Cărți/Istorie/Memorialistică/Non-ficțiune

Dezastrul de la Cernobîl. Svetlana Aleksievici

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Dezastrul de la Cernobîl“, de Svetlana Aleksievici. Prima carte a Svetlanei Aleksievici, câștigătoare a Nobelului pentru Literatură în 2015, pe care am citit-o.

În aprilie 1986, unul dintre reactorele centralei nucleare de la Cernobîl a explodat, în urma, în mod ironic, unui exercițiu de siguranță care nu a fost făcut în mod corespunzător.

Istoria obiectivă a acestui dezastru nuclear se știe, dar cum rămâne cu istoria subiectivă, cu poveștile oamenilor care au trăit evenimentul pe propria lor piele?

Ei bine, așa cum a făcut în toate cărțile ei, Svetlana Aleksievici a căutat răspunsul la această întrebare și a strâns mărturii din partea celor care au trăit explozia de la Cernobîl.

Una dintre poveștile care m-a lovit cel mai tare este cea a Liudmilei Ignatenko, soția pompierului Vasili Ignatenko, mort la datorie în timp ce încerca să stingă flăcările incendiului de la centrala nucleară.

„Îl iubeam! Și încă nu știam ce mult îl iubeam! Abia ne căsătorisem, încă nu ne bucurasem de tot unul de altul. Mergem pe stradă. Mă ia în brațe și mă învârte.

Și mă sărută, mă sărută. Oamenii trec pe lângă noi și zâmbesc toți.

Clinica pentru boli de iradiere intense – 14 zile. În 14 zile omul moare.”

O altă poveste care m-a făcut să sughiț în sec vine din partea unei femei care a născut un copil mort, cel mai probabil din cauza radiațiilor expulzate de reactorul aflat în flăcări.

„Voiam să nasc din dragoste. Așteptam primul copil. Soțul voia un băiat, iar eu, o fetiță.

Medicii încercau să mă convingă: “Trebuie să vă hotărâți să faceți avort. Soțul dumneavoastră a fost multă vreme la Cernobîl”.

El e șofer și în primele zile l-au chemat acolo. A cărat nisip și beton. Dar eu nu am crezut pe nimeni. Nu voiam să cred.

Citeam în cărți că iubirea poate să învingă orice. Până și moartea.

Copilul s-a născut mort și fără două degete. Fetiță. Am plâns: „Măcar să fi avut degetele. Era fetiță doar”.”

Mărturiile continuă și sunt în aceeași notă, Svetlana abordând și cazul celor care nu înțelegeau de ce trebuie să plece și care s-au întors să trăiască în zona de excludere de 30 de kilometri în jurul centralei nucleare.

Oamenii simpli nu înțelegeau ce-s alea radiații. Nu le vedeau, nu le simțeau, efectele nu erau imediate, iar atunci erau incapabili să perceapă gravitatea situației.

Ajută să citim adevărul subiectiv al oamenilor, mai mult decât faptele obiective, dar să menționăm și un fapt obiectiv interesant: întârzierea cu care s-a făcut evacuarea populației civile din zonă.

Deși accidentul a avut loc pe 26 aprilie, în intervalul 1-4 dimineața, locuitorii din Pripyat au fost evacuați abia pe 27 aprilie, la ora 14:00, majoritatea nefiind informați despre ceea ce s-a întâmplat și absorbind doze importante de radiații între timp.

Când vine vorba de această interziere a evacuării, oficialii sovietici din zonă s-au apărat spunând că nici măcar la Moscova nu s-a înțeles gravitatea problemei, că era de neconceput, că era prima dată în istorie când se întâmpla așa ceva.

De cealaltă parte, lipsa de informații ar fi fost pentru a nu produce panică, panica putând să producă mai multe victime decât explozia nucleară în sine.

De Svetlana Aleksievici am mai citit „Ultimii martori“, „Războiul nu are chip de femeie“, „Soldații de zinc“, „Vremuri second-hand“.

