„Luminile și umbrele sufletului“, de Petru Creția. O carte care incepe greoi și în care parcă revedeam stilul anost și lipsit de dinamism al lui Andrei Pleșu. Din fericire, autorul își intră repede în condei și captivează prin cuvintele bine alese. De multe ori, am rămas cu degetele pe foi, am ridicat privirea și mi-am zis „ce tare!”
Cartea este oarecum filosofică, având noțiuni despre sentimentele/calitățile și defectele de bază ale omului. Însă nu sunt idei banale, văzute peste tot pe Facebook, ci analiza profundă a unui om educat. Și uite de ce modestia, ca și lăudăroșenia, este o porcărie:
„Dreapta judecată de sine este, prin definiție, incompatibilă cu manifestarea, fie și parțială sau intermitentă, a falsei conștiințe. Ea poate avea diferite forme, care sunt variante ale neîmpăcării cu sine: trufia, care este o elefantiază a sinelui și este cu totul altceva decât mândria aproape impersonală și abstractă de a fi ceea ce ești: este dorința de a fi mai mult decât ești, mințindu-te înainte de toate pe tine însuți.
Și mai există smerenia bolnavă, martoră a unei conștiințe impure, o variantă a căreia este aceea care, more russico, se bate cu pumnii în piept strigând: “Vai mie, păcătosului” pentru excesele sau nevridniciile sale de ieri și o face doar ca să-și ușureze conștiința printr-un simulacru retoric de penitență și pentru a putea, mai ușuratic și mai voios, să recidiveze.
Dar să nu uităm de mila de sine, care este, și ea, un sentiment întemeiat pe o autoevaluare greșită. Omul care i se lasă pradă se socotește o victimă, un persecutat de soartă și de oameni, un nedreptățit, prin raportare la calitățile sau intențiile sale. Cu alte cuvinte, se demite de la responsabilitatea actelor sale și de la asumarea, cu senitătate și demnitate, a ființei sale.”
O idee cu care am empatizat foarte mult este când Petru Creția face portretul oamenilor îndrăgostiți de putere, chiar și a funcționarilor publici. Acei oameni mărunți care, înzestrați cu un firicel de putere, le fac altora viața un calvar. Doar pentru că pot, sub impresia că fac, de fapt, niște favoruri.
„Dumnezeule mare, cât de mult și cât de prostește ne putem certa și tot certa, și pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, și tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpățânare”
Mi s-a părut foarte interesantă și partea cu Încrederea. Dintotdeauna mi-au displăcut oamenii care nu se pot încrede, oamenii care susțin că nu vor mai iubi, după ce au avut parte de o trădare în dragoste. Oamenii care nu înțeleg că nicio experiență nu se compară cu alta.
Și totuși, nu pot nega a înțelege cum funcționează mecanismul de auto-apărare, însă mecanismul ăsta ajunge să îți fure din trăire, din experiențe, din oameni.
„Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine, cât și pentru că cel înșelat în încrederea lui își poate pierde, în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere. Este un fel de-al mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este așa de felul său, adesea, pentru că se știe pe sine însuși capabil de trădarea oricărei încrederi….Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci și de bucuria încrederii și de noblețea ei. De aici gândul radical al lui La Rochefoucauld că “este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înșelat de ei.”
Asta cu pierdutele ecouri ale iubirilor moarte m-a lăsat cu gura căscata.
„Sau tristețea amintirii după ce uitarea părea a-și fi făcut lucrarea ei înceată și când auzirea unui cântec vechi sau a unui glas asemănător, revederea unui loc fac din nou, trecător, sfâșietoare o tristețe aproape irosită, făcând să reverbereze iarăși în noi marile, pierdutele ecouri ale iubirilor moarte.”
Și am descoperit și o idee care, într-o bună parte, rezumă caracterul omului de rând. Simpla idee că dacă ceva public nu e a lui, e a nimănui. Să aruncăm gunoaie pe jos, să distrugem stații de tramvai și autobuz, să aruncăm sticle de plastic pe munți și chiștoace în nisipul mării. Să facem cât mai mult dezastru posibil.
Căci nu-s ale noastre, ale tuturor, îs ale nimănui. Genială perspectivă. Chiar nu știam cum să intru în capul unui astfel de mujic. Acum am o vagă idee ce se învârte pe acolo.
„În mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor: sunt ale nimănui…În destule privințe civilizația românească aduce încă bine cu o mahala degenerată. Nu zic, a noastră fiind, ne este dragă așa. Numai că dragostea bună înseamnă și voința de îndreptare, iar voința aceasta ar cam trebui s-o găsim în noi și s-o facem să opereze. N-aș ști să spun nici cum, nici când.”
