„Nimic de invidiat“, de Barbara Demick, cea mai bună carte despre Coreea de Nord pe care am citit-o.
Subtitlul, „Vieți obișnuite din Coreea de Nord”, reprezintă marea parte a substanței operei, povestea mai multor personaje obișnuinte din Chongjin pe decursul a mai mult de zece ani.
Una dintre părțile revigorante, în comparație cu celelalte cărți pe care le-am citit pe această temă, este că povestea se concentrează pe zona Chongjin, al treilea cel mai populat oraș din Coreea de Nord, și pe cea a graniței cu China, nu pe capitala Pyongyang.
Se estimează că în timpul foametei din anii ’90, Chongjin a fost zona cea mai afectată, aproape 20% din populație murind de inaniție, ceea ce face ca acest oraș să fie cel mai reprezentativ pentru ce înseamnă viața sub dictatura Kim.
Fără să apeleze prea mult la istorie, Demick, dând impresia că pornește din punctul în care crede că fiecare cititor știe povestea celor două Corei și nu mai este cazul ca ea să o repete, urmărește viața mai multor personaje pe care le-a intervievat în Coreea de Sud prin diverse etape: foametea din anii ’90, moartea lui Kim Ir-sen, „fondatorul” Coreei de Nord, și fuga din țară cu destinația Seul.
Ce mi s-a părut foarte interesant, ca paralelă, e cum autoarea povestește că fiecare nord coreean își amintește perfect ce făcea în ziua în care picat uimitoarea veste că Kim Ir-sen, zeul, a murit.
Ai putea compara cu 9/11, când fiecare american își amintește ce făcea în ziua când au căzut cele două turnuri gemene.
Un eveniment atât de șocant la nivel social încât fiecare detaliu al acelei zile a rămas imprimat în memoria individuală și colectivă.
Îmi aminteam, dar nu mai știam din ce carte exact și începusem să cred că mi-am imaginat, că la un moment dat nord-coreeni aveau și cotă de predat rahat în folosul agriculturii colective.
Ei bine, am regăsit această realitate prezentată în cartea lui Demick:
„Cel mai mult o enerva colectarea „murdăriei de noapte” din toaletele apartamentelor. Coreea de Nord suferea de un deficit cronic în privința îngrășămintelor chimice și trebuia să utilizeze excremente umane, întrucât șeptelurile erau puține.
Săptămânal, fiecare familie trebuia să se prezinte cu o găleată plină la un depozit aflat la câțiva kilometri. În schimbul găleții se primea un bon care atesta îndeplinirea datoriei și care putea fi folosit ulterior pentru rațiile alimentare.
Operațiunea aceasta urât mirositoare cădea de obicei în sarcina copiilor mai mari, așa că Oak-hee și-a pus la treabă imaginația bogată pentru a găsi o cale de a scăpa. Înșelătoria ei s-a dovedit până la urmă destul de simplu de realizat.
Depozitul unde se predau gălețile pline nu era păzit (la urma urmelor, cine ar fi dorit să fure o căldare cu rahat?). Oak-hee s-a furișat înăuntru, a luat o găleată și după aceea a predat-o ca și cum ar fi fost a ei, primindu-și bonul.“
„Nimic de invidiat” este o carte foarte bună, pe un subiect captivant, bine scrisă, o mărturie a istorie subiective, așa cum a fost trăită de fiecare personaj din carte. Și, citind-o, mi-a amintit oarecum de stilul puternic de a scrie/povesti al Svetlanei Aleksievici.
Pe tema Coreea de Nord am mai citit „The Reluctant Communist“, de Charles Jenkins, „Drumul către libertate“, de Yeonmi Park, „Prin deșert spre libertate“, de Eunsun Kim, „Acvariile din Pyongyang“, de Kang Chol-hwan, „Evadare din Lagărul 14“, de Blaine Harden, „Țara cu un singur gras“, de Adelin Petrișor, „Fără tine, noi nu existăm“, de Suki Kim.
