„Alaska. Singur în sălbăticie“, de Dave Metz. O carte despre o aventură uluitoare, însă extrem de prost scrisă. Dovada că nu orice om, oricât de mișto ca persoană sau de interesant ca aventurier, este și capabil să scrie, cu atât mai mult să scrie pe măsura poveștii.
În 2007, Dave Metz a plecat pe schiuri și cu o sanie trasă de doi câini să traverseze Gates of the Arctic, o rezervație națională aflată în fundul Alaskăi.
Pe decursul aventurii, Metz este nevoit să înfrunte singurătatea, pustietatea, dar și foamea, atunci când crede că a ratat sincronizarea cu avionul care trebuia să-i parașuteze provizii la jumătatea drumului.
Un alt moment dramatic este când Metz și câinii săi sunt înconjurați de o haită de lupi, situație pe care aventurierul o gestionează cu mult sânge rece.
Ajuns la capătul călătoriei, efectiv mort de foame, Metz are mândria de a se forța să stea pe picioare când întră într-un magazin pentru a-și cumpăra mâncare.
O aventură de necrezut, egală doar cu eșecul de a o scrie bine. Când vine vorba de a scrie o carte, esențialul este să o scrii bine, că d’aia e o carte.
„Alaska. Singur în sălbăticie” a fost una dintre cele mai mari dezamăgiri ale mele, când vine vorba de literatură.
Pe tema aventuri/drame de munte am mai citit „Eiger Dreams“, de Jon Krakauer, „Păianjenul alb. Povestea feței nordice a Eigerului“, de Heinrich Harrer, „Căzând în gol“, de Joe Simpson, „Left for dead“, de Beck Weathers, „În aerul rarefiat“, de Jon Krakauer, „Șapte ani în Tibet“, de Heinrich Harrer, „Întoarcerea acasă“, de Slavomir Rawicz, „Îngropați în cer“, de Peter Zuckerman și Amanda Padoan.
