Diavolul. Lev Tolstoi

„Diavolul“, de Lev Tolstoi. O nuvelă în care, așa cum e cazul și cu „Sonata Kreutzer“, autorul explorează impulsul sexual și-l echivalează cu moralitatea.

E unul dintre puținele puncte de vedere în care nu sunt de acord cu Tolstoi și cu puritanismul lui sexual.

Eugene, un bărbat care se mută de la Sankt Petersburg la țară, după ce a primit o moștenire, duce lipsa femeilor cu care se distra în marele oraș. Pentru a-și rezolva nevoia, începe să se încurce cu o femeie din sat, Stepanida, al cărei soț nu locuiește cu ea.

Niște ani mai târziu, Eugene se căsătorește cu Liza și renunță la orice relație cu Stepanida, însă aceasta apare în fața lui atunci când este angajată pentru a face curățenie în casa celor doi.

Eugene simte cum focul pasiunii i se revarsă în sânge și nu reușește să-și ia gândul de la ea. Chinuit de voluptate, Eugene începe să creadă cu adevărat că Stepanida este întruchiparea diavolului.

Acesta ajunge la concluzia că are doar două opțiuni la dispoziție: să-și ucidă soția, pe Liza, și să fugă cu Stepanida sau să o omoare pe Stepanida. Apoi, o a treia opțiune îi răsare în gând.


De Lev Tolstoi am mai citit „Anna Karenina“, „Fericire de familie“, „Moartea lui Ivan Ilici“, „Polikushka“, „Sonata Kreutzer“, „Doi husari“, „The storm“, „O confesiune“, „What I believe“, „The Kingdom of God is Within You“, „Învierea“, „What men live by“, „How much land does a man need?“, „Povestiri din Sevastopol“.

Îndreptări. Anna. Duiliu Zamfirescu

„Îndreptări” și „Anna“, ultimele două cărți ale ciclului Comăneștenilor, de Duiliu Zamfirescu. Primele trei cărți ale ciclului sunt „Viața la țară“, „Tănase Scatiu“ și „În război“.

Din nefericire, aceste ultime două volume sunt mai slabe decât primele trei din saga lui Duiuliu Zamfirescu, dar asta nu înseamnă, totuși, că nu merită citite, ci doar că se simte trecerea de la o narațiune naturală, în contextul satului, la o imagine mai mare, dar mai lipsită de farmec.

Alexandru Comăneșteanu, moștenitorul unchiului său Mihai, mort în Războiul de Independență, (așa cum se arată în volumul „În război”) și Porția, o tânără din Ardeal, sunt personajele principale din „Îndreptări”.

După moartea lui Mihai, Anna s-a căsătorit cu generalul Villara și își dă seama că s-a îndrăgostit de Alexandru.

Surprinși într-o ipostază care ar fi putut da apă la moară lumii, Anna aranjează ca Alexandru să se căsătorească cu Porția, pentru a-și salva onoarea.

Cei doi însurăței se plimbă prin Ardealul încă parte din Imperiul Austro-Ungar, românismul și problema Ardealului fiind firele narative principale ale lui Duiliu Zamfirescu.

Enigma Otiliei. George Călinescu

„Enigma Otiliei“, de George Călinescu. Un roman clasic al literaturii române care mi-a plăcut foarte mult.

Cartea debutează cu Felix, în vârstă de 18 ani, care vine să stea la unchiul său din București, unde începe Facultatea de Medicină. Aici o cunoaște pe Otilia, fata vitregă a unchiului său.

Cum era de așteptat, Felix se îndrăgostește de Otilia, însă aceasta reprezintă și interesul lui Leonida Pascalopol, prieten de familie și om foarte bogat.

Unchiul lui Felix, moș Costache, atrage atenția lui Stănică, un șmecher care știe să le învârtă și care speră să pună laba pe averea acestuia. De cealaltă parte, Felix află că Leonida nu-i este rival, ci că mai degrabă se poartă ca un tată cu Otilia, dar apoi este dezamăgit când află că cei doi au plecat la Paris împreună.


Rămas singur, Felix întreține relații cu o curtezană, Georgeta, dar apoi reia legătura cu Otilia când aceasta se întoarce. Moș Costache se apucă să adune materiale de construcție pentru viitoarea casă unde, în opinia sa, vor locui Felix și Otilia, căsătoriți.

