Hobbitul. J.R.R Tolkien

„Hobbitul“, de J.R.R. Tolkien. Îmi răsare în minte o întrebare – de ce să citești o carte care știi cum se termină? Păi nu știu, poate pentru că, adesea, filmele nu-s făcute întocmai conform cărților, așa că am preferat să mă asigur.

În cazul „Hobbitul“, am observat o singură neconcordanță cu filmul – Legolas și Tauriel nu există în carte, ci doar în film. În seria cărților, Legolas apare pentru prima dată în prima parte a „Stăpânului Inelelor” – Frăția inelului.

Iar despre Tauriel, ea nu apare nicăieri în opera lui Tolkien, e doar o invenție a Hollywood-ului.


„Hobbitul” se citește repede și bine, fiind inițial scrisă cu menirea de a fi o poveste pentru copii. Iată că a prins și la copii mai mari. Oricum, o înțelegi altfel, lucru care se aplică și la seria „Stăpânul Inelelor“, după ce ai citit în prealabil „Silmarillion“.

Dacă în „Silmarillion” am aflat cum a apărut lumea, cum s-au dezvoltat elfii și oamenii, cum și de cine au fost făcute inelele puterii, în „Hobbitul” am aflat cum a ajuns inelul în posesia lui Bilbo Baggins și cine a fost inițial Gollum.


Dacă vrei să înțelegi cu adevărat universul creat de Tolkien, îți sugerez să citești cărțile lui în ordinea următoare:

1) Silmarillion
2) Povești neterminate
3) Hobbitul
4) Seria Lord of the Rings

Și, după cum bine știm, Hollywood-ul a reușit, în mod incredibil, să facă trei filme din „Hobbitul“, o cărticică de doar 300 de pagini. Prima parte în 2012, a doua în 2013, iar a treia în 2014.

Fight Club. Chuck Palahniuk

„Fight Club“, de Chuck Palahniuk. Cam singura carte a autorului american pe care am considerat-o bună. Una, dar bună. Am mai citit „Snuff“, „Monștri invizibili“, „Rant” și „Blestemați” din portofoliul lui Palahniuk. Nici una dintre cele patru nu m-a dat pe spate.

În schimb, „Fight Club” are o poveste de naștere interesantă. Chuck Palahniuk a încercat mai întâi să publice „Monștri invizibili“, care a fost refuzată pe motiv că era prea violentă. În schimb, americanul și-a îndreptat atenția asupra „Fight Club“, pe care a scris-o într-un mod și mai violent.

Cât despre carte, nu sunt foarte multe de zis. Mai toată lumea a văzut filmul și este unul dintre acele cazuri când filmul urmează destul de bine firul narativ din carte.

Ar fi frumos dacă am putea avea câte un Fight Club adevărat în fiecare oraș. Când simți gustul agresivității și vrei doar să te bați. Ar fi ca un sport, un sport animalic, prin care să eliberezi tot ce aduni în tine, zi după zi.

„Fight Club” a fost ecranizată în 1999, cu Brad Pitt și Edward Norton.

 

Ce mică-i lumea! David Lodge

„Ce mică-i lumea!“, de David Lodge. Un autor care, din ce am mai citit pe internet, era destul de popular în România, în vremurile ceaușiste.

Romanul ăsta este, de fapt, parte dintr-o trilogie universitară, alături de „Schimb de dame” și „Meserie!“.

Faza e că nu prea îmi amintesc lucruri concrete din cartea asta și nici din „Meserie!”, pe care am citit-o cu ceva ani în urmă, iar asta din cauză că David Lodge nu-i genul de autor care să scrie pasional sau sentimental, care să miște chestii în tine sau să-ți dea lecții de viață.

David Lodge nu te învață și nu te atinge, David Lodge te amuză. Da, asta îmi amintesc, îmi amintesc că am râs cu poftă la toate cărțile lui David Lodge.

Și dacă ai citit prea multe povești grele în ultima vreme și ai nevoie să te relaxezi, atunci o carte de David Lodge este exact ce-ți trebuie. Trilogia universitară a britanicului este legată de profesori și decani de facultate, ale căror căi se intersectează la diverse conferințe din jurul lumii.

