Evadare din Lagărul 14. Blaine Harden

„Evadare din Lagărul 14“, de Blaine Harden. Este povestea lui Shin Dong-hyuk, singurul nord coreean născut într-un lagăr care a reușit să evadeze din țară.

O carte despre o întâmplare reală, care te zguduie prin violența și duritatea ei, prin aflarea detaliilor îngrozitoare din spatele cortinei trase peste granițele Coreei de Nord.

Blaine Harden, fost jurnalist la Washington Post, povestește drumul lui Shin din lagăr și până în libertate, în Coreea de Sud, trecând prin China, dar și încercarea lui de a se adapta la lumea capitalistă.

Shin a declarat, ulterior, că acum evoluează de la stadiul de animal la cel de om, dar că este un proces lent.

După ce și-a turnat mama și fratele, care plănuiau să evadeze, și i-a văzut executați în fața lui, putem spune că Shin a fost crescut ca un animal. Un om care-și vede mama drept un competitor pentru supraviețuire, din cauza mâncării puține, este un om dominat doar de instincte.


Shin nu a fost lăsat să dezvolte sentimente, să fie om. Shin a fost transformat de gărzile din lagăr într-un animal obedient, fără minte, fără inimă. Ulterior avea să spună că nu știe ce-i aia dragoste. Shin a reușit să scape cățărându-se peste cadavrul altui deținut cu care și-a plănuit evadarea.

A fost fript la foc mic precum un pui. A fost bătut și umilit și apoi a scăpat, reușind să rămână nedetectat în drumul său prin Coreea de Nord și China. A fost apoi dus de un jurnalist în Ambasada Coreei de Sud din Beijing.


Nu s-a adaptat la capitalismul din sud. A manifestat aceleași probleme ca toți refugiații nord-coreeni. S-a simțit persecutat și nu a înțeles concurența acerbă din capitalism, se aștepta ca statul să aibă grijă de el. A plecat în SUA, dar nici acolo nu și-a găsit un rost.


E ceva de neînchipuit să citești prin ce a trecut omul ăsta. Cât de inuman a trebuit să fie pentru a supraviețui, fiind ca un animal hăituit. Când a scăpat din lagăr, Coreea de Nord i s-a părut minunată. Era liber. Nu mai văzuse niciodată oameni liberi. Îți dai seama cât de mare a fost șocul când a văzut Coreea de Sud și SUA, dacă chiar și Coreea de Nord din afara lagărului i s-a părut minunată. Shin a evadat visând la mâncare, nu la libertate.


Inițial, Shin nu spusese cum au ajuns mama și fratele lui să fie executați. A recunoscut apoi că el i-a turnat. Și-a motivat “omisiunea” spunând că s-a temut că va fi judecat. Shin nu a știut ce-i aia dragoste de mamă până când nu a evadat din Coreea de Nord.

Nord coreeanul și-a mai dat în petec o dată. În 2015, a recunoscut că anumite părți din carte nu sunt tocmai conform realității. Mai exact, Shin a fost mutat din Lagărul 14, cel mai dur din Coreea de Nord, în altul și de acolo a evadat de fapt. De asemenea, de acolo a mai evadat de două ori, înainte de a ultima încercare, care l-a adus în Coreea de Sud.

Minciunile lui sunt mai multe de nuanță. Nu a mințit în privința tratamentului la care a fost supus. Și de ce și-a recunoscut fostele minciuni? Nimeni nu i-ar fi contestat istorisirea. Nimeni nu ar fi dat crezare guvernului de la Phenian în detrimentul lui.


Shin Dong-hyuk este, psihologic vorbind, altfel. Probabil că este extrem de greu de înțeles ce este în el, ce motivație a avut să își altereze povestea. Este un om care nu a crescut și nu s-a dezvoltat ca noi. Este un om care nu a avut valori.


Pe tema Coreea de Nord am mai citit „The Reluctant Communist“, de Charles Jenkins, „Drumul către libertate“, de Yeonmi Park, „Prin deșert spre libertate“, de Eunsun Kim, „Acvariile din Pyongyang“, de Kang Chol-hwan, „Fără tine, noi nu existăm“, de Suki Kim, „Țara cu un singur gras“, de Adelin Petrișor, „Nimic de invidiat“, de Barbara Demick.