Aventură/Călătorii/Cărți/Groaznice

Alaska. Singur în sălbăticie. Dave Metz

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Alaska. Singur în sălbăticie“, de Dave Metz. O carte despre o aventură uluitoare, însă extrem de prost scrisă. Dovada că nu orice om, oricât de mișto ca persoană sau de interesant ca aventurier, este și capabil să scrie, cu atât mai mult să scrie pe măsura poveștii.

În 2007, Dave Metz a plecat pe schiuri și cu o sanie trasă de doi câini să traverseze Gates of the Arctic, o rezervație națională aflată în fundul Alaskăi.

Pe decursul aventurii, Metz este nevoit să înfrunte singurătatea, pustietatea, dar și foamea, atunci când crede că a ratat sincronizarea cu avionul care trebuia să-i parașuteze provizii la jumătatea drumului.

Un alt moment dramatic este când Metz și câinii săi sunt înconjurați de o haită de lupi, situație pe care aventurierul o gestionează cu mult sânge rece.

Ajuns la capătul călătoriei, efectiv mort de foame, Metz are mândria de a se forța să stea pe picioare când întră într-un magazin pentru a-și cumpăra mâncare.

O aventură de necrezut, egală doar cu eșecul de a o scrie bine. Când vine vorba de a scrie o carte, esențialul este să o scrii bine, că d’aia e o carte.

„Alaska. Singur în sălbăticie” a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale mele, când vine vorba de literatură.

Pe tema aventuri/drame de munte am mai citit „Eiger Dreams“, de Jon Krakauer, „Păianjenul alb. Povestea feței nordice a Eigerului“, de Heinrich Harrer, „Căzând în gol“, de Joe Simpson, „Left for dead“, de Beck Weathers, „În aerul rarefiat“, de Jon Krakauer, „Șapte ani în Tibet“, de Heinrich Harrer, „Întoarcerea acasă“, de Slavomir Rawicz, „Îngropați în cer“, de Peter Zuckerman și Amanda Padoan.

Cărți/Non-ficțiune

Oamenii-șobolani. Patrick Saint-Paul

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Oamenii-șobolani“, de Patrick Saint-Paul. Jurnalist de origine franceză, autorul explorează lumea noilor ocupanți ai vechilor subterane din Beijing construite de Mao în cazul unei conflict sino-sovietic.

Între 1969 și 1979, pe fondul înrăutățirii relațiilor dintre China și Uniunea Sovietică, anticipând un posibil atac nuclear, Mao a început să construiască o rețea de adăposturi subterane pe sub străzile capitalei Beijing.

Odată cu deschiderea Chinei către lumea exterioară și îmbrățișarea trepată a unui sistem comunisto-capitalist hibrid, refugiile subterane au ajuns să fie închiriate pe post de locuințe.

Însă ce locuințe! Sub pământ, fără ferestre, fără lumină, fără aer, fără apă, fără căldură.

Patrick Saint-Paul a petrecut doi ani alături de oamenii din subteranele Beijing-ului, care, din cauza felului în care trăiesc, au primit porecla oamenii-șobolani.

Dar cine sunt oamenii-șobolani? În mare parte țărani săraci veniți de prin toată China pentru a câștiga bani în Beijing. Din cauza lipsei posibilităților, dar și pentru a reuși să economisească sume cât mai mari, ei acceptă să locuiască în fostele adăposturi nucleare, în condiții insalubre și călare unii peste ceilalți.

Aceștia sunt oamenii responsabili de măreața creștere economică a Chinei și acestea sunt condițiile în care se întâmplă asta.

Un alt aspect interesant, în unele cazuri, îl atribui confucianismului și rigidității sociale/familiale din China.

Mai exact, Saint-Paul prezintă și oameni în vârstă, pensionari, care au plecat din sat și s-au mutat în subsolurile Beijing-ului pentru a strânge bani de zestre pentru copii. E un exemplu clar de familia/onoarea/zestrea/măritișul primează, derivat din confucianism.