Da, nu-mi amintesc personajele sau foarte mult din acțiunea cărților lui Lodge, dar când îmi amintesc de ele, mă ia un râs sănătos.


De David Lodge am mai citit „Răcane, nu ți-e bine!“.

Eu și Kaminski. Daniel Kehlmann

„Eu și Kaminski“, de Daniel Kehlmann. Savuroasă și sarcastică. Jurnalistul Sebastian Zollner vrea cu orice preț să fie faimos. Și știe foarte bine că moartea înnobilează aproape pe oricine.

Se gândește pe spatele cui să devină faimos. Sigur, Manuel Kaminski, un fost pictor celebru, căzut în uitare. E destul de bătrân și aproape de moarte, așa că, în momentul în care se va duce, Zollner va fi singurul care va fi scris biografia lui și va deveni celebru.

Jurnalistul avid de publicitate descoperă o poveste tragică de dragoste din trecutul lui Kaminski și încearcă să afle mai multe detalii, pentru a da biografiei o notă cât mai dramatică.

„Eu și Kaminski” nu-i o poveste lungă sau complicată, dar este bine scrisă și amuzantă pe alocuri. Plus că are un tâlc moral: îți arată câte lucruri sunt unii dispuși să facă pentru a crește în ochii altora.

Sebastian Zollner lasă în urmă orice fel de umanitate și moralitate pentru a-și realiza biografia, sperând că moartea lui Kaminski îl va transforma într-un personaj de renume.

Căci moartea și faima merg, adesea, mână în mână.

Să cunoști o femeie. Amos Oz

„Să cunoști o femeie“, de Amos Oz. O parte a problemei cu cartea asta a stat la mine. M-am așteptat la o carte despre arta de a cunoaște o femeie, despre greșelile și reușitele bărbaților în a-și înțelege și iubi jumătățile.

M-am așteptat la ceva romantic și introspectiv, dar am dat peste o poveste fără vlagă.

Romanul autorului israelian îl are ca personaj principal pe Yoel, un fost agent al serviciilor secrete israeliene, care se retrage după ce soția lui moare într-un accident stupid.

Restul cărții se petrece în capul lui Yoel, care își amintește viața alături de soția lui și anumite momente din cariera sa de agent secret. Printre amintiri se mai scurg și întâmplări din prezent.

Ciudată mi s-a părut invocarea tatălui lui Yoel, care era român. Se aduce în discuție de mai multe ori naționalitatea tatălui său și n-am văzut legătura. Mai mult, Yoel avea chiar și niște vecini care erau din România.

En fin.

„– Ascultă-mă. Bărbatul își petrece trei sferturi din viață alergând acolo unde-l trage capul pulei. De parcă tu ești un recrut, și ea sergentul major. Drepți! Aleargă! Sări! Încalecă! Și dacă, măcar, nenorocitele astea de pule ne-ar elibera din serviciul obligatoriu a doi, trei, cinci ani, atunci fiecare dintre noi ar avea timp să scrie poemele lui Pușkin sau să inventeze electricitatea.

Și oricât te străduiești s-o satisfaci, pula nu-i niciodată mulțumită. Niciodată nu-ți dă pace. Dacă-i oferi cotlet, vrea șnițel. Dă-i șnițel, vrea caviar. Noroc că Dumnezeu s-a milostovit de noi și ne-a dat una singură. Închipuie-ți ce-ar fi fost pe capul nostru dacă ar fi trebuit să ne petrecem 50 de ani din viață hrănind și cocoloșind și încălzind și amuzând cinci bucăți.”

“Și nașterea e o formă de despărțire, de separare, și orice separare e dureroasă și, oricum, cine se poate separa întruna? Pe de o parte, ani și ani de zile te consideri născut de părinții tăi, pe de altă parte, începi și tu, la rândul tău, să dai naștere, chiar înainte de a fi isprăvit să te naști, și în felul ăsta te pomenești prins în lupte de desprindere, de rupere, și din față și din spate.”


„Să cunoști o femeie” m-a plictisit destul de mult. Chiar nu mă mai forțasem de mult să duc la bun sfârșit o carte. N-am rămas cu nimic, romanul israelianului a fost o mare dezamăgire pentru mine.