Stănică reușește să-l jefuiască pe Moș Costache, Otilia se căsătorește cu Leonida și pleacă în Franța, iar Felix se însoară cu o fată de familie bună.


„Enigma Otiliei” a fost ecranizată în 1972, sub numele „Felix și Otilia”.

Păianjenul alb. Povestea feței nordice a Eigerului. Heinrich Harrer

„Păianjenul alb. Povestea feței nordice a Eigerului“, de Heinrich Harrer. Cartea asta spune povestea primei cuceriri a feței nordice a Eigerului, Harrer fiind parte din echipa care a reușit asta, dar și istoria tuturor celor care au eșuat, uneori cu consecințe mortale.

Un exemplu în sensul ăsta este Toni Kurz, partenerul de cățărare al la fel de celebrului Andreas Hinterstoisser, care a murit la doar câțiva metri, prins în coardă, deasupra echipei de salvare care venise să-l recupereze.

După ce termină cu istoria tuturor celor care au încercat și au eșuat în a cuceri fața nordică a Eigerului, Harrer începe să povestească de expediția lui de succes.

O atenție specială o capătă „Păianjenul alb”, o zonă extrem de dificilă a peretului nordic al Eigerului.

Per total, este o lectură de aventură minunată, care nu te lasă să respiri și care parcă te face să urci împreună cu protagoniștii și să cucerești muntele pe fața sa nordică.


Germanii au făcut, în 2008, un film despre drama lui Toni Kurz, intitulat „North Face”.

Pe tema aventuri/drame de munte am mai citit „Eiger Dreams“, de Jon Krakauer, „Căzând în gol“, de Joe Simpson, „Alaska. Singur în sălbăticie“, de Dave Metz, „Left for dead“, de Beck Weathers, „În aerul rarefiat“, de Jon Krakauer, „Șapte ani în Tibet“, de Heinrich Harrer, „Întoarcerea acasă“, de Slavomir Rawicz, „Îngropați în cer“, de Peter Zuckerman și Amanda Padoan.

De Heinrich Harrer am mai citit „Șapte ani în Tibet“, „Întoarcerea în Tibet“.

Frontieriștii. Dan Dănilă

„Frontieriștii“, de Dan Dănilă. În anii ’80, Dan Dănilă decide să fugă din Republica Socialistă România în Iugoslavia, trecând Dunărea cu o barcă de cauciuc și înot, iar de acolo mai departe Dumnezeu cu mila.

De ce fuga în Iugoslavia? Pentru că regimul instituit de Tito, deși dictatorial, era ceva mai lejer decât altele din regiune, cum ar fi ceaușismul sau acel Enver Hoxha al Albaniei.

Autorul reușește să părăsească țara și, pe malul iugoslav, este preluat niște soldați care-l duc într-un centru de refugiați. Aici are primul șoc: primește carne la masă. În România se stă la cozi infernale pentru o pielicică, iar în Iugoslavia, din postura de ilegal, i se acordă așa ceva.

Cât timp așteaptă să primească drept de ședere temporar, până la rezolvarea situației juridice, Dănilă iese la muncă și câștigă și niște bani, dar nu uită să-și sune familia rămasă în România pentru a o anunța că a reușit să treacă granița și că e bine.

Aflat într-o plimbare prin Belgrad, are un al doilea șoc și se întreabă ce fel de comunism au ăștia? Tocmai văzuse blugi Levi’s într-un magazin din capitala iugoslavă, lucru la care românii nu puteau decât să viseze.


Povestea avansează, iar autorul cunoaște o tânără iugoslavă cu care începe o relație, dar de care trebuie să se despartă atunci când i se aprobă cererea de emigrare în SUA.


Per total, este o carte bună și despre un subiect mai rar tratat: frontieriștii. De asemenea, mi s-a părut interesantă și descrierea Iugoslaviei de după moartea lui Tito.


Pe tema dictaturii totalitare în România/ceaușismului am mai citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara“, „Fenomenul Pitești“, de Virgil Ierunca, „Să nu ne răzbunați“, de Moise Iorgovan, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață“, de Anița Nandriș-Cudla, „Și eu am trăit în comunism“, de Ioana Pârvulescu, „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu“, de Adam Burakowski, „Orizonturi roșii“, de Mihai Pacepa, „Supleantul“, de Petru Popescu.