„Procesul“, de Franz Kafka. Cea mai bună carte de Kafka pe care am citit-o până acum. Pe decursul romanului, scriitorul ceh te poartă printr-un hățiș birocratic al absurdului, al cărui sentință atinge paroxismul.
Personajul principal, Josef K., este arestat într-o dimineață, însă fără a i se clarifica de ce anume se face vinovat. Este judecat în libertate și sfătuit să-și găsească un avocat care să-l apere în procesul ce se apropie.
K. este perplex. Nici măcar nu știe de ce este acuzat, însă decide că, într-adevăr, orice ar fi, este mai bine să fie pregătit. Chinuit de grijile unui proces care pare imaginar, inventat, K. începe să aibă probleme la muncă și să se simtă aruncat într-un vârtej al absurdului.
Cine sunt anchetatorii și funcționarii ăia și ce vor de la mine? Cu ce am greșit?
La fix un an de la înștiințarea că are un proces pe rol, K. este preluat de doi bărbați însărcinați cu îndeplinirea sentinței dată de tribunal. Nu o să scriu ce reprezintă sentința și nici punerea ei în practică, pentru a nu strica misterul, iar fiecare să descopere de unul singur.
„Procesul” a fost ecranizată în 1993, cu Kyle MacLachlan și Anthony Hopkins.
De Franz Kafka am mai citit „Metamorfoza“, „Colonia penitenciară“, „Verdictul“, „Un artist al foamei“, „Un medic de la țară“.