Shin a fost subiectul unui documentar german, în 2012, Camp 14: Total control zone. De asemenea, a fost intervievat de Adelin Petrișor, la TVR.

20 de ani în Siberia. Amintiri din viață. Anița Nandriș-Cudla

„20 de ani în Siberia. Amintiri din viață“, de Anița Nandriș-Cudla. O carte care ar trebui inclusă în tezaurul național, ținând cont de valoarea sa istorică și de încărcătura emoțională din fiecare pagină.

Este, așa cum sugerează și titlul, povestea de viață a bucovinencei Anița Nandriș-Cudla. Contextul istoric este cedarea Bucovinei de Nord de către România URSS-ului, în urma pactului Ribbentrop-Molotov.

Unii români din Bucovina de Nord și Ținutul Herței au plecat înainte de venirea rușilor, trecând Prutul pe teritoriul României. Anița plecase și ea, dar a fost întoarsă din drum de soț, care a ținut prea mult la mica avere, casa și gospodăria, clădită cu greu împreună.

Aici a fost momentul de cumpănă, unde totul s-a rupt. Cu ceva ani înainte, în timpul Marelui Război (Primul Război Mondial), mama Aniței fusese bătută de soldați rușii și a rămas la pat, fiind îngrijită cu dragoste de Anița.


„Prin câte poate trece o ființă ominiască fără să-și dea siama…”

Așa începe dureroasa istorisire a Aniței, o femeie simplă, de la țară, cu trei clase. Primele pagini conțin viața grea, dar frumoasă, pe care bucovineanca și-o clădește alături de soț, soț care avea să moară într-un lagăr de prin Munții Urali.

Anița și soțul ei au avut trei copii, pe care îi iubeau enorm. Și totul s-a destrămat când s-au întors în sat, la rugămințile soțului. Imediat au fost deportați. El singur, iar Anița cu cei trei copii.

„Bătia inima în noi ca în puiul cel de vrabie”

Singură, cu trei copii după ea, Anița a fost trimisă și pusă la muncă în Siberia, printre oameni străini, care-i considerau pe ei oameni răi. Primind zi de zi, an după an, doar pâine și apă pentru a trăi. În frigul distrugător din taigaua siberiană.

Din cauza greutăților, a slăbiciunii, a lipsei de hrană, Anița a căzut în comă de două ori și de fiecare dată și-a revenit, din dragostea pentru copii.

 „Eu m-am luptat cu durerile toată noaptia, dar nu am stingherit de somn pe nime, căci nu avia ce să-mi deie nici un ajutor nime. De la un timp văd că slăbesc și mai tare, am început să văd înaintia ochilor niște năluci, fel de fel. Acuma m-am gândit că se apropie ciasul, numai încă nu-i minuta. M-am gândit la bărbatul meu sărmanul, tot așa trebuie să-și fi dat sufletul pe undeva, amărât de durere și năcaz, fără nime lângă el. M-am îndreptat gândul la scumpii mei frățiori, cât de departe sunt ei de mine și nu știu de chinul meu. M-am gândit la scumpa și dulcia mea mamă cu câtă durere în suflet am lăsat-o pe scândurile patului, fără nime lângă ea”.


Momentele în care își aduce aminte cum copiii o întrebau de mâncare și totuși înțelegeau situația în care se află. Sunt niște momente în care cu greu te poți abține să nu plângi.

„Se uitau la mine cu niște ochi galiși și plini de lacrimi și-mi spuniau, mamă, tare ni-i foame. Eu mă întorciam din fața lor, căci mă năbușiau și pe mine lacrimile și nu le putiam răspunde nimic. Eșiam afară, mă ștergiam de lacrimi, stam puțin să nu mă mai cunoască ei că am plâns și veneam înapoi la el și ne mângăiam unu pe altu, lasă că poate mâine mai găsim ceva și îți mânca oliacă mai mult“.

Cu greu, trecând prin atâta durere și chin, dar cu o sete de viață greu de închipuit, Anița și copiii ei primesc dreptul de a se întoarce în România, dar casa ei nu mai era în România, ci în Bucovina de Nord din Ucraina. Venită înapoi în sat descoperă că a ei casă, la care a muncit din greu cu soțul, era ocupată de altcineva. Altcineva care a refuzat să plece.