Probabil că noi, în societatea europeană, am considera că acel copil ar trebui să lucreze singur să-și facă zestre, nu să o facă părinții pentru el, însă viziunea orientală e diferită.

Per total, o carte extrem de bună, despre un fenomen social poate mai puțin discutat.

Deși are legătură doar tangențial, recomand și documentarul „Last train home“, despre migrația din China.

Pe tema fenomene sociale am mai citit „De vânzare: Mariana, 15 ani“, de Iana Matei, „Cireșe amare“, de Liliana Nechita, „Kinderland”, de Liliana Corobca.

Cărți/Distopii/Străine moderne

Povestirea cameristei. Margaret Atwood

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Povestirea cameristei“, de Margaret Atwood. Un lucru important de clarificat de la început, după cum a spus și Atwood, cartea asta nu este SF, ci ficțiune speculativă.

Ficțiunea speculativă este o maximizarea a lucrurilor care s-ar putea întâmpla, amplificând lucruri care deja se întâmplă.

De exemplu, Gilead-ul din cartea lui Atwood își are corespondente în realitatea actuală, Arabia Saudită fiind un exemplu în sensul ăsta, dar nu singurul. Femeile sunt, în orice societate dominată de religie, retrogradate la rangul de sclave.

Și să nu uităm nici de decretul lui Nicolae Ceaușescu, din anii ’80, când, pentru a crește forțat populația, a interzis anticoncepționalele și avorturile, ducând la numeroase decese în rândul femeilor.

Pe scurt, acțiunea se petrece în Gilead, care este condus de o teocrație patriarhală și-n care femeile au fost reduse la rolul biologic de a naște copii.

Din cauze asupra cărora Atwood nu insistă prea mult, majoritatea femeilor suferă de infertilitate, astfel că elita conducătoare apelează la „cameriste”, în esență niște sclave, pentru a avea copii.

Bărbatul este responsabil să o lase gravidă pe cameristă, care, în prealabil, a fost verificată să fie fertilă, iar după naștere bărbatul și soția lui iau copilul. Camerista este apoi trimisă la o altă familie unde să joace rolul de născătoare.

Nu voi insista mai mult asupra evenimentelor din carte pentru a nu strica plăcerea de a o citi pe cont propriu. Tot ce voi mai spune este că e o carte superbă și, în același timp, un avertisment.

Ca paralelă filosofică, David Hume, filosoful scoțian, vorbea încă din secolul 18 despre IF/OUGHT fallacy.

Adică atunci când if (poate) se pune ca semn egal cu ought (ar trebui), când se derivă din ceva ce este o normă despre ceva ce ar trebui să fie. În contextul acestei cărți, fallacy-ul ar suna așa: din cauză că o femeie poate da naștere copiilor, ea ar trebui să dea naștere copiilor, unde ar trebui capătă o nuanță morală, imperativă.

Și, după cum bine știm cu toții, „Povestirea cameristei” a fost serializată de Hulu.

De Margaret Atwood am mai citit „The Testaments“.

Pe tema utopiilor/distopiilor am mai citit „Utopia“, de Thomas More, „Noi“, de Evgheni Zamiatin, „1984” și „Ferma animalelor“, de George Orwell, „Minunata lume nouă“, de Aldous Huxley, „Fahrenheit 451“, de Ray Bradbury, „Noua Atlantidă“, de Francis Bacon, seria „Jocurile foamei“, de Suzanne Collins.

Cărți/Memorialistică

Cireșe amare. Liliana Nechita

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Cireșe amare“, de Liliana Nechita. O carte despre un fenomen economic și social care afectează tot estul Europei, nu doar România.

Liliana Nechita povestește cum a plecat ilegal la muncă în Italia, ca îngrijitoare pentru bătrâni, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, și teroarea pe care o simțea dacă va fi descoperită și deportată.

