Cărți/Străine moderne

Snuff. Chuck Palahniuk

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Snuff“, de Chuck Palahniuk. O carte plictisitoare, fără haz, tipic americană. De fapt, nimic din ce am citit de la omul ăsta nu mi-a plăcut, în afară de „Fight club“.

„Snuff” este povestea unei actrițe porno care se decide să doboare un record și să facă sex cu 600 de bărbați într-o singură noapte. Întreaga acțiune se derulează în timp ce performanțele actriței cresc și și-o trage cu tot mai mulți figuranți.

Bine, îți dai seama din felul în care e scrisă și din povestea în sine că nu-i tocmai genul de carte pe care să o iei în serios, dar oricum mi se pare lipsită de farmec.

O bună parte a poveștii este spusă din perspectiva a trei bărbați cu numerele 600, 72 și 137, care așteaptă la rând să facă sex cu actrița porno.

Finalul poveștii are o mică doză de surpriză, când actrița descoperă ce s-a întâmplat cu copilul pe care l-a avut când a luat o pauză de un an din industria pornografică.

De Chuck Palahniuk am mai citit „Blestemați“, „Rant“, „Monștri invizibili“, „Fight Club“.

Cărți/Străine moderne

Torturați-l pe artist. Joey Goebel

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Torturați-l pe artist“, de Joey Goebel. Devenită imediat ce am terminat-o de citit una dintre cărțile mele preferate.

Autorul a mers pe vechea idee, atât de adevărată, potrivit căreia arta nu vine niciodată din fericire, ci mai degrabă creația se naște din nefericire, disperare și frustrare. Arta are nevoie de rădăcini mai adânci decât cele ale fericirii pentru a prinde formă.

Și, de la ideea asta, Joey Goebel a creat o întreagă poveste minunată.

Vincent Spinetti este un copil cu o istorie tristă. Fiul unei prostituate, cu un tată necunoscut și predispus la tot felul de boli, este descoperit de un impresar și dus la academia Noua Renaștere, unde se încearcă reînvierea adevăratei arte, pierdută în jegul showbiz-ului.

Copilul demonstrează un potențial creativ magnific, dar cheia este nefericirea. Artistul trebuie torturat pentru a crea în continuare. Astfel, impresarul său îl sabotează cu fiecare ocazie.

Vincent descoperă un dram de fericire când întâlnește dragostea sau când își face un bun prieten, dar impresarul intervine și, prin diverse uneltiri, rupe legăturile. Mai mult, ajunge să-i ucidă câinele, să-l convingă că are tot felul de boli și apoi îl împinge în patima alcoolului.

Impresarul este convins că, de fapt, contribuie la nașterea artei. Că suferința și mizeria pe care i-o provoacă lui Vincent au un rod frumos, pe când o viață fericită ar fi doar una banală.

„Torturați-l pe artist” mi s-a părut o lucrare de geniu, în care eu însumi mi-am regăsit multe dintre gânduri și concepte de viață.

Cărți/Străine moderne

Portocala mecanică. Anthony Burgess

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Portocala mecanică“, de Anthony Burgess. Au trecut atât de mulți ani de când am citit cartea asta încât îmi amintesc mai mult chestii din film, inclusiv des folosita expresie „horrorshow, frate”, pe care mi-am însușit-o mult timp după ce am terminat de citit cartea lui Anthony Burgess.

Personajul principal, Alex, mi-a adus aminte de punkiștii britanici ai anilor ’60. Dacă ar fi să mi-l imaginez cu propria minte și ochii închiși, mi l-aș imagina cu o creastă gelată, o scurtă din piele trasă fără tricou, pantaloni din piele mulați, bocanci imenși și multe-multe ținte. Un fel de Sid Vicious al literaturii. La fel de nebun și de revoltat împotriva normalității.

Alex și brigada lui de pușlamale sunt porniți pe o serie nebunească de violențe. Aceștia își încep una dintre serile obișnuite cu o corecție aplicată unui student trecător, un jaf violent și apoi cu intrarea în forță în casa unui cuplu, unde bărbatul este bătut, iar femeia violată.

Un carusel grotesc de violențe gratuite. „Horrorshow, frate!” Și din nou, atât de british punk.

Dar statul îl vrea reabilitat pe Alex, care, deși e psihopat și sociopat, are o pasiune pentru muzica lui Beethoven, pe care o ascultă constant la pick-up.

Este condamnat la închisoare și, acolo, este supus unui tratament de modificare comportamentală prin care i se induce o scârbă paralizantă la simpla percepție a violenței.