Așa că unul dintre copiii ei a plecat la muncă înapoi în Siberia. Cât de crudă-i soarta unora. A strâns bani ani de zile și și-au cumpărat casa înapoi. Cum se arată în postfața cărții:

„Lupta pentru supraviețuire este înlocuită de lupta pentru existență…”


După cum poți observa și din citate, cartea este scrisă fonetic, cu dulcele grai bucovinean. Anița a fost rugată de un nepot să scrie prin ce a trecut. După ce manuscrisul a fost gata, a fost trecut ilegal în România.

Un lucru demn de menționat, în afară de scrierea fonetică, este că întreaga carte a fost scrisă dintr-o bucată. Anița nu a făcut retușuri, nu a stilizat, nu nimic. A scris-o cum i-a venit și așa a rămas.


Cartea asta m-a trecut prin multe stări și mi se pare esențială de citit pentru orice român. Dacă nu pentru povestea extraordinară și sentimentele pe care ți le provoacă, atunci măcar din punct de vedere istoric.


Pe tema dictaturii totalitare în România/ceaușismului am mai citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara“, „Fenomenul Pitești“, de Virgil Ierunca, „Să nu ne răzbunați“, de Moise Iorgovan, „Și eu am trăit în comunism“, de Ioana Pârvulescu, „Frontieriștii“, de Dan Dănilă, „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu“, de Adam Burakowski, „Orizonturi roșii“, de Mihai Pacepa, „Supleantul“, de Petru Popescu.

Seria „Odiseea Spațială”. Arthur C. Clarke

Seria „Odiseea Spațială”, de Arthur C. Clarke, adică „2001: O odisee spațială”, „2010: A doua odisee”, „2061: A treia odisee”, „3001: Odiseea finală”.

Cele patru romane care compun universul „Odiseea Spațială” sunt de o forță de neînchipuit. Te aruncă direct printre nebuloase și sateliți, alunecând ușor prin vastul întuneric situat între marile planete gazoase ale sistemului nostru solar: Saturn și, în principal, Jupiter.

Nu sunt doar niște romane SF, ci unele care conțin întrebări existențiale despre umanitate și despre inteligența artificială. Despre originile omului și despre destinația sa finală. Se pun multe întrebări grele în paginile celor patru romane.

Cum am ajuns să fim ceea ce suntem? Suntem singuri în Cosmos? Inteligența artificială, roboții, pot avea sentimente? Se pot răscula? Pot ucide? De unde vine natura sălbatică și ucigașă a omului?

Este o serie de întâmplări care te captivează, ținând cont că este vorba despre un domeniu, spațiul, care rămâne un mister pentru absolut toată lumea. Și, citind opera lui Arthur C. Clarke, poți vedea marele vid, cu planetele și stelele sale, cu meteoriți și ființe misterioase, prin ochii săi. Și nu există niciun moment plictisitor.


„2001: O odisee spațială”

Primul roman este structurat în mai multe părți. Începe cu presupunerea că rasa umană a evoluat cu ajutorul misteriosului monolit negru, plasat de o civilizație extraterestră avansată pe Pământ, pentru a cultiva inteligența și potențialul oamenilor-maimuță de a evolua.

Acțiunea se mută apoi miliarde de ani mai târziu, în 1999, când omenirea descoperă o perturbație magnetică ciudată pe Lună. Expediția trimisă pe satelitul Pământului, din care face parte și Heywood Floyd, excavează un monolit negru, care, la contactul cu lumina Soarelui, trimite un semnal către un satelit al planetei Saturn.

În 2001, un echipaj spațial format, printre alții, din Dave Bowman, Frank Poole și computerul HAL 9.000, pleacă spre respectivul satelit. Lucrurile o iau razna cu HAL la bordul navei Discovery, în apropiere de Jupiter, Frank Poole fiind victima principală. Dave Bowman îl decuplează pe HAL și continuă expediția spre Saturn. Dave ajunge în locul unde monolitul de pe Lună a trimis semnalul și este transportat într-o altă realitate.

Dave Bowman își părăsește corpul și ajunge pe un alt plan existențial.

Primul roman din serie a fost ecranizat de Stanley Kubrick, în 1968. În mod atipic, filmul a fost lansat înaintea cărții. Arthur C. Clarke a colaborat cu Stanley Kubrick în scrierea romanului și în producția filmului.

