Fanaticii apocalipsei. Pascal Bruckner

Fanaticii apocalipsei. Să salvăm Pământul, să pedepsim omul“, de Pascal Bruckner, în sfârșit o voce proaspătă în ceea ce privește cataclismul de mediu pe care abia începem să-l simțim.

Totuși, nu atât despre degradarea mediului este vorba, ci mai mult despre fanaticii acestui eveniment, despre erotismul apocaliptic care domină astfel de oameni, așa cum se întâmplă și-n fenomenul religios. Comparația nu poate să nu fie făcută, iar cauzele sunt aceleași în ambele situații: ura față de om.

O lume care trăiește pe credit, Statele Unite și Europa, se confruntă cu o lume care trăiește de pe-o zi pe alta, China, India, Brazilia (…)

Trebuie să recunosc că m-a fascinat foarte mult paralela asta dintre fanaticii apocalipsei din religie și cei ai apocalipsei din ecologie, atât de mult încât mi-a părut rău că nu am gândit-o singur.

Similaritățile sunt ostentative. Fanaticii apocaliptici din religie sunt înamorați de finalul lumii, așa cum a fost el revelat în Biblie, lupta dintre bine și rău pe câmpia lui Meggido, momentul de glorie când ei, ultra-religioșii, vor fi deasupra celorlalți și vor sta la dreapta Tatălui, vezi aici și numeroasele secte din Statele Unite ale căror membri, în unele situații, s-au sinucis convinși că finalul a venit. De cealaltă parte, fanaticii apocaliptici din ecologie întrevăd un alt final al lumii, unul mai plauzibil, când „Mama Natură” se va ridica împotriva omenirii și o va șterge de pe obrazul ei pur, murdărit cu petrol, noxe și plastice.

Acest sentiment apocaliptic al finalului, acompaniat de cel al superiorității, când ei vor fi câștigătorii, prin alianță cu binele (Dumnezeu sau Gaia), vine dintr-un sentiment pe care-l împart cu fanaticii ecologiști: ura față de om.

În religie, ura față de om, față de natura sa carnală, animalică, e bine documentată. Peste tot trupul cu nevoile și procesele sale este considerat păcătos, decăzut, consecința unei pedepse divine. Odată cu întoarcerea în Rai a celor meritorii, aceștia vor lăsa în urmă corpul și vor reveni la starea primordială de puritate edenică. Mentalitatea revanșardă și ostilă a acestui tip de fanatici apocaliptici se poate observa atunci când „păcătoșii” au parte de diverse năpaste: boli sau accidente. Își exprimă bucuria pentru “răul” care și-a croit drum în viața semenilor lor și, cu un deget îndreptat spre cer, spun că este pedeapsa lui Dumnezeu care, în nemăsurata lui dragoste, încearcă să curățească sufletele întinate de păcat cu vreun cancer mic sau cu vreun accident de mașină în care să moară copii.

În ecologie, ura față de om vine dintr-o personificare a naturii. Gaia nu este un ecosistem cu propriile reguli chimice și fizice, ci un organism viu, conștient, care cu greu mai rabdă paraziții umani care o distrug. Munții te omoară, marea te răpește, pădurea respiră etc. Odată transformată natura într-o entitate aproape umană, doar că pură în “gândire” și “intenție”, nu mai e decât un pas până la stabilirea verdictului de “crimă” când vine vorba de modul în care ea este tratată de om.

Mentalitatea revanșardă și ura față de om există și-n cazul fanaticilor ecologiști, în rictusul cu care-ți vorbesc despre cum omenirea va dispărea de pe fața Pământului, „cât să ne mai suporte și el?”, în dorința perfidă atunci când îi auzi spunând că ar fi mult mai bine dacă am muri cu toții, astfel încât Gaia să continue să-și ducă traiul liniștită pe această rocă dintr-un colț de Cosmos, fără lipitorile umane care o seacă de viață.

Fanaticii apocaliptici din ecologie, chiar dacă sunt mai credibili pe de-o parte, finalul ecologic al lumii e mult mai probabil decât cel religios, sunt totuși mai incompleți decât cei religioși. Cei din urmă recunosc și părțile bune din om, capacitatea sa de a iubi și de a se sacrifica, ajutorarea semenilor, o oarecare scară de valori care să ducă la o oarecare armonie socială și așa mai departe. Fanaticii apocaliptici din ecologie, în schimb, nu văd nimic bun în om și au erecții “spirituale” la gândul că omenirea va dispărea, iar în lupta finală dintre bine și rău, Gaia va fi învingătoare. Vor vrea atunci să le strige în față tuturor apostaților „V-AM ZIS EU!”, dar nu vor mai avea cui.

