„Colecționarul“, de John Fowles. Excelentă! Genul de carte pe care nu o poți lăsa și care, la ultima pagină, îți dă o ultimă lovitură, care te lasă fără suflu.
Cartea este împărțită în două puncte de vedere, cele ale personajelor principale: agresorul – Frederick și victima – Miranda.
Romanul lui Fowles este despre singurătate, despre ce faci, cum te stingi, celulă cu celulă, secundă cu secundă, atunci când libertatea îți este furată. Și nici măcar nu știi ce se vrea de la tine. O carte despre durere fizică, despre dragostea pentru lumina zilei, la care ai fost forțat să fii orb. Despre scârbă și ură atât de puternică încât depășește ura.
Este o carte minunată. Una despre care, atunci când o evoci în discuție cu cineva, nu prea ai chiar foarte multe de spus, din cauză că este o poveste pe care mai mult o simți.
Pe măsură ce m-am apropiat de final, am știut ce se va întâmpla. Era previzibil și, pagină cu pagină, mă simțeam dezamăgit că se întâmplă cum mă așteptam.
Însă, a venit partea a patra, care are doar câteva pagini, iar adevăratul final a fost ceva de-a dreptul șocant, ceva care dă un gust și mai plăcut cărții.
E interesantă construcția lui Frederick. Un personaj machiavelic, bolnăvicios, care nicio secundă nu dă dovadă de remușcări, ci se simte chiar eliberat de o povară. Dragoste bolnavă până în pânzele albe și cam ce înseamnă sentimentele neîmpărtășite în mintea unui om bolnav.
Totodată, oricât de crud este, nu te poți abține să nu simți milă pentru Frederick, oarecum similar cazului lui Humbert, din „Lolita” lui Nabokov. E o contradicție de emoții când te gândești la el și te afli fix în poziția Mirandei. O poveste din care înțelegi că dragostea nu doar naște, ci și ucide.
„Am fost goi unul în faţa celuilalt şi totuşi nu puteam fi mai departe unul de altul“.
Din nefericire, cartea lui John Fowles a reprezentat și inspirația unor criminali în serie, care și-au motivat crimele spunând că au vrut să aibă o proprie Miranda.
„Colecționarul” a fost ecranizată în 1965.
De John Fowles am mai citit „Mantisa“, „Iubita locotenentului francez“.
PS: O carte care mi s-a părut oarecum similară, dar tot foarte bună, cu „Colecționarul” a fost „Hoții de frumusețe“, a lui Pascal Bruckner.
