„Suflete moarte“, de Nikolai Gogol, un clasic rus care nu stă pe un soclu atât de înalt ca Dostoievski, Tolstoi sau Pușkin, ci mai degrabă pe rândul al doilea, cu Bulgakov și Turgheniev.
Totuși, „Suflete moarte” e o lectură fascinantă, una exemplară pentru inteligența nativă a unora dintre infractori.
Nikolai Gogol ni-l prezintă pe Cicikov, un reprezentant al clasei mijlocii, care se plimbă prin Rusia cumpărând suflete moarte de la moșieri.
Moșierii plătesc taxe pentru fiecare slujbaș pe care-l au, iar recensămintele nu-s foarte dese. Astfel că ajung să plătească taxe pentru morți vreme îndelungată. Din cauza asta se lasă convinși de Cicikov și-i vând pe hârtie argații deja morți.
La un moment dat, când se duce la oraș pentru a legaliza toate tranzacțiile făcute, având în subordinea lui 400 de suflete moarte, Cicikov este mirosit și trebuie să părăsească orașul rapid. Planul lui fusese ca după ce tranzacțiile sunt înregistrate, să contracteze un împrumut în schimbul celor 400, având parte astfel de o îmbogățire rapidă.
Acesta nu renunță însă la planul lui și pleacă în altă parte a Rusiei, unde o ia de la capăt. Este arestat, dar grațiat după intervenția unui bogătaș, fiind totuși nevoit să plece din satul în care se stabilise.
„Monștri invizibili“, de Chuck Palahniuk. Poate singura carte a acestui autor, pe lângă „Fight Club“, care mi-a stârnit un dram de interes.
Personajul principal este o femeie care a fost desfigurată și a rămas fără mandibulă, după ce a fost împușcată în față în timp ce conducea o mașină.
În timpul recuperării, o întâlnește pe Brandy, un travestit care încearcă să învețe să vorbească precum o femeie, în timp ce personajul nostru principal învață să vorbească fără mandibulă.
Evenimentele se succed rapid cu frați gay morți, prințese travestite, schimbări de identitate și un șoc. Personajul principal află că Brandy este de fapt Shane, fratele ei gay pe care-l credea mort, și care se străduiește să semene cât mai mult cu sora lui, adică personajul principal.
Ce îmbârligătură!
Acum cei doi pleacă pe tot cuprinsul SUA, unde pretind că vizionează case pentru bogătași care vor să le cumpere și fac rost de medicamente din băile caselor și se droghează non stop. Ies la iveală abuzurile sexuale la care a fost supus Brandy/Shane de către tatăl lui și al personajului principal.
Ițele se încurcă și mai tare când se află că Brandy/Shane a știut tot timpul că personajul principal e sora lui. Aflând asta, personajul principal mărturisește că și-a tras singură glonțul în față pentru a nu mai fi frumoasă.
„Amintiri din casa morților“, de FeodorDostoievski. O carte care mi-a plăcut destul de mult și care, oarecum asemănătoare poveștii „O zi din viața lui Ivan Denisovici“, a lui Aleksandr Soljenițîn, întruchipează viața condamnaților din lagărele din Siberia.
De altfel, lucrurile povestite în „Amintiri din casa morților” provin și din propria experiență. Feodor Dostoievski a petrecut patru ani într-un gulag rusesc din Siberia, din cauză că era membru al cercului de intelectuali condus de Petrașevski.
În carte, personajul principal, Aleksandr Petrovici Goriancikov, este condamnat la zece ani într-un lagăr siberian din cauză că și-a ucis soția.
Feodor Dostoievski detaliază viața grea pe care o are Goriancikov în lagăr din cauză că este din rândul nobilimii, pe când majoritatea deținuților sunt din rândul țărănimii. Aici, autorul a făcut o paralelă cu propria experiență în lagăr, unde a avut parte de neplăceri din cauză că era de viță nobilă.
Pe decursul anilor, Goriancikov acceptă situația în care se află și oamenii cu care se află și are parte de o trezire spirituală care culminează cu eliberarea sa din gulag.
Dostoievski concluzionează că existența gulagurilor siberiene este o tragedie atât pentru deținuți, cât și pentru Rusia ca țară.
Dacă ar fi să aleg, cred aș spune că povestea lui Soljenițîn este mai interesantă pentru viața de lagăr, poate și din cauză că este concentrată pe ziua unui deținut din gulag și conține extrem de multe detalii care te transpun în locul condamnatului.
Soljenițîn folosește foarte multă informație aglomerată într-un spațiu temporal scurt, pe când povestea lui Dostoievski este la fel de multă informație, dar diluată pe de-a lungul a ani de zile.
„Băiatul cu pijamale în dungi“, de John Boyne. Inițial, această carte a fost scrisă pentru copii, dar orice adult mai are rămășițe de copil trecut în el, așa că și-a depășit limitarea.
E greu de descris povestea asta. Te atinge în atât de multe locuri încât nu știi peste ce rană să așezi primul plasture.
Bruno e un copil german, în vârstă de nouă ani. Din cauza slujbei tatălui, care este soldat, trebuie să se mute din Berlin în Polonia.
Bruno va realiza mult mai târziu că nu mai e în Germania, ci în Polonia, și nu este clar dacă își dă seama vreodată că locul pe care el îl citește și îl pronunță Out-With este, de fapt, Auschwitz.
De la fereastra noii sale camere, dezamăgit că noua casă are doar trei niveluri, ci nu cinci, precum cea din Berlin, Bruno observă o grămadă de oameni adunați în spatele unui gard și nu înțelege de ce toți poartă pijamale în dungi.