Corpul uman nu este păcătos, așa cum cred fundamentaliștii religioși, iar oamenii nu sunt doar niște distrugători ahtiați, așa cum cred apocalipticii ecologiști. Corpul este doar biologie, sursă de plăcere și de durere, de percepție și mistică, oamenii sunt distrugători, dar și constructori, oamenii sunt uimitori și fascinanți atunci când aleg să-și atingă potențialul, ori ai naibii de plictisitori când se complac în mediocritate. Oamenii sunt ambivalenți, complecși, ridică și nivelează.

Este trist modul în care ne distrugem casă, lăsând deoparte dacă nu-ți pasă de natură pentru ea însăși, pentru ceea ce ne oferă prin diversitate, forme de viață, splendoare, aventură și stare de bine. Nu este însă cazul să omorâm omul și să-l ardem la rug ca pe vrăjitoarele din Salem ca să salvăm natura, trebuie doar să găsim moduri mai sustenabile de a ne folosi de ea și, poate, să descoperim o formă de respect pentru ceva mai „mare” decât noi, așa cum zice truismul ăla: natura poate fără noi, dar noi nu putem fără ea.


Pe când eram în Peru, am dat de doi chilieni, o fată și un băiat. Stăteam pe un deal din Cusco, noaptea, cu niște beri, iar ei îmi povesteau despre cum urcaseră la un lac și se închinaseră în fața lui, spuseseră nu știu ce rugi apei și munților și așa mai departe. Misticism „new age”. New new age.

Am ales să tac. Dacă aș spune mereu ce vreau să spun cred că aș fi exilat să trăiesc singur pe o insulă de doi pe doi. Iar asta nu din cauză că aș încerca să jignesc oamenii, dar nu sunt mulți cei care reacționează bine la critică sau la puncte de vedere argumentat opuse la ce cred ei. Viziunea simplistă, de obicei, este „ai ceva cu mine”, iar emoția plus asocierea mentală dintre ostilitate și critică.

Erau oameni OK, prea blajini pentru gustul meu, dar inofensivi. „Dobitoci” mi-am zis, desigur, doar pe o latură din tot ce înseamnă personalitatea lor. Nu au crezut niciodată în religie, dar au pus în locul ei o altă religie, la fel de idioată. Așa cum, cel mai probabil, nu există niciun bătrânel bărbos în cer care se uită la tine când te masturbezi, cel mai probabil nici muntele nu e prea interesat de închinăciunile tale. E doar rocă compresată, nu are o conștiință, nu are un sistem nervos central, nu este o entitate, însă, ce am zis oare mai sus despre personificarea naturii?

Neurologi, oameni de știință, atei celebri au spus că omul este predispus la „a crede”. Este pur și simplu ceva fiziologic sau neurologic mai bine. Tocmai din cauza asta, chiar și cei care reneagă religia ajung să creadă în altceva: fie în Gaia, fie în FCSB nu e Steaua și așa mai departe. Pentru că suntem predispuși la a crede. Putem însă alege în ce să credem, căci să lași o religie fără nicio logică în spate pentru a te prosterna în fața unui munte este tot o doză de cretinism, chiar dacă mai inofensiv.

Una este respectul față de natură, pe care și eu îl simt, respectul pentru ceva sălbatic și pur ce dăinuie dinaintea noastră și va continua să dăinue mult după ce vom fi dispărut. Însă asta e una, iar să vorbești cu munții și să crezi că ei te aud, te înțeleg și poate-ți chiar și răspund, asta e altceva.

Eu am ales să “cred” în mod rațional. Să cred în natura concretă, nu conferindu-i atribute umane pe care nu le are. Am ales să cred în cărți și cunoaștere, pentru că e concretă, chiar dacă o parte e subiectivă. Am ales să cred, dar să las în urmă iraționalitatea și misticismul idiot asociate atât de des fenomenului de “a crede”, indiferent în ce.