Autoarea analizează, chiar dacă doar la suprafață, și psihologia emigrantelor. Spune că româncele plecate la muncă se întâlneau prin parcuri pentru a se plânge una la cealaltă, pentru a schimba câteva vorbe în limba maternă, pentru a simți că nu sunt complet singure și abandonate.

„Noi vorbim între noi la telefon și câteodată este mai ușor să folosești un cuvânt în italiană decât să ți-l amintești pe cel în română! Am spus bine Nu poți cupla și decupla creierul după cum ai vrea. Dacă 17 ore din 24 auzi în jur doar italiană, în cinci minute cât vorbești la telefon te mai încurci.

Unele sunt mironosițe, le face plăcere să se laude cu asta.

Odată am întâlnit un român mucalit, de vreo 50 de ani, lucrase ca zidar în Perugia și acum mergea „acasă”, undeva mai sus de Roma. Povestea că la un rând de bilete erau în fața lui două românce cu aere de cucoană. Una din ele îi spune celeilalte:

– Auzi, dragă, de când n-am mai fost în țară am uitat cum se zice la pomodori!

Românul, din spate, de la vreo cinci metri:

– Roșii se spune, fă!”

„Exodul mamelor”, a caracterizat Liliana Nechita fenomenul copiilor rămași în țară să crească în grija bunicilor. Pe decursul paginilor, autoarea detaliază abuzurile din partea italienilor, hărțuirea, durerea și dorul pe care le-a simțit, dar și deconectarea care se întâmplă atunci când familia rămâne în urmă.

Deși dragostea rămâne suspendată în aer, copiii au nevoie de haine și de mâncare. Așa că Liliana a rămas blocată între două lumi: Italia din care nu făcea parte și România din care nu mai făcea parte.

La un moment dat spune că, venind în România, de sărbători, a avut senzația că familia a uitat-o și că, oarecum, prezența ei era incomodă. Familia se obișnuise deja cu ea undeva departe și parcă trecuse peste.

„În vara acestui an, Băsescu, la Roma, a întâlnit o mulțime de români care voiau să fie mângâiați pe creștet de președintele republicii.

Discursul a fost cam așa:

– Vă mulțumesc personal pentru sacrificiul dumeavoastră! Țara are nevoie de banii pe care-i trimiteți cu regularitate acasă!

(…)

Suntem mulți care vom muri departe de țară, pentru că e nevoie de banii noștri, nu de sufletul nostru! Cui îi pasă de faptul că trăim atârnați între două lumi?

În fiecare zi știm dacă plouă în țară, câte stele mai sunt deasupra, cât costă o pâine și dacă puii noștri merg la școală…

Și ei cresc în lipsa noastră, se îndepărtează, ceața coboară între inimi…”

După aderarea la UE, Liliana Nechita a scăpat de grija ilegalității, însă a rămas blocată între două lumi. Acasă, în România, nu mai e mama aia care face micul-dejun dimineața și-și așteaptă copiii să vină de la școală, iar în Italia este o emigrantă româncă pe care italienii o privesc, de multe ori, cu dezgust.

„Am întâlnit un român care spunea: „Familia mea s-a destrămat pentru o canapea și două fotolii!” Mă gândesc la Crăciunul de acum 50 de ani. Darurile cele mai de preț erau câteva portocale și câțiva biscuiți. Ne-am vândut!

Am fost vânduți! De o societate în care trebuie să ai canapele și covoare și mașini și mobilă nouă! Trebuie să ai, nu contează ceea ce ești! Aud vocea mamei care spune: „Stai, mamă, acolo!” România mea este o rană deschisă! Îmi e dor de cea care eram acolo, dar nu mai pot fi niciodată!”

Oare ce e în sufletul unei mame care pleacă în exod și-și lasă copiii acasă, doar pentru a-i vedea de două ori pe an, de Paște și de Crăciun?

Pe tema fenomene sociale am mai citit „De vânzare: Mariana, 15 ani“, de Iana Matei, „Kinderland”, de Liliana Corobca, „Oamenii șobolani“, de Patrick Saint-Paul.