Negaționismul de stânga. Thierry Wolton

Negaționismul de stânga“, de Thierry Wolton, istoric și profesor la École Supérieure de Commerce din Paris, o carte scurtă, însă plină de idei interesante.

Încă de la bun început, Wolton ține să amintească un lucru la care m-am gândit adesea și anume asemănarea ideologică și culturală dintre creștinism și comunism.

De altfel, ținând cont că majoritatea habotnicilor sunt de dreapta, este întotdeauna un exercițiu interesant să le amintești că dreapta lor capitalistă și aflată în slujba profitului e în contradicție cu dogma creștină a modestiei, a sărăciei și a ajutorării celor mai puțin norocoși.

Comunismul s-a născut în Europa, să nu uităm, și a prosperat în parte grație tradiției creștine din care s-a inspirat: cei din urmă vor fi cei dintâi, a spus Cristos, cei săraci vor fi stăpânii lumii, promite marxism-leninismul. Aceste rădăcini ne ajută să înțelegem de ce e atât de greu de privit în față această filă de istorie.

După ce termină din a arăta moștenirea creștină a comunismului, autorul trece la a prezenta similaritățile/diferențele dintre comunism și nazism.

Această analiză este mult mai aprofundată de autori ca Svetlana Aleksievici sau Anne Applebaum. De exemplu, în una dintre cărțile sale, „Gulag. O istorie“, Applebaum se întreabă de ce comunismul nu este atât de blamat precum nazismul, deși a fost mult mai ucigaș.

Ca exemplu a conștiinței socio-culturale a maselor, ea spune că nimeni nu ar cumpăra niciodată de la un talcioc însemne naziste, însă când vine vorba de secera și ciocanul turiștii se înghesuie cu râsul pe buze să cumpere însemne comuniste și chiar să le și poarte.

O altă mențiune pe care aș vrea să o fac față de citatul de mai jos al lui Wolton este din aceeași carte a lui Applebaum, vis-a-vis de larghețea termenului de „clasă”.

Culegând mărturii de la cei care au trecut prin gulag, o femeie îi povestește lui Applebaum că teroarea psihologică de a nu ști când vei fi arestat, dacă vei fi arestat, este mult mai distrugătoare decât actul în sine. Odată arestată, femeia a spus că s-a liniștit. Gata, se întâmplase.

Aceeași femeie spune că după ce a fost ținută timp de câteva luni într-un beci din Lubianka, faimoasa și înspăimântătoarea închisoare din Moscova, atunci când a fost trimisă în gulag a sărutat pământul gol și s-a îmbăiat în lumină. Timp de luni de zile stătuse într-un beci, iar atunci a realizat de cât de puțin are nevoie omul: de lumina soarelui și de pământ sub picioare.

Rasa e criteriul crimei naziste, clasa, cel al crimei comuniste, amândouă ajută la justificarea masacrelor, însă cu o diferență importantă, plină de consecințe: rasa e o invariabilă care-l exclude pe „Celălalt”; clasa e o variabilă lăsată la discreția puterii exterminatoare în funcție de interesele sale politice. În primul caz, „dușmanul” care trebuie înlătura e desemnat limpede; în cel de-al doilea, oricine poate deveni „dușmanul”, în funcție de nevoile regimului, preocupat să alimenteze motorul istoriei pe baza determinismului marxist. Dacă termenul genocid se potrivește crimelor naziste, neologismul „clasicid” pare să concorde cel mai mult cu natura crimelor comuniste.


Tot din cărțile lui Applebaum aprofundasem faptul că nu sovieticii fuseseră primii care să-și exileze condamnații (prin folosirea Siberiei ca pe o mare închisoare), că Imperiul Britanic o făcuse înainte lor prin desemnarea Australiei drept spațiu de detenție, insulă care avea apoi să se transforme într-o țară.

Cu toate astea, a fost o noutate pentru mine să aflu că naziștii s-au inspirat în practicile lor de la sovietici.

Rudolf Hoss, comandant al lagărului de concentrare de la Auschwitz, a recunoscut, după Al Doilea Război Mondial, că primise de la SS instrucțiuni inspirate din regulile în vigoare în sistemul concentraționar sovietic. „Munca e o chestiune de onoare, de glorie, de curaj, de eroism”, proclama sloganul unui lagăr de la Kolîma, din ținutul siberian; „Arbeit macht frei”, „Munca te face liber”, mai putem citi și astăzi la intrarea în lagărul memorial de la Auschwitz.