E poate puțin paradoxal să vorbesc despre credințe raționale, concrete, când „credința” este prin definiție un act făcut în absența cunoașterii, un act irațional, ilogic, un salt de credință, cum i-a spus Kierkegaard. Cred însă că asta se aplică doar atunci când alegi să crezi în lucruri supranaturale, în mistică și energii cosmice, în fine, în general în lucruri care nu-și pot lua întreaga valoare din realitatea concretă.

De cealaltă parte, forma mea rațională de credință se bazează pe lucruri concrete, complet ancorate în realitate. Natura o văd și o simt, o pot atinge și mirosi, o pot chiar distruge. La fel și cunoașterea, chiar dacă e imaterială, o pot invoca în gând atunci când am nevoie de ea, acceptând posibilitatea ca ea să nu fie 100% obiectiv adevărată. Golul existențial provocat de nevoia de a crede în ceva poate fi umplut astfel.


Revenind la cartea lui Pascal Bruckner, sunt unele segmente care mi-au displăcut, în care era sarcastic pur și simplu fără motiv și mai ales neargumentat, atunci când venea vorba de imperialism și colonialism. Totuși, mi-a plăcut să găsesc și niște cuvinte bine alese pentru unele dintre fenomenele sociale de astăzi, unul dintre ele fiind excepționalismul minoritar.

Nu e de ajuns că fiecare minoritate se străduiește să câștige titlul de paria; în plus, fiecare cetățean, la un moment dat, dorește să îmbrace zdrențele persecutatului ca să atragă reflectoarele asupra lui.”

Mi-a aruncat cândva o persoană transexuală un calificat de CIS în scârbă, lăsând de înțeles că faptul că sunt mascul, alb și heterosexual e așa, plictisitor și majoritar, implicația fiind, prin opoziție, că respectiva persoană este contrariul.

Ce puteam să răspund? Că n-am ales să fiu alb? Sau mascul? Sau heterosexual? Așa a fost să fie. E plictisitor de banal? Poate. În același timp însă, n-am căutat niciodată să ies în evidență prin acestei trei atribute și nici să mă definesc prin el. Întrebat cine sunt, n-aș zice niciodată alb, mascul și heterosexual. Aș zice că-mi place să citesc, să fac sport, să merg pe munte și pe bicicletă și diverse alte aventuri cât mai sălbatice cu putință.

Este totuși epoca în care nu ne mai definim prin ce gândim și ce facem și nici valoarea personală nu ne-o mai luăm de acolo, ci prin culoare, rasă, orientare sexuală și așa mai departe. Deprimant.


Am selectat din carte și un pragraf mai larg, unde autorul disecă noua terminologie modernă, adesea falsificată de industriile de marketing și consum.

MIC LEXIC CONTEMPORAN

Fiecare epocă naște propriile sale patologii lingvistice și împărtășește câteva mantre pe care toți le repetă ca să se simtă în siguranță. Neputând să schimbe realul, îl recalificăm spre a-l face mai frumos.

ETIC: mai degrabă șic decât moral, îndeajuns de prăfuit, acest adjectiv învăluie orice termen cu un iz de sacralitate. E o autorizație în alb care înlătură orice suspiciune. Există un marketing etic, un turism etic, o alimentație etică, dar și stilouri etice.

ETNIC: prin opoziție față de majoritar, etnicul combină forța morală a minorității, întotdeauna oprimată, cu profunzimea autenticității. Ceeea ce este etnic e savuros și colorat, ceea ce nu e etnic devine fad și palid.

ECHITABIL: comerț echitabil înseamnă să asiguri un venit corect producătorilor din Sud, astfel încât ei să poată continua să muncească în bune condiții, chiar dacă asta implică supracosturi. Acest label conferă produselor – cafea, textile, obiecte de artizanat – un aer de legitimitate, ușor paternalist. „Împreună pentru un rost mai înalt”, spun logo-urile puse ca ștampila. Atunci când un produs este deopotrivă etnic, etic și echitabil, el atinge un maximum de semnificație și de dreptate. Când unei vocabule i se adaugă „eco” (ecologia a învins economia) și „bio”, aceasta e deja sanctificată. Ceea ce se urmărește prin această forfotă a siglelor este amnistierea, nici mai mult, nici mai puțin. Terminologia are un țel purificator.

(…)


De Pascal Bruckner am mai citit „Hoții de frumusețe“, „Luni de fiere“, „Fiul cel bun“.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *