„Flash-uri din sens opus“, de Marian Godină. O carte scurtă, pe care o dai în gata în câteva ore, dar asta nu înseamnă că e lipsită de substanță.
Citisem undeva că o carte ar trebui scrisă într-un limbaj cât mai simplu, accesibil tuturor. Că nu are rost să lungești povestea și să o complici artificial doar de dragul de a ajunge la o dimensiune demnă de volumele gigantice și uneori amețitoare ale clasicilor ruși.
O poveste simplă trebuie spusă simplu și natural. Iar polițistul Marian Godină fix asta face. Trecând de la pagină la pagină, ai impresia că e chiar în fața ta și purtați o discuție, la o cafea.
„Flash-uri din sens opus” începe cu câteva povești amuzante despre pregătirea lui Godină de a intra la școala de poliție de la Câmpina, unde se lovește de viața de cazarmă.
După absolvire și detașarea la Brașov, polițistul scrie despre întâmplările pe care le-a avut cu unii șoferi în trafic, întâmplări care-ți stârnesc hohote de râs.
Presărate printre ele se află și câteva povești emoționante, despre viața personală a lui Marian Godină, dar și cazul taximetristului care a luat o cutie de lapte din punga unei femei însoțită de copilul ei, care nu a mai avut destui bani să plătească drumul.
Mi s-a părut una dintre cele mai deprimante povești auzite vreodată în țara asta.
Spre finalul cărții, Marian Godină dezvăluie și presiunile făcute asupra lui de șefii de la IPJ Brașov pentru a-și închide pagina de Facebook, fiind întrebat de ce scrie „acele porcării” și jignit în fel și chip.
Fidel principiilor sale, polițistul a câștigat lupta și a devenit un simbol de luptă anti-sistem pentru românii care vor să trăiască într-o lume mai bună.
Marian Godină e un personaj demn de admirat. Ceea ce, totodată, e și trist. Într-o lume perfectă, toți am fi Marian Godină și nimeni n-ar ieși în evidență din cauză că este așa cum trebuie să fie.
Ca ultimă idee, mi-a plăcut că pagina polițistului este una de „autor”, nu „scriitor”. Poate pentru unii e o diferență semantică prea subtilă, dar eu am făcut mereu o distincție foarte clară între acești doi termeni.
Nu orice autor e și scriitor. Marian Godină nu este scriitor și nici n-am avut pretenția să citesc un roman. Am avut pretenția de a intra mai adânc în mintea lui și cred că am reușit. Omul ăsta mi-a câștigat respectul în mod definitiv.
„Întotdeauna îmi dorisem o fată care să aibă acasă mai multe cărți decât haine și pantofi“.
Pe tema cărților românești de ocazie am mai citit „Prețul aurului. Sinceritate incomodă“, de Maria Olaru, „27 de pași“, de Tibi Ușeriu, „Playlist pentru sfârșitul lumii“, de Mihnea Blidariu.