„Gulag. A history“, de Anne Applebaum. O carte care, din câte știu, nu a fost tradusă în limba română, dar care, ținând cont de istoria recentă a României, ar fi trebuit/ar trebui.
În prefața cărții, Applebaum analizează, printre altele, tendința lumii vestice de a fi mai interesată de crimele naziste, decât de cele sovietice, spunând că occidentalii nu vor să își asume că Aliații au luptat împotriva unui monstru alături de un alt monstru.
Din acest punct de vedere, Applebaum intră într-o fină psihologie comportamentală. Ea spune că pe când un turist nu ar cumpăra niciodată o broșă cu o svastică de pus în piept, când vine vorba de una cu secera și ciocanul o face cu zâmbetul pe buze.
Aceeași meteahnă e invocată de autoare și când vine vorba de Holodomor, genocid în mare parte necunoscut, în comparație cu nazismul, deși a dus la moartea mult mai multor oameni decât evreii uciși de regimul hitlerist.
Când vine vorba de indivizi, Applebaum îi pune față în față, comparativ, pe Heidegger și Sartre, spunând că pe când reputația primului a suferit din cauză că a susținut nazismul, cel din urmă, fan al stalinismului, nu a fost la fel de atacat.
Personal, eu aș adăuga că indiferența vestică față de crimele sovietice, în comparație cu cele naziste, este și din cauză că occidentalii nu au fost atacați de URSS, pe când Hitler i-a invadat. Sigur, a existat Războiul Rece, dar a fost 1) în mare parte un război la distanță, 2) suficient pentru ca vesticii să se teamă de URSS, dar nu să și înțeleagă ce e URSS.
„In Stalin’s Soviet Union, the difference between life inside and life outside the barbed wire was not fundamental, but rather a question of degree. Perhaps for that reason, the Gulag has often been described as the quintessential expression of the Soviet system. Even in prison-camp slang, the world outside the barbed wire was not referred to as “freedom,” but as the bolshaya zona, the “big prison zone,” larger and less deadly than the “small zone” of the camp, but no more human—and certainly no more humane”.
Tot în prefața scrisă de autoare, am dat peste o frază esențială, o frază pe cât de simplă, pe atât de edificatoare
„Most people from Nazi and Soviet gulags were arrested not for what they’ve done, but for who they were. A common practice for totalitarian regimes.”
Când vine vorba de ură, așa cum putem vedea și-n zilele noastre, de obicei este îndreptată împotriva a cine/ce este un om, nu împotriva a ceea ce face un om. Dacă ești țigan, arab, musulman, femeie, ateu, progresist, negru, homosexual etc, este suficient. Ești atacabil pentru cine și ce ești, nu din cauza a ce faci.
Descriind etapele de deportări în gulagurile sovietice, Applebaum menționează că deținuții politici erau mai rău văzuți chiar și decât hoții, violatorii sau criminalii.
După anii ’30, deținuții și deportații politici au fost clasificați drept inamici ai poporului, deci nu mai puteau fi în același timp și stahanoviți, ci doar shock-workers.
De menționat că Applebaum a spus că nu a dorit ca această carte să fie una despre experiența de a fi în gulag, pentru asta există Soljenițîn, ci una de analiză, de istorie.
Cu toate astea, există numeroase mărturii ale celor care au suferit de pe urma gulagului, iar mărturiile lor ne pot ajuta să înțelegem cât de importante sunt lucrurile pe care le luăm de-a gata.
O femeie care fusese închisă ani de zile în celebra închisoare Lubianka din Moscova povestește că a fost deportată într-un lagăr din Siberia și, când a trecut pe porțile lui, a ridicat mâinile în aer, bucurându-se de tot spațiul din jurul ei, și apoi și-a băgat mâinile prin țărână. Spațiu, aer și pământ, ce nu mai văzuse de ani de zile. Iar acolo, în fundul Siberiei, între garduri de sârmă, s-a simțit fericită.
Fiecare capitol al cărții tratează un subiect anume; de la prostituție la găști, la metode de supraviețuire, la moarte, la evadare.
Evadarea era considerată a fi imposibilă, iar din cauza asta deținuții din Siberia erau destul de liberi să se plimbe prin jurul lagărului. De fapt, nu evadarea era imposibilă, ci supraviețuirea. Era foarte ușor să evadezi, dar apoi te trezeai într-un pustiu de alb, fără mâncare, fără haine potrivite, fără nimic.
Totuși, au existat destule tentative de a scăpa. Se întâmpla adesea ca doi criminali să plănuiască o evadare și să-l invite și pe al treilea să fugă cu ei. Ce nu știa al treilea era că avea să servească pe post de mâncare ambulantă, care se cară singură.
După câteva zile, cel desemnat, fără să știe, drept cină era ucis, iar ceilalți doi îl mâncau și-și făceau provizii de hrană.
Ar mai fi multe de scris despre cartea asta, o carte densă, despre un subiect extrem de complex. „Gulag. A history” este o lectură captivantă, dureroasă, dar și revelatoare. Se știe că durerea mistuie, dar din ea răsare și înțelegerea, și empatia, și dorința de a nu repeta istoria.
PS: De menționat că URSS nu a fost prima sau singura țară care să apeleze la deportarea/izolarea „elementelor” nedorite. Rusia țaristă apela la metoda asta dinainte de venirea lui Lenin și Stalin la putere.
De asemenea, să nu uităm cum a luat naștere Australia, cunoscută drept colonia penitenciară a Imperiului Britanic.
De Anne Applebaum am mai citit „Red Famine. Stalin’s war on Ukraine“, „Iron Curtain. The crushing of Eastern Europe 1944 – 1956“, „Between East and West. Across the borderlands of Europe.”
Pe tema gulag/lagăr/poliție secretă am mai citit „Stasiland“, de Anna Funder, „Drumul din Kolîma“, de Nicholas Werth, „Kempeitai. Gestapoul japonez“, de Mark Felton, „O zi din viața lui Ivan Denisovici“, de Aleksandr Soljenițîn, „Amintiri din casa morților“, de Feodor Dostoievski, „Negaționismul de stânga“, de Thierry Wolton.