„Versetele satanice“, de Salman Rushdie. Romanul atât de aclamat și în jurul căruia există atât de multă controversă a fost o dezamăgire totală pentru mine.
Din cauză că, în carte, Rushdie scrie despre fondarea Islamului și descrie începuturile Profetului Mahomed, comunitatea musulmană a emis o fatwa prin care se cerea uciderea autorului. De altfel, unul dintre cei pe care islamiștii au reușit să-l ucidă este cel care a tradus „Versetele Satanice” în japoneză.
Versetele satanice sunt niște versete care se presupun a fi fost la un moment dat parte din Coran. Versetele astea ar fi cele în care se povestește că Mahomed a acceptat venerarea vechilor zeițe ale Meccăi, lucru considerat o blasfemie de către musulmani.
Trecând peste contextul cărții, romanul în sine mi s-a părut prost scris, îmbârligat, greu de urmărit, greu de citit. A fost un adevărat chin să termin cartea asta. Am fost nevoit să trag de mine, amintindu-mi că am promis să nu mai las cărți neterminate. Am numărat ultimele 100 de pagini, așteptând să se termine cât mai repede, să trec la altceva.
Trebuie să recunosc că au existat și părți interesante. În principal firul narativ, care merge în antichitate, la Profetul Mahomed și la pelerinajul condus de Ayasha, către Marea Arabiei. Însă, firul care este amplasat în lumea de acum, în care Gibreel Farishta este totodată Arhanghelul Gabriel, iar Saladin Chamcha este Diavolul, mi s-a părut lipsit de farmec.
Nici nu știu de câte ori am pierdut acțiunea și înțelesul, dar, de la un moment dat, nici nu mi-a mai păsat. Am vrut doar să termin cu ea mai repede. Cartea asta are și un aspect social-cultural, respectiv integrarea indienilor în societatea britanică – imperialismul, conducerea britanică a Indiei. Un aspect interesant, însă prea greoi pentru o carte deja foarte greu de urmărit.
Am simțit că în afară de aspectul menționat, Rushdie a încercat să scoată în față și războiul religios din India/Pakistan, între hinduși și musulmani.
Foarte mișto descrisă mi s-a părut moartea lui Allie Cone. Înnebunită după cățărări pe munte, femeia care a cucerit Everestul, femeia care urcă, Allie Cone a murit căzând de pe o clădire turn. Ce ironie. Misiunea vieții tale să fie urcușul și să mori căzând.
„Și încă ceva, haideți să ne înțelegem: marile căderi îi schimbă pe oameni. Credeți că ei s-au prăbușit de la mare înălțime? În materie de căderi nu recunosc superioritatea nimănui, fie el muritor sau -ne. Din ceruri în cenușă, pe horn în jos, ați putea spune, de la lumina raiului la focul iadului…După cum spuneam, sub presiunea unei prăbușiri de durată, sunt de așteptat mutații, nu toate aleatorii. Selecții naturale. Nu e un preț prea mare pentru supraviețuire, pentru renaștere, pentru înnoire…”
E interesant momentul când Saladin se transformă în țapul diavolesc. Mi-a amintit de „Metamorfoza” lui Kafka, când personajul principal se transformă într-un gândac. Ce mai e interesant la Saladin e dragostea lui pentru Pamela, soția lui. Și cum de fapt nu o iubește pe ea, ci iubește faptul că ea e englezoaică, iar el e indianul disperat să se integreze în societatea britanică. Prin ea, ea fiind parte a visului său, Saladin devine “mai englez”.