„2010: A doua odisee spațială”

Partea a doua a seriei continuă în 2010. Un echipaj comun americano-sovietic, la bordul navei Leonov, pleacă spre Jupiter pentru a afla ce s-a întâmplat cu nava Discovery și pentru a studia monolitul din apropiere de Jupiter. La bordul navei se află și Heywood Floyd, care a investigat perturbația magnetică de pe Lună.

Spre surprinderea lor, nava Leonov este devansată de nava chinezească Tsien, construită în secret. Însă, echipajul asiatic va avea parte de un destin tragic pe Europa, unul dintre sateliții lui Jupiter.

Echipajul de pe Leonov ajunge la Discovery, iar HAL 9000 este repus în funcțiune, aflându-se de ce a luat-o razna în urmă cu nouă ani. Dave Bowman reintră în scenă, sub forma unor apariții misterioase. Acesta îi avertizează pe cei de pe Leonov că trebuie să plece urgent din zonă, în termen de 15 zile.

Astronauții îl ascultă și sunt martorii unei explozii de proporții. Monoliții transformă planeta Jupiter într-o stea, denumită Lucifer. De acum, Pâmântul are doi sori, iar noaptea dispare. Cartea se încheie cu avertismentul dat omenirii de HAL, care a fost luat pe un plan superior al existenței de către Dave Bowman:

TOATE ACESTE LUMI SUNT ALE VOASTRE, CU EXCEPȚIA EUROPEI.
NU ÎNCERCAȚI SĂ ATERIZAȚI ACOLO.
  

Pe Europa exista viață! Romanul „2010: A doua odisee spațială” a fost ecranizat în 1984.

„2061: A treia odisee”
 

A treia parte îl readuce în prim-plan pe Heywood Floyd. Aflat la bordul navei Universe, pleacă într-o misiune de asolizare pe Cometa Halley. Însă, între timp, află că nava Galaxy a fost deturnată și a aterizat pe satelitul Europa, unde omenirea nu avea voie să meargă.

Universe pleacă spre Europa pentru a salva echipajul de pe Galaxy și, tot fiind acolo, explorează mai multe zone ale satelitului, inclusiv cea în care se dezvoltă niște forme de viață primitive, care noaptea trăiesc în ocean, iar ziua vin pe uscat pentru a dormi.


„3001: Odiseea finală”

Amplasată fix cu 1.000 de ani după prima odisee, este finalul seriei lui Arthur C. Clarke. Totodată, este și momentul în care reapare Frank Poole, recuperat din zborul de 1.000 de ani prin Cosmos de către oameni, care sunt acum la un nivel de tehnologie și civilizație mult superior.

Oamenii au pus stăpânire pe Lună, Marte și pe toți sateliții lui Jupiter, cu excepția Europei, tărâmul interzis de către Dave Bowman și HAL, deveniți parte din monolit.

Fiindu-i greu să se adapteze la noua realitate, Frank Poole decide să aterizeze pe Europa, rugându-l pe Dave Bowman să îi permită asta. Acesta e momentul când află că monolitul a transmis un mesaj, în urma cu 450 de ani, către creatorii săi, mesaj ce conținea tulburările prin care trecea umanitatea: tortura, crima, nedreptatea.

Pericolul era ca cei care au ajutat oamenii să evolueze să decidă eradicarea lor, pentru a proteja proaspăta civilizație care se năștea pe Europa. Omenirea ia decizia de a infecta monolitul, cu ajutorul lui Dave Bowman și HAL, cu niște viruși informatici.

Decizia a fost luată la timp, ținând cont că monolitul primise răspuns la mesaj: urma să distrugă omenirea. Însă, monolitul apucă să fie distrus, oamenii stabilesc primul contact cu civilizația de pe Europa, iar rasa umană mai primește o șansă de la creatorii monoliților.

The end.


Recunosc, mi-a părut rău când am dat ultima pagină. Am rămas cu întrebări. Cine erau extratereștrii care au creat monoliții și au ajutat la evoluția oamenilor? Unde au dispărut?

Sunt multe întrebări care derivă din cărțile astea și pe care ar trebui să ni le punem. Nu am dezvăluit tot ce se întâmplă și cum se întâmplă, pentru ca și alții să aibă plăcerea de a fi surprinși când vor citi seria „Odiseea Spațială”, dar sper că am stârnit un dram de curiozitate.


