„Pădurea norvegiană“, de Haruki Murakami. Numele cărții este luat după piesa Norwegian Wood a formației The Beatles.
Este ceva cu japonezul ăsta, cu stilul lui de a-ți povesti momente. El nu descrie foarte multe peisaje sau oameni, ci pictează momente. Te aruncă direct în eveniment și te poartă apoi prin viețile personajelor care-și iau viață din el.
E ciudat că îmi place (mult) cum scrie un japonez. Yasunari Kawabata și Yukio Mishima nu prea m-au impresionat, doar Taichi Yamada ce m-a atins puțin.
O să încep cu părțile negative. Am observat, pe decursul paginilor, stilul metodic al lui Murakami de a povesti zilele lui Toru Watanabe, personajul principal. Am facut, am spus, am gandit. Am, am, am, am.
Sistematic, o înșiruire dubioasă.
Scenele sexuale sunt descrise ciudat, deloc credibile. Discuția în care Midori îl întreabă pe Watanabe dacă poate să-i ia penisul în mână și să-l analizeze nu e tocmai credibilă. That shit doesn’t happen in real life. Oare?
Și totuși, povestea decurge simplu, fără îmbârligături și complicații de dragul lelii. Stephen King spunea că trebuie să scrii cât mai simplu. Simpler is better. Și tocmai simplitatea asta prinde la „Pădurea norvegiană“, în afară de cât e de mișto povestea.
Viața lui Watanabe este presărată cu sinucideri. Întâi Kizuki, cel mai bun prieten, care va avea mereu vârsta de 17 ani, și apoi a doua sinucidere, care-l debusolează complet și care-i rezolvă dilema sentimentală: Naoko sau Midori?
Dar, în stilul caracteristic, Murakami nu oferă un final clar, ci lasă lucrurile să fie interpretabile. Ce e interesant e că Haruki Murakami a început să scrie abia la vârsta de 33 de ani, ideea venindu-i în timp ce se uita la un meci de baseball. Și, de atunci, nu s-a mai oprit din scris.
„Pădurea norvegiană” a fost ecranizată în 2010, cu actori japonezi. Filmul poate fi găsit cu subtitrări în engleză sau română.
De Haruki Murakami am mai citit „Iubita mea, Sputnik“, „După cutremur“, „În noapte“.