Plictisit că nu are prieteni, se apucă de explorări, ceea ce îl duce lângă gardul de la Out-With. Aici îl cunoaște pe Shmuel, un copil în pijamale cu dungi, care are, la fel ca el, nouă ani și cu care leagă o prietenie secretă.
„- E așa nedrept, zise Bruno. Nu înțeleg de ce trebuie ca eu să fiu imobilizat aici, de partea aceasta a gardului, unde nu există nimeni căruia să-i vorbesc și cu care să mă joc, iar tu ai duzini de prieteni cu care probabil că te joci ore întregi în fiecare zi. Va trebui să vorbesc cu tata despre asta.”
Aproape în fiecare zi, Bruno se duce la gard și se vede cu noul și singurul său prieten, pe care-l trădează la primul semn de pericol real.
„Foarte încet întoarse capul și se uită la Shmuel, care nu mai plângea, ci privea în jos, părând că încearcă să-și convingă sufletul să nu mai rămână în trupul lui firav, ci să iasă afară, să zboare pe ușă și să se ridice la cer, alunecând printre nori până ce va ajunge departe de aceste locuri”
Pe măsură ce trec anii, Bruno începe să gândească la gardul care se află între el și Shmuel, dar naivitatea și inocența copilărească rămân. Deși nu înțelege de ce Shmuel arată ca un schelet și nu mănâncă bine, îi aduce la fiecare întâlnire câte ceva de mâncare.
Deși spune că i-ar plăcea să se îmbrace și el zi de zi în pijamale comode în dungi, îl întreabă pe Shmuel dacă n-ar prefera ca în unele zile să aleagă altceva din garderobă. Shmuel nu zice nimic.
Bruno este înștiințat de tatăl lui, comandantul de la Out-With, că se va întoarce la Berlin. Supărat că-și va părăsi prietenul secret, Bruno decide o ultimă aventură: să exploreze lumea din spatele gardului și, pentru prima oară, gardul să nu mai existe între el și Shmuel.
Finalul este… este imposibil de descris. Am anticipat doar jumătate din el, iar a doua jumătate a fost ca o palmă peste cap.
E o linie fină între a spune destul, pentru a stârni curiozitate, și a spune prea mult și a strica surpriza pe care o vei avea citind singur cartea. Prefer să nu spun nimic despre final, este prea bun (cât de ironic să zic asta) pentru a risca să-l divulg.
„Băiatul cu pijamale în dungi” e uimitoare, la fel ca multe cărți, nu doar datorită poveștii, ci și a felului în care este construit personajul principal, în cazul acesta Bruno. John Boyne ne arată inocența cu care un copil privește Auschwitz-ul, fără să știe ce înseamnă el. Sau, mai bine zis, Holocaustul văzut din perspectiva unui copil.
Cartea „Băiatul cu pijamale în dungi” a fost ecranizată în 2008. „About the lines that divide us and the hope that unites us”.
Pe tema ficțiunii bazate pe Holocaust am mai citit „Hoțul de cărți“, de Markus Zusak.
„Bătrânul și marea“, de Ernest Hemingway. O poveste mult mai bună decât îmi imaginasem, un clasic al literaturii.
Santiago, un bătrân pescar din Cuba, nu a mai prins nimic de 84 de zile și speră că a 85-a va fi una cu noroc, așa cum îi spune și puștiul Manolin, micul său învățăcel, care-i face rost de cafea și de mâncare.
Din cauza ghinionului cronic, Manolin nu mai este lăsat de părinți să iasă la pescuit cu Santiago, așa că bătrânul pleacă singur pe mare.
Și speranța i se îndeplinește. Prinde un monstru imens de peste 12 metri, cu care se luptă zile la rând pentru a-l obosi și domina, pentru ca într-un final să-l omoare. Pe decursul zilelor, peștele gigant trage barca tot mai în largul oceanului.
După lupte seculare, Santiago, care și-a ținut de urât vorbind singur, personificându-și mâinile obosite și rănite, dar și prada, Peștele!, iese câștigător. Gigantul de peste 700 de kilograme este ucis și legat de barcă pentru a fi adus înapoi în oraș.
Dar Santiago este departe în larg, iar rechinii îi dau târcoale. Primul rechin care-l atacă rupe o bucată mare din carnea peștelui, astfel că dâra de sânge lăsată în urmă e tot mai mare și atrage mai mulți rechini, mai mulți decât poate ucide Santiago.
Obosit de moarte, flămând și însetat, dezamăgit că a ieșit prea în larg și a ucis peștele degeaba, Santiago ajunge înapoi acasă, după ce vede luminile Havanei. De barca lui atârnă un schelet de pește imens, dar fără pic de carne pe el.
Bătrânul pică într-un somn adânc, iar a doua zi puștiul îi spune că toată lumea l-a căutat și că, de acum, indiferent de ce spune familia, va merge cu el la pescuit.
„Bătrânul și marea” este o poveste minunat scrisă. Nu doar povestea în sine, ci și felul în care este scrisă, limbajul, personajele, acestea sunt lucrurile care o transformă într-un clasic al literaturii.
PS: Poate că barca lui Santiago este un simbol pentru călătoria numită viață, iar peștele lupta pe care o ducem atunci când ne propunem să obținem mai mult decât ne-ar trebui, ajungând la final cu mâna goală.
Și uite o animație, din 1999, care mi se pare foarte frumoasă.