Privind seriile SF de excepție, am mai citit „Dune“, de Frank Herbert, „Game of Thrones“, de George R.R. Martin, „Fundația“, de Isaac Asimov, „Stăpânul Inelelor“, de J.R.R. Tolkien.

De asemenea, de Arthur C. Clarke am mai citit „Sfârșitul copilăriei“.

Parfum de femeie. Giovanni Arpino

„Parfum de femeie“, de Giovanni Arpino. Slabă, dezamăgitor de slabă. Cea mai slabă carte din ultima vreme, alături de legendara operă a lui Salman Rushdie, „Versetele Satanice“.

Unul dintre rarele cazuri când filmul e mai bun decât cartea.

„Parfum de femeie” este povestea unui militar orb, care are un ajutor, trimis de armata. Un soldat cu 20 de ani mai tânăr, care îl ghidează în călătoria lor prin Italia, de la Genova, la Roma, la Napoli.

Scrisă alambicat. Nu știi cine și când vorbește, te bazezi pe intuiție, însă de multe ori te rătăcești printre replici. Punctuația extraordinar de proastă. Nu știu dacă e vina editurii în cauză, Humanitas, sau așa a fost scrisă original.

Giovanni Arpino nu-mi pare a fi avut vreo treabă cu scrisul, judecând după romanul ăsta. Nu există nimic demn de povestit în cartea lui, poate cu excepția momentului în care bătrânul și acidul militar încearcă să se sinucidă.

Dar, per total, seacă, plictisitoare, fără zvâc. Nu o recomand de nicio culoare. Și auzisem multe despre „Parfum de femeie“, e adevărat, mai mult despre film.

Romanul a fost ecranizat în 1974 de italieni și în 1992 de americani. Al Pacino a câștigat Oscarul pentru modul extraordinar în care a jucat în filmul din 1992.

Inocentul. Ian McEwan

„Inocentul“, de Ian McEwan. După ce am citit „Amsterdam“, am hotărât să continui cu „Inocentul”, a doua carte a lui Ian McEwan a cărui fericit stăpân sunt.

Mi se pare interesant să citești mai multe cărți de același autor una după alta. Este ca și cum te adâncești mai bine în scriitura lui și te acomodezi cu stilul specific.

Dacă „Amsterdam” a fost bună, „Inocentul” a fost și mai bună. Un thriller psihologic bazat în Berlinul de după Al Doilea Război Mondial, împărțit între aliații învingători.

Povestea este centrată Berlinul de Est, controlat de sovietici, și sectoarele american și britanic din Berlinul de Vest. Întreaga acțiune se bazează pe un fragment de istorie, respectiv tunelul săpat de americani în estul Berlinului pentru a monitoriza comunicațiile sovietice.


În centrul acțiunii îl găsim pe Leonard Marnham, un tehnician britanic adus în Germania pentru a lucra la liniile telefonice. Doar că nimic nu este ceea ce pare. Leonard, un virgin de 25 de ani, se îndrăgostește nebunește de o femeie din Berlinul de Est.

Maria vine cu un bagaj care le va aduce multe probleme: Otto, fostul soț, un bețiv notoriu, fost soldat în război. Lucrurile iau o întorsătură nebunească în momentul în care toți trei sunt față în față.


Finalul romanului este plasat zeci de ani mai târziu. Maria trăiește în SUA, iar Leonard în Marea Britanie.

Fostul tehnician primește o scrisoare de la ea, în care îi scrie că tot ce au făcut, haosul care s-a derulat în fața ochilor lor, a fost necesar.

Leonard se întoarce în Berlin pentru a-și aduce aminte de vremurile de odinioară. Se plimbă printre ruinele tunelului în care a lucrat circa un an. Cu scrisoarea în mână, ia o decizie importantă.


Deși nu te dă pe spate cu întâmplări complet neașteptate, „Inocentul” are marele merit de a te ține în priză, genul de carte ale cărei foi le dai mai departe din curiozitatea de a afla, neapărat acum, ce se întâmplă.

Romanul a fost ecranizat în 1993, cu, printre alții, Anthony Hopkins. Bineînțeles, cum e cazul de obicei, filmul nu respectă întocmai cartea.

De Ian McEwan am mai citit „Amsterdam“.