„Să nu mă părăsești“, de Kazuo Ishiguro. Cartea asta a fost… îmi e greu să găsesc cuvintele. Cel puțin minunată.
Povestea este superbă, principala linie fiind cea a unor copii născuți cu scopul de a fi donatori de organe. Romanul nu este o distopie, așa cum unii îl clasifică, ci mai degrabă unul speculativ. Și mai mult, unul oarecum de dragoste, al dragostei triadei Kath-Ruth-Tommy.
Scriitura este fină, iar Ishiguro mi se pare un maestru al descrierilor. Fiecare scenă pe care o crează prinde imediat rădăcini în mintea ta și deja te vezi acolo. Este o carte foarte bună, care merită citită și pe care ajungi să o simți cu adevărat după câteva luni, după ce are timp să se așeze.
Întâmplările prin care Kath, Ruth și Tommy trec pot fi privite ca o etapă a maturizării, a trecerii de la poveștile din copilărie la cruda realitatea a realității adulte.
Aș pune întrebarea etică, care în carte nu se pune. Oare dacă ar exista clone, create cu scopul de a dona organe, oare am accepta asta? Dacă ne-ar salva copiii și soțiile de cancer, am accepta să credem că ele nu sunt de fapt ființe umane, ci doar niște creaturi menite să ne salveze nouă viața?
Mi se pare o ipoteză înspăimântătoare, a dezumanizării.
Există totuși un defect al poveștii. De ce nu fug cei concepuți cu misiunea de a fi donatori, înainte de a muri donându-și organele? Nicăieri în toată povestea nu se menționează că ar fi ținuți cu forța în vreun fel. Dar, probabil că autorul a uitat să închidă bucla asta.
Romanul lui Kazuo Ishiguro a fost ecranizat în 2010, cu Keira Knightley.
