„Orizonturi Roșii“, de Mihai Pacepa. O carte monument despre istoria ceaușismului. Mihai Pacepa, șef adjunct al DIE (actualul SIE) în 1978, a fugit din Republica Socialistă România, trădare pe care Nicolae Ceaușescu nu i-a iertat-o niciodată.
Din exil, Pacepa a publicat „Orizonturi Roșii“, cartea prin care a demascat regimul criminal și corupt al Ceaușeștilor, aspect deosebit de important ținând cont că dictatorul voia să proiecteze o anumită imagine în Occident, ba chiar fiind văzut mult timp drept rebelul din spatele Cortinei de Fier, asta ajutându-l să obțină Clauza Națiunii cele mai Favorizate din partea SUA.
Pe decursul cărții, Pacepa dezvăluie diverse lucruri neștiute despre Nicolae și Elena Ceaușescu, dar și despre mecanismele interioare ale Republicii Socialiste România.
Printre altele, Ceaușescu visa să primească Nobelul pentru Pace, în acest sens implicându-se în a media între Egipt și Israel, pentru a aduce pacea în Orientul Mijlociu. A dezvoltat chiar și relații importante cu Yasser Arafat, legendarul lider al Palestinei și al OEP-ului. De altfel, se știe că Ceaușescu a avut legături și cu Libia, cu Gaddafi.
Despre Zoia Ceaușescu, Pacepa a scris că aceasta și-ar fi dat seama cine era tatăl ei și că și-ar fi renegat numele și originile, fapt care pare a se susține cu portretul pe care Petru Popescu il face Zoiei în „Supleantul“. Cât despre Nicu Ceaușescu, Pacepa scrie că ducea o viață depravată și că era un bețiv fără măsură.
Un lucru poate puțin știut este că Jean Bokassa, dictator al Republicii Centrafricane, a avut o soție româncă, Gabriela, care ar fi fost agent DIE plasat acolo pentru accesul la minele de diamante. De altfel, practica furtului și a spionajului industrial nu era străină de DIE și de regimul lui Ceaușescu.
Pacepa susține că România a furat soiuri de plante hibrid din SUA. Deci pe ce baze ar fi ajuns România „grânarul Europei”? Când vine vorba de spionajul industrial, fostul șef DIE scrie că Ceaușescu prefera să fure, decât să cumpere de la capitaliști.
Nici subiectul vânzării etnicilor evrei sau germani nu trece nebifat. Ceaușescu dădea vize de plecare în Israel și Germania de Vest doar contra unor sume foarte mari de bani, în dolari.
Când vine vorba de represiune, este pomenită o bătaie aplicată lui Paul Goma, care trimitea scrisori critice la adresa României în Occident, dar și propaganda instituțională împotriva unor dizidenți ca Virgil Tănase, Eugen Ionescu sau Emil Georgescu.
Sătul ca imaginea pe care încerca să o proiecteze în Occident să fie stricată, Ceaușescu a dat ordin ca nimeni să nu aibă voie să posede mașină de scris fără autorizație de la miliție. Asta nu a oprit însă scrisorile scrise de mână, anonime, trimise la Europa Liberă. A urmat luarea unei mostre din scrisul fiecărui cetățean al Republicii Socialiste, pentru ca atunci când va confiscată o scrisoare, să poată fi comparat scrisul.
Despre Securitate. Pacepa susține că aceasta nu era subordonată statului, ci partidului, dar și că avea divizii chimice și bacteriologice, care erau secrete. Securitatea ar fi fost antrenată special pentru a apăra Partidul și Guvernul de o lovitură de stat, chiar și de una venită din partea armatei.
Una dintre nebuniile lui Ceaușescu era să încerce recrutarea lui Billy Carter, fratele președintelui american Jimmy Carter, lucru care, evident, nu s-a întâmplat.
Și să nu o uităm pe Elena Ceaușescu, despre care Pacepa spune că-i plăcea să le asculte pe soțiile nomenclaturii făcând sex. Mai exact, fiecare apartament deținut de cineva din aparatul de stat era plin de microfoane.
Elena primea benzile audio și se distra ascultând cum gemea și urla cutare și cutărică. Cât despre scenele de tandrețe sexuală dintre Nicolae și Elena, la care Pacepa fusese martor, mai bine nu mă gândesc, că mi se face greață.
Pe tema dictaturii totalitare în România/ceaușismului am mai citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara“, „Fenomenul Pitești“, de Virgil Ierunca, „Să nu ne răzbunați“, de Moise Iorgovan, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață“, de Anița Nandriș-Cudla, „Și eu am trăit în comunism“, de Ioana Pârvulescu, „Frontieriștii“, de Dan Dănilă, „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu“, de Adam Burakowski, „Supleantul“, de Petru Popescu.