Mi se pare mai logic să o iei cronologic și, când ajungi la Frodo, să ai deja un sistem de referință.
N-aș putea să înțeleg de ce, în mare parte, este recomandată o altă ordine. Mi se pare o tâmpenie să treci prin patru cărți („Hobbit” + trilogia „Lord of the Rings”) fără să înțelegi unele chestii și abia apoi să citești contextul din „Silmarillion“.
