„Cei rămași și cei plecați“, de Parinoush Saniee, un roman care explorează punctele de vedere diferite ale celor care au plecat (emigranții) și ale celor care au rămas în țară. Locul este Iranul, iar contextul este Revoluția Islamică din 1979, în urma căreia mulți au ales să emigreze, dar și mai mulți ori n-au avut opțiunea asta, ori au ales să rămână.
Ce moment mai bun pentru a citi acest roman decât cel de acum, când optimiștii speră că Iranul, cu ajutorul atacurilor israeliene și americane, va redeveni liber. Chiar dacă optimiștii vor avea dreptate și Iranul se va scutura de islamiști, drumul spre lumină va fi lung și cu multe obstacole, unul dintre ele fiind chiar cel explorat în cartea scriitoarei iraniene Parinoush Saniee.
Dacă începutul mi-a adus aminte de „Ignoranța” lui Milan Kundera prin aplecarea asupra identității emigrantului (rupt psihologic între acasă și străinătate și în final neaparținând nicăieri), cartea lui Saniee se concentrează mai degrabă pe lipsa de înțelegere a celuilalt, care presupune că doar el a avut de suferit.
Povestea începe cu o familie persană numeroasă, din care jumătate trăiește în exil prin diverse țări, care se revede cu toți membrii săi după aproape 30 de ani. Locul nu este menționat, dar e ușor de dedus că este Turcia.
După pupăturile inițiale urmează reproșurile. Emigranții le reproșează rudelor rămase în Iran că habar n-au ce e aia muncă și cât de mult se muncește în Europa, în timp ce rudele rămase în Iran le reproșează celor plecați că s-au umplut de bani și au uitat de cei de acasă.
După ostilitatea inițială vine și momentul adevărului, când frustrarea explodează și fiecare spune prin ce a trecut acolo unde a trăit. Emigranții le spun celor rămași acasă că nu e ușor printre străini, unde nu ai cu cine împărți cultura și limba, că nu e cum se crede că aruncă cineva cu bani în tine, că trebuie să muncești din greu ca să supraviețuiești, că dorul de acasă te macină, te macină și când tatăl tău moare și nu poți veni la înmormântare, căci nu știi dacă vei mai putea pleca, că ești mereu văzut ca străin etc. Cei rămași acasă le spun emigranților că sărăcia e îngrozitoare, că ești amenințată cu biciuirea dacă nu ai voalul pe cap, că nu poți obține nimic mai bun de la viață decât prin corupție și relații, că islamiștii storc viața din ei, că sunt resemnați să n-aibă niciun viitor și nu mai văd nicio valoare în a fi în viață etc.
La final, fiecare ascultând și înțelegând perspectivele celuilalt și experiența sa de viață, familia se vindecă și înțelege că dacă celălalt n-a trecut prin același greutăți nu înseamnă că n-a trecut prin alte greutăți, poate chiar mai mari, ori poate mai mici.
„Cei rămași și cei plecați” nu e o carte cu un scenariu foarte ambițios și nici nu trebuie să fie – simplitatea e adesea mult mai frumoasă -, în schimb excelează prin emoțiile pe care le provoacă și prin sinceritatea mesajului (se simte că e ceva profund personal și bazat pe realitate).
Cândva Iranul va fi liber însă, într-adevăr cei rămași și cei plecați vor trebuie să se înțeleagă reciproc pentru a putea să conviețuiască și să construiască o nouă societate, mai bună poate. Înțelegere care e necesară tutoror țărilor care s-au spart în cei plecați și cei rămași (inclusiv România) și între care s-au născut prăpăstii.