La ieșirea din închisoare, Alex ia bătaie după bătaie și este cules de pe stradă de bărbatul peste care el și gașca lui au intrat în casă. Este incapabil fizic să perceapă violența, d’apăi să-i mai fie sursă. Soția omului a murit în urma rănilor rezultate de viol. Dar bărbatul nu știe că Alex este unul dintre agresori, toți purtând măști atunci.

Alex mărturisește, este vindecat de guvern de tratamentul ce i-a fost aplicat și este pe cale de a-și relua vechea viață noctură sugrumată de violență lipsită de sens. Până când realizează că n-are niciun rost.

Ca fapt interesant, ultimul capitol al cărții, în care Alex are are parte de mica sa revelație, nu a făcut parte din cartea originală livrată în SUA. Editorul a crezut că publicul american nu va înghiți tema obișnuită a eroului care-și schimbă viața și a cerut ca povestea să se termine mai întunecat, cu Alex revenind la vechile metehne violente.

„Portocala mecanică” a fost ecranizată în 1971, în regia lui Stanley Kubrick.

Cărți/Străine moderne

Metamorfoza. Franz Kafka

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Metamorfoza“, de Franz Kafka. Modul și condițiile în care am citit această mică nuvelă, plus altele două, au fost cu adevărat demne de a fi considerate kafkaesque.

Acum ceva ani flirtam cu dragostea și eram în gara din Suceava, pe la șase dimineața, așteptând un tren care avea să mă ducă în București. Am pierdut trenul care a plecat de sub ochii mei, iar pe următorul îl aveam pe la nouă dimineața.

Ce să faci, ce să faci în gară timp de câteva ore? Era iarnă și o vreme mohorâtă. Fata pe care o iubeam îmi lăsase mâna goală și plecase înaintea mea spre Iași.

După ce am dat câteva ture în jurul gării, am observat o bodegă tipică. Șapte dimineața, iarna, zona gării Burdujeni din Suceava. M-am așezat la masă, m-am uitat la așa-zisul meniu și mi-am luat o vișinată.

Era din aia bună, groasă și cât trebuie de dulce, făcută în casă. Am mai luat una, mi-am aprins o țigară și am scos cartea cu povestirile lui Franz Kafka din rucsac.

Câteva zeci de minute mai târziu, puștii de liceu care chiuliseră de la primele ore au intrat în bodegă și băgau bani la păcănele.

La câteva mese mai în spate, un cuplu cătrănit și-n vârstă stătea la băut și o mică ceartă. Alți indivizi respectabili de cârciumă erau cu berea în bot la orele răsăritului. M-am întrebat, cine naibii poate să bea la astfel de ore?

M-am uitat la păhărelul din fața mea. Păi eu pot. Dar aveam o scuză.

Și-atunci am realizat cât de kafkaesque e situația în care mă aflu. O cârciumă de gară cu scaune și mese de plastic, cu vișinată pe meniu și păcănele printre servicii. Bețivi la mese și puști de liceu lovind blestematele aparate fructifere, baloți de zăpadă cenușie afară și un cer metalic de iarnă. Fata mea dragă era la sute de kilometri distanță deja, eu îmi pierdusem trenul spre casă.

Și stăteam cu un cot pe masa de plastic, mai aruncând câte o privire în jur și mai gustând din păhărelul de vișinată, în timp ce citeam „Metamorfoza” lui Franz Kafka.

Cât despre povestea din carte, mi-au trebuit ani ca să o aprofundez și să-mi dea un fel de sentiment. Inițial am luat-o doar ca pe un fel de SF dubios, cules din spatele Cortinei de Fier.

Ce altceva ai putea crede despre un om, Gregor Samsa, care s-a trezit într-o dimineață că s-a transformat într-un gândac îngrozitor. Evrika, Metamorfoza!

Și încep dilemele morale. Familia continuă să aibă grijă de el, dar tatăl trebuie să se reangajeze pentru a o susține financiar. Familia ajunge chiar să închirieze una dintre camerele casei pentru a se ajunge financiar și a avea grijă de Gregor.

Acesta aude familia când se discută despre faptul că nu se poate face nimic pentru a-l ajuta și că ar trebui să scape de el. Rănit, Gregor Samsa moare singur în camera lui.

„Verdictul“, „Colonia penitenciară” și „Un medic de țară“, mici nuvele care, de asemenea, fac parte din volumul care cuprinde „Metamorfoza” sunt și ele interesante.

De Franz Kafka am mai citit „Procesul“, „Colonia penitenciară“, „Verdictul“, „Un artist al foamei“, „Un medic de la țară“.

Cărți/SF

Sfârșitul eternității. Isaac Asimov

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Sfârșitul eternității“, de Isaac Asimov. Am citit cartea asta drept final-final al seriei Roboții-Imperiul-Fundația.

Așa am văzut pe internet, printre zecile de articole despre ordinea în care trebuie citită opera lui Asimov, că „Sfârșitul eternității” ar fi o bună lectură de final.

Sincer să fiu, n-am văzut mare legătură cu cele trei serii și chiar aia care a fost n-am avut impresia că oferă vreun final mai bun decât cel deja dat în „Fundația și Pământul“, care a fost finalul perfect.

Mai degrabă, povestea asta aș pune-o, ca linie temporală, înaintea seriei „Roboții”.

Acestea fiind spuse, „Sfârșitul eternității” a fost, cum nu se putea altfel, vorbind despre o scriere a lui Isaac Asimov, o lectură captivantă.

Mi-am dat seama, în timp ce o citeam, că-mi fusese dor de SF-urile autorului american. „Sfârșitul eternității” este o poveste puțin încâlcită, bazată pe călătoria în timp și condimentată cu câteva paradoxuri morale.

Acțiunea se bazează pe Eterni, adică oamenii care trăiesc în afara timpului și a căror misiune este să schimbe realitatea din fiecare secol, pentru a reduce suferința omenirii. Mai exact, dacă Eternii știu că într-un secol anume va avea loc un accident nuclear, vor interveni și vor aduce o schimbare felului în care se petrec lucrurile pentru ca accidentul nuclear să fie evitat, modificând astfel realitatea.

Bineînțeles că locuitorii secolelor respective, care nu trăiesc ca Eternii în afara timpului, nu știu ce se întâmplă și nici măcar nu conștientizează că ceva e altfel sau ar fi putut fi altfel. De fiecare dată când Eternii intervin și modifică realitatea, schimbările pot fi dramatice.

Unii oameni pot să dispară complet, în timp ce unii au vieți complet diferite în noua realitate, chiar dacă ei nu sunt conștienți de asta.

Singurul loc în care Eternii nu au acces sunt secolele din viitorul foarte îndepărtat, de la secolul 100.000 mai departe.

Andrew Harlan, unul dintre tehnicienii care operează schimbările de realitate, descoperă că este rotița unui mecanism menit să trimită un om în trecut, astfel asigurând existența Eternității.

Din dragoste pentru o femeie, Harlan sabotează trecutul și descoperă că, de fapt, iubita lui este un agent sub acoperire din secolele în care Eternii nu au acces. De ce?

Femeia îi explică lui Andrew Harlan că intervenția Eternilor sufocă umanitatea de creativitate și de lupta necesară de depășire a obstacolelor. Că evitarea răului necesar menține umanitatea într-o mediocritate care va duce, în secolele foarte îndepărtate, la dispariția ei ca rasă.

Totul din cauză că umanitatea nu va descoperi puterea nucleară și nu va părăsi planeta și nu va coloniza universul și nu va inființa un Imperiu Galactic. Toate acestea sunt posibile doar dacă Eternii dispar și lasă umanitatea să-și depășească singură problemele.

Andrew Harlan recunoaște argumentele și cedează. Umanitatea e liberă să meargă pe drumul ei.

„Odată cu această dispariție…venise sfârșitul, sfârșitul final al Eternității

Și începutul nemărginirii.”

Pentru cine se întreabă, uite și ordinea în care trebuie citite poveștile cu roboți ale lui Isaac Asimov:

1. Nemesis (n-are legătură, dar oferă un context)
2. Povestiri cu roboți
3. Eu, Robotul
4. Cavernele de oțel (Seria Roboții)
5. Soarele gol (Seria Roboții)
6. Roboții de pe Aurora (Seria Roboții)
7. Roboții și Imperiul (Seria Roboții)
8. Pulbere de stele (Seria Imperiul)
9. Curenții spațiului (Seria Imperiul)
10. O piatră pe cer (Seria Imperiul)
11. Fundația (Seria Fundația)
12. Fundația și Imperiul (Seria Fundația)
13. A doua Fundație (Seria Fundația)
14. Marginea Fundației (Seria Fundația)
15. Fundația și Pământul (Seria Fundația)
16. Preludiul Fundației (Seria Fundația)
17. Fundația renăscută (Seria Fundația)

Apoi, după moartea lui Isaac Asimov, cățiva scriitori SF au continua seria „Fundația”.

18. Teama Fundației (Seria Fundația)
19. Fundație și haos (Seria Fundația)
20. Triumful Fundației (Seria Fundația)
21. Prietenii Fundației (Seria Fundația)

PS: Poate că și „Omul pozitronic” merge citită înainte de a intra în seria roboților. Ah da, iar după finalul seriei originale „Fundația”, merge citită „Sfârșitul eternității“.

De Isaac Asimov am mai citit „Calea marțiană“.