Camerele de gazare sunt indisociabile de genocidul comis de naziști. În „Arhipelagul Gulag”, Aleksandr Soljenițîn arată cum imensitatea siberiană a scutit regimul sovietic să mai folosească această metodă de exterminare pe scară largă. Niște arhive ale poliției politice sovietice, scoase la iveală după căderea URSS, relevă totuși folosirea de către NKVD a unor camioane cu gaz destinate lichidării în număr mare a condamnaților din timpul Marii Terori din 1937-1938. Modus operandi era același pe care aveau să-l practice mai târziu naziștii: deținuții erau închiși goi în camioane pentru ca apoi călăii să le poată lua hainele nemurdărite. Mii de prizonieri sovietici au pierit astfel înainte ca regimul lui Hitler să hotărască aplicarea „soluției finale a problemei evreiești”, la conferința de la Wannsee din ianuarie 1942.

Când ucizi în masă apare problema cadavrelor care se-adună. Regimul sovietic s-a confruntat cu ea începând din anii ’20. Arderea s-a impus rapid drept soluția cea mai „rațională”, mai ales în vremea Marii Terori. Aino Kuusinen, deținută la închisoarea Lubianka, sediul cartierului general al NKVD de la Moscova, depune mărturie: „Fumul ăsta vine de la crematoriul din beci, i-a explicat o tovarășă de suferință. Acolo sunt arse cadavrele condamnaților. Soțul meu era ofițer, a dispărut în închisoarea asta. Pășim pe cenușa soțului meu asasinat!” Cuptoarele crematoriilor, de la Auschwitz și din alte părți, nu sunt un simplu „detaliu” al istoriei: folosirea lor constituie miezul totalitarismelor care au marcat secolul XX.


Terminând și cu paralela dintre comunism și nazism, Wolton începe o analiză nouă: cea a modurilor în care stângismul și islamismul se contopesc în epoca noastră.

Islamo-stângismul are drept caracteristică dorința de a înlocui fermentul revoluționar pe care-l îngrupa înainte proletarul cu musulmanul de astăzi, de a înlocui lanțurile ce trebuia rupte mai demult cu carcanul occidental care trebuie rupt acum pentru ca popoarele aflate sub strânsoarea lui să se elibereze. Atemporalitatea dușmanului, capitalist și imperialist, de ieri și de azi, echivalat cu democrația, permite acest transfer ideologic de la stângism la islamism.”

Antisemitismul, vechi de când lumea, devine un punct de convergență între negaționiștii de dreapta și de stânga, prin întâlnirea dintre o ură de rasă, moștenitoare îndepărtată a culturii creștine, și ura de clasă inspirată din marxism-leninism. Islamiștii vădesc toate astea prin războiul declarat societăților deschise, pentru care Israelul rămâne un simbol, pe cât se poate – orice-ar spune Badiou -, în plus unul aflat în prima linie.”


Deși o asemănare între stângism și islamism poate suna exagerată la o primă audiție, nu este. Din moment ce comunismul își are rădăcinile în religie, iar toate religiile sunt în mare parte similare, punctele comune sunt mai mult decât evidente.

În acest caz islamismul este ales ca asemănare cu stângismul nu din cauză că ar fi singura religie ce i se aseamănă, ci din cauză că islamismul i se asemănă inclusiv prin militantism, prin asaltul asupra modernității.

Desigur, nici creștinismul nu este o oază de progres, însă partea sa militantă este mult mai domoală, ori mai redusă în dimensiune decât cea a Islamului radical.

Punctele comune între islamism și marxism-leninism sunt numeroase. Fără să le acoperim pe toate, putem aminti: supunerea față de Idee – ascultarea de Coran/ordinele partidului; o aceeași pretenție de a-i apăra pe cei oprimați și pe cei săraci – cei umiliți de Occident/cei exploatați de capitalism; o viziune holistică similară despre lume în care individul nu există în afara apartenenței lui – religioasă/la o clasă socială; o voință de a a-i prosti pe oameni pentru ca aceștia să nu se mai poată împlini – obscurantism religios/dictatul cultural al partidului-stat. Cele două religii se opun mai ales progresului și emancipării indivizilor pe care acest progres se presupune c-o aduce. Ele lucrează în contra modernității. Eșecul comunismului, pe care negaționismul de stânga refuză să-l recunoască, nu e decât un lung șir de pagube produse de acest mers în contra modernității, pe care islamismul îl întruchipează de-acum în zonele controlate de el.”


Pe tema gulag/lagăr/poliție secretă am mai citit „Stasiland“, de Anna Funder, „Drumul din Kolîma“, de Nicholas Werth, „Kempeitai. Gestapoul japonez“, de Mark Felton, „O zi din viața lui Ivan Denisovici“, de Aleksandr Soljenițîn, „Amintiri din casa morților“, de Feodor Dostoievski, „Gulag. O istorie“, de Anne Applebaum.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *