Iubita locotenentului francez. John Fowles

„Iubita locotenentului francez“, cea mai cunoscută carte a lui John Fowles. Și, totodată, una extrem de dezamăgitoare, mai ales după ce am trecut prin experiența „Colecționarul“, care a devenit unul dintre romanele mele preferate.

Nici nu știu cu ce să încep în a explica de ce cartea asta este atât de slabă. Nici nu pot înțelege de ce este atât de elogiată.

Acțiunea este plasată în epoca victoriană, una extrem de plictisitoare și frustrantă din punct de vedere uman, deși atractivă prin stilul vestimentar și alte considerente estetice.

Vocea naratorului devine în anumite momente și vocea scriitorului. John Fowles te rupe din acțiunea și așa extrem de greu de pătruns pentru a te aduce în realitate, în anul 1969 (când a scris cartea) și a face tot felul de paralele și a-ți explica de ce scrie cum scrie.

La un moment dat, încearcă să explice cititorilor, din nou renunțând la vocea naratorului și asumându-și rolul de John Fowles vorbind în cartea lui John Fowles, că personajele lui sunt scăpate de sub control, că deși sunt creația lui, după o vreme își aleg propriul drum pe care nici măcar el nu îl cunoaște.

Cumva că Fowles ar fi și el, ca și cititorul, martorul unei evoluții neașteptate și neștiute anterior. Cumva că ar scrie întâmplările pe măsură ce se întâmplă, nefiind deja determinate în capul său.


Acțiunea se învârte în jurul lui Sarah Woodruff, iubita locotenentului francez, o proscrisă în orașul Lyme, din cauză că ar fi avut o aventură cu un locotenent francez, iar acum, evident (nu?), este considerată curva satului.

Charles Smithson e pe cale să se căsătorească cu o puștoaică prostuță când o întâlnește pe Sarah, care pune stăpânire pe el, iar cei doi pornesc un dans schizofrenic de te vreau/ba nu te vreau!

Printre citatele cu care încep capitolele se regăsesc adesea bucăți rupte din operele lui Karl Marx. Un alt element care pur și simplu nu se pupă cu nimic din carte.


„Iubita locotenentului francez” nu are un final, ci două. John Fowles explică chiar în carte că vrea să ofere mai multe posibile scenarii finale. Pur și simplu.

Mi se pare că autorul s-a străduit atât de mult să scrie o carte complet altfel (modernism) încât, într-adevăr, i-a ieșit altfel, un altfel extrem de prost și neinteresant, un altfel care nici măcar un final concret nu are.

„Iubita locotenentului francez” a fost o dezamăgire cruntă, cum nu mă așteptam niciodată de la John Fowles. Măcar vom avea mereu „Colecționarul”

Romanul „Iubita locotenentului francez” a fost ecranizat în 1981, cu Meryl Streep și Jeremy Irons.

De John Fowles am mai citit „Mantisa“, „Colecționarul“.

Flash-uri din sens opus. Marian Godină

„Flash-uri din sens opus“, de Marian Godină. O carte scurtă, pe care o dai în gata în câteva ore, dar asta nu înseamnă că e lipsită de substanță.

Citisem undeva că o carte ar trebui scrisă într-un limbaj cât mai simplu, accesibil tuturor. Că nu are rost să lungești povestea și să o complici artificial doar de dragul de a ajunge la o dimensiune demnă de volumele gigantice și uneori amețitoare ale clasicilor ruși.

O poveste simplă trebuie spusă simplu și natural. Iar polițistul Marian Godină fix asta face. Trecând de la pagină la pagină, ai impresia că e chiar în fața ta și purtați o discuție, la o cafea.

„Flash-uri din sens opus” începe cu câteva povești amuzante despre pregătirea lui Godină de a intra la școala de poliție de la Câmpina, unde se lovește de viața de cazarmă.

După absolvire și detașarea la Brașov, polițistul scrie despre întâmplările pe care le-a avut cu unii șoferi în trafic, întâmplări care-ți stârnesc hohote de râs.

Presărate printre ele se află și câteva povești emoționante, despre viața personală a lui Marian Godină, dar și cazul taximetristului care a luat o cutie de lapte din punga unei femei însoțită de copilul ei, care nu a mai avut destui bani să plătească drumul.

Mi s-a părut una dintre cele mai deprimante povești auzite vreodată în țara asta.


Spre finalul cărții, Marian Godină dezvăluie și presiunile făcute asupra lui de șefii de la IPJ Brașov pentru a-și închide pagina de Facebook, fiind întrebat de ce scrie „acele porcării” și jignit în fel și chip.

Fidel principiilor sale, polițistul a câștigat lupta și a devenit un simbol de luptă anti-sistem pentru românii care vor să trăiască într-o lume mai bună.

Marian Godină e un personaj demn de admirat. Ceea ce, totodată, e și trist. Într-o lume perfectă, toți am fi Marian Godină și nimeni n-ar ieși în evidență din cauză că este așa cum trebuie să fie.

Ca ultimă idee, mi-a plăcut că pagina polițistului este una de „autor”, nu „scriitor”. Poate pentru unii e o diferență semantică prea subtilă, dar eu am făcut mereu o distincție foarte clară între acești doi termeni.

Nu orice autor e și scriitor. Marian Godină nu este scriitor și nici n-am avut pretenția să citesc un roman. Am avut pretenția de a intra mai adânc în mintea lui și cred că am reușit. Omul ăsta mi-a câștigat respectul în mod definitiv.

„Întotdeauna îmi dorisem o fată care să aibă acasă mai multe cărți decât haine și pantofi“.


Pe tema cărților românești de ocazie am mai citit „Prețul aurului. Sinceritate incomodă“, de Maria Olaru, „27 de pași“, de Tibi Ușeriu, „Playlist pentru sfârșitul lumii“, de Mihnea Blidariu.

Catch 22. Joseph Heller

„Catch 22“, de Joseph Heller. Considerată una dintre clasicele literaturii și, de obicei, inclusă în topurile de cărți care trebuiesc citite, povestea satirică a lui Heller nu dezamăgește nicio secundă.

Singura situație în care cartea asta nu te va prinde este dacă ești vreun fel de autocrat, colonel, căpitan sau iubitor de armată.

Joseph Heller tratează cu sarcasm tot ce ține de armată, de la birocrația rigidă și stupidă, la logica de lemn, care nu cunoaște nuanțe de gri, ale cadrelor armate.

„- Ești un nemernic palavragiu, nu-i așa?
– Nu, să trăiți.
– Nu, să trăiți? Adică mă faci mincinos?
– A, nu, să trăiți.
– Atunci ești un nemernic palavragiu, nu-i așa?
– Nu, să trăiți.
– Încerci cumva să te cerți cu mine?
– Nu, să trăiți.
– Ești un nemernic palavragiu?
– Nu, să trăiți.
– Ei, fir-ar să fie, tu chiar încerci să te cerți cu mine! Aș sări peste masa asta mare, pentru doi cenți împuțiți, ca să-ți sfârtec trupul laș și împuțit, membru cu membru.
– Faceți-o! Faceți-o! strigă maiorul Metcalf.
– Metcalf, lepădătură împuțită! Nu ți-am spus să-ți ții gura aia împuțită, lașă și proastă?
– Da, să trăiți. Ierțați-mă, să trăiți.”


Acțiunea se petrece în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, pe insula fictivă Pianosa, unde o escadrilă de aviatori americani trebuie să îndeplinească un anumit număr de misiuni de zbor pentru a fi trimiși acasă.

Deși este scrisă în mod interesant, fiecare capitol fiind concentrat pe un personaj și povestit din perspectiva acelui personaj, centrul atenției este, fără dubii, căpitanul Yossarian.

Yossarian are o singură misiune: să scape cu viață din război. Iar una dintre soluțiile pe care le găsește pentru a evita misiunile de zbor, care cresc pe măsură ce sunt îndeplinite, este de a se preface bolnav și a se interna cât mai des în spital.

Pasajul de mai jos m-a făcut să izbucnesc în râs la metrou. Logica de lemn e excelentă, Yossarian fiind vindecat din moment ce nu mai vedea dublu. Tot nu vedea câte degete ar fi trebuit, dar important e că nu mai vedea dublu, așa cum spusese anterior.

 „- Văd totul dublu! strigă soldatul care vedea totul dublu când îl aduseseră pe Yossarian.

– Văd totul dublu! îi răspunse Yossarian la fel de tare, făcând pe furiș cu ochiul.
– Pereții! Pereții! strigă celălalt soldat. Dați înapoi pereții!
– Pereții! Pereții! strigă Yossarian. Dați înapoi pereții!

Unul dintre medici se făcu că dă pereții înapoi.

– Ajunge?

Soldatul care vedea totul dublu confirmă din cap istovit și se lăsă din nou pe spate. Yossarian clătină și el din cap, privindu-și talentatul coleg de cameră cu o deosebită umilință și admirație. Își dădea seama că se află în prezența unui maestru. Talentatul său coleg de cameră era evident o persoană care merita să fie studiată și întrecută în măiestrie. În timpul nopții, talentatul său coleg de cameră a murit și Yossarian a decis că mersese destul de departe pe urmele lui.

– Văd totul dublu! se grăbi el să strige.

Un nou grup de specialiști dădu buzna la căpătâiul lui cu instrumentele, ca să afle dacă era adevărat.

– Câte degete vezi? întrebă conducătorul grupului, ridicând un deget.
– Unul.

Medicul ridică două degete.

– Câte degete vezi acum?
– Unul.

Medicul ridică zece degete.

– Dar acum câte vezi?
– Unul.

Medicul se întoarse uimit către ceilalți medici din grup.

– Vede totul o singură dată! exclamă el. L-am vindecat.”


„Catch 22” mi-a amintit puțin de „Răcane, nu ți-e bine!“, o altă carte despre lumea cretinoidă a armatei și despre modul în care te trezești că-ți fură ani din viață arbitrar.

David Lodge este și el un autor excelent în arta ironiei și sarcasmului, dar „Răcane, nu ți-e bine” nu m-a prins atât de mult ca „Meserie” sau „Ce mică-i lumea“.

Comparând cele două cărți, ambele cu subiectul armatei, „Catch 22” iese de departe câștigătoare. Iată încă o mostră de logică de lemn.

„- Domnule capelan, întrebă el pe un ton detașat, cărei credințe îi aparții dumneata?
– Sunt anabaptist, să trăiți.
– Este o credință cam suspectă, nu?
– Suspectă? se miră cu nevinovăție capelanul. De ce, să trăiți?
– Păi, eu nu știu nimic despre ea. Nu înseamnă că e suspectă?
– Nu știu, să trăiți, răspunse diplomatic capelanul, bâlbâindu-se de emoție.
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
– Domnule capelan, am studiat mai de mult limba latină. Consider că sunt dator să-ți spun asta, înainte de a pune următoarea întrebare. Cuvântul “anabaptist” nu înseamnă pur și simplu că nu ești baptist?
– A, nu, să trăiți. E mai complicat.
– Ești baptist?
– Nu, să trăiți.
– Atunci nu ești baptist, nu-i așa?
– Poftiți?
– Nu înțeleg de ce te contrazici cu mine pe această temă. Ai recunoscut deja. Deci, domnule capelan, faptul că declar că nu ești baptist nu ne spune ce ești de fapt, nu-i așa? Ai putea fi orice și oricine.”


„Catch 22” am primit-o cadou de ziua mea, în 2014, și s-a dovedit a fi excelentă! Joseph Heller a scris și o continuare, numită „Ora închiderii“, în care se regăsesc vechi personaje precum Yossarian, aflate acum la vârsta a treia.

„Catch 22” a fost ecranizată în 1970.

De Joseph Heller am citit și continuarea acestei povești, „Ora închiderii“.

Fundația renăscută. Isaac Asimov

„Fundația renăscută“, de Isaac Asimov. Ultima carte din seria „Fundația” pe care Isaac Asimov a scris-o în decursul vieții sale și care a fost publicată post-mortem.

Dacă în „Preludiul Fundației” ni s-a explicat cum a ajuns Hari Seldon pe Trantor și până în punctul în care se apucă de studierea psihoistoriei, „Fundația renăscută” ne spune exact procesul cercetării și inventării acesteia.

Unul dintre personajele principale din seria „Roboții” își face iar apariția, de data asta în rolul de Prim Ministru al împăratului Cleon I.

Și acum se leagă atât de bine niște firicele. Acum înțeleg unde a dispărut respectivul personaj la sfârșitul seriei „Roboții” și apariția sa neașteptată din „Fundația și Pământul“, când am descoperit că a ghidat tot timpul umanitatea către a deveni Gaia, un organism natural și unitar.

Neașteptat, Hari Seldon preia funcția de Prim Ministru de la Eto Demerzel și trebuie să se confrunte nu doar cu probleme psihoistoriei, ci și cu cele ale politicii unui imperiu aflat într-un declin evident.

Hari Seldon lichidează o mișcare destabilizatoare, condusă de Joranum, cu ajutorul fiului său adoptat, dahlitul Raych, care va mai avea câteva roluri de jucat. De altfel, nici soția lui, Dors Venabili, nu dispare din scenă și, spre final, își dezvăluie secretul.

Ceva ce bănuiam de mult, ținând cont că Eto Demerzel i-a „plasat-o” lui Hari Seldon. Finalul este trist. Toți cei dragi din jurul lui Hari Seldon încep să moară, în timp ce el se simte mai bătrân ca niciodată și nereușind să elucideze știința psihoistoriei.

Asta până când descoperă că nepoata lui, Wanda, are puteri mentale și că nu este singura. Astfel ia naștere ideea cele de-A Doua Fundații, o fundație de mentaliști.


Pentru cine se întreabă, uite și ordinea în care trebuie citite poveștile cu roboți ale lui Isaac Asimov:

1. Nemesis (n-are legătură, dar oferă un context)
2. Povestiri cu roboți
3. Eu, Robotul
4. Cavernele de oțel (Seria Roboții)
5. Soarele gol (Seria Roboții)
6. Roboții de pe Aurora (Seria Roboții)
7. Roboții și Imperiul (Seria Roboții)
8. Pulbere de stele (Seria Imperiul)
9. Curenții spațiului (Seria Imperiul)
10. O piatră pe cer (Seria Imperiul)
11. Fundația (Seria Fundația)
12. Fundația și Imperiul (Seria Fundația)
13. A doua Fundație (Seria Fundația)
14. Marginea Fundației (Seria Fundația)
15. Fundația și Pământul (Seria Fundația)
16. Preludiul Fundației (Seria Fundația)
17. Fundația renăscută (Seria Fundația)

Apoi, după moartea lui Isaac Asimov, cățiva scriitori SF au continua seria „Fundația”.

18. Teama Fundației (Seria Fundația)
19. Fundație și haos (Seria Fundația)
20. Triumful Fundației (Seria Fundația)
21. Prietenii Fundației (Seria Fundația)

PS: Poate că și „Omul pozitronic” merge citită înainte de a intra în seria roboților. Ah da, iar după finalul seriei originale „Fundația”, merge citită „Sfârșitul eternității“.

De Isaac Asimov am mai citit „Calea marțiană“.

Copila de zăpadă. Eowyn Ivey

„Copila de zăpadă“, de Eowyn Ivey. Prima și, până acum, singura carte a autoarei din SUA, care locuiește cu soțul și cele două fiice în înfriguratul stat al Alaskăi.

Nici nu știu cum să-mi aleg cuvintele pentru a descrie gustul pe care mi l-a lăsat povestea asta. Nu am mai fost atât de afectat, emoțional vorbind, de la „Pădurea norvegiană” a lui Murakami și de la „Să nu mă părăsești” a lui Ishiguro.

Cartea asta mă intriga de mult timp. Erau zile când îi vedeam coperta și mă cuprindea curiozitatea. Cine o fi fata aia, de pe fundalul alb, însoțită de o vulpe?

De multe ori mi-am propus „Copila de zăpadă” drept următoarea lectură, dar m-am luat cu altele. Așa e când ești obsedat să citești absolut tot.

„Copila de zăpadă” e inspirată de un basm popular rusesc, numit Snegurochka, în al cărui centru se află o copilă de zăpadă ce prinde viață și apoi se topește la căldura dragostei.

Mi-a amintit puțin de Fetița cu chibrituri, o poveste ce mi-a fost spusă când eram mic. Mă trec și acum fiorii când mă gândesc la ea.


Eowyn Ivey a primit talent cu carul. Cred că este cea mai bună scriitoare pe care am citit-o vreodată.

Fără a fi clișeică sau exagerat de sentimentală, crează un tablou în care realul se îmbină cu fantasticul și melancolia cu dragostea. Unde golul din brațele lui Mabel, care nu și-a legănat niciodată pruncul, se contopește cu șoapta „mama”, adresată de o copilă de zăpadă.


Mabel și Jack s-au mutat, în anii 1920, în Alaska, după ce au suferit o tragedie personală. Copilul le-a murit la câteva zile după naștere. Bântuiți de dorința copiilor pe care nu i-au avut niciodată, s-au răcit unul de altul și au început o existență rigidă, în mediul neprimitor din Alaska. Asta până într-o iarnă, când, la prima ninsoare, Mabel a ieșit afară în zăpadă.

A făcut un bulgăre și l-a aruncat în Jack. Bărbatul a surâs și a întrebat-o dacă nu sunt prea bătrâni pentru astfel de jocuri. S-au bătut cu zăpadă și, la final, au creat o copilă de zăpadă, căreia i-au dat viață în timp ce făceau dragoste, pentru prima dată după mulți ani.

A doua zi, copila de zăpadă fusese distrusă. Zăpada era împrăștiată, mănușile și fularul lipseau. Dar dintre copaci s-a ivit o fată cu părul blond și privirea înghețată.

Mabel și Jack s-au ales cu o fiică, o fiică a sălbăticiei, care cutreieră munții cu haina albastră, decorată cu fulgi de nea.


Finalul nu este nici trist, nici fericit. Depinde cum îl intrepretezi. Copila de zăpadă, Faina, și-a trăit menirea, iar în urma ei a lăsat o urmă a existenței și dragostei ce i-a fost purtată.

Faina trăiește în amintirea lui Mabel, care a auzit pentru prima dată de pe buzele copilei cuvântul „mama”.

Faina trăiește în sufletul soțului ei și în mica vietate căreia i-a dat viață.

Recomand „Copila de zăpadă” cu toată încrederea. Este o poveste cel puțin minunată. Și, din câte am citit, Eowyn Ivey își va lansa a doua carte în august 2016.