Cărți/RO Contemporane

Soldații. Poveste din Ferentari. Adrian Schiop

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Soldații. Poveste din Ferentari“, de Adrian Schiop. O carte cu totul altfel, despre o viață cu totul altfel, de care n-ai idee, neavând acces în lumea din celebrul cartier bucureștean Ferentari.

Povestea asta nu este pentru cei cu stomacul fragil, care se contorsionează la auzul unei puli în cur. “Vulgaritatea” din ea este contextuală. Adrian Schiop nu invocă pula și pizda doar pentru că așa pare să fie stilul la autorii moderni, care nu folosesc un anumit limbaj pentru impact, ci mai degrabă pentru a brava.

Limbajul lui este folosit în contextul lumii din Ferentari, unde ăsta e modul de comunicare. „Soldații. Poveste din Ferentari” spune povestea unui jurnalist gay, care se mută în Ferentari, iar acolo se combină cu Alberto, un fost pușcăriaș, curvă în închisoare, care îl face de bani și apoi îl șantajează emoțional.

Povestea este scrisă fără menajamente, fără a cruța nicio clasă socială de ironii, de la artiștii pretențioși din centru, la proletarii din cârciumile Ferentarilor. Pe lângă povestea în sine, printre rânduri poți să găsești și o analiză socială interesantă a cocalarilor. Cum după anii ’90 pentru cocalari s-a schimbat percepția: din șmecher, interlop, mai cool a devenit să fii fermecător, să ai stil, să fii un fel de Don Juan.

Și ideea manelelor este dezbătută, cum este o muzică la fel ca toate celelalte. Dacă stai să te gândești, dragostea și trădarea din manele le regăsești și în romane celebre, scrise de figuri emblematice. Tematica e adesea similară în artă, problema este cine o face.

Adrian Schiop scrie despre micro-universul Ferentari, despre interlopi, șmecheri, haladiți, săgeți și serile obișnuite din cârciuni. Și despre bulangii.

Mai interesant este că „Soldații. O poveste din Ferentari” își are ca inspirație propria viață a autorului, el înșuși gay și fost jurnalist, cu un doctorat în manele și (fost) locuitor al cartierului Ferentari. Care părți din carte sunt adevărate și care nu, asta rămâne un mister.

“Soldații. Poveste din Ferentari” este altceva, este refreshing. Oarecum aduce a „Recviem pentru un vis” sau „Trainspotting“. Are parcă ceva din stilul ăla, dar e autentică, e de la noi. Îți este mai ușor să înțelegi o poveste despre Ferentari, decât una ruptă din New York.

De autori români contemporani am mai citit „Aleea Zorilor“, de Andrei Crăciun, „Sunt o babă comunistă“, de Dan Lungu, „Sexagenara și tânărul“, de Nora Iuga.

Cărți/Străine moderne

Portretul lui Dorian Gray. Oscar Wilde

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Portretul lui Dorian Gray“, de Oscar Wilde. O poveste captivantă, care te face să te înclini în fața talentului autorului său.

Romanul debutează cu portretul pe care pictorul Basil Hallward îl face frumosului Dorian Gray. Prin intermediul lui Basil, Dorian îl va întâlni pe Lordul Henry Wotton, un hedonist convins, care îl va corupe și îl va schimba pe Dorian dintr-un tânăr inocent într-o brută ahtiată doar de sezanții și plăceri noi.

„Trăiți! Trăiți-vă minunata viață pe care o aveți în dumneavoastră! Nu lăsați să vă scape nimic! Căutați mereu noi senzații! Să nu vă fie teamă de nimic…Un nou Hedonism – iată de ce are nevoie secolul nostru.” – Lordul Henry Wotton.

Dar portretul lui Dorian Gray conține un secret, pe care doar Dorian îl știe. În timp ce zeci de ani trec, imaginea din portret îmbătrânește, dar omul în carne și oase nu, el rămâne veșnic tânăr și pur. Fața îi este angelică, în timp ce, în portret, i se oglindește sufletul de monstru, bătrân și hâd.

Pictorul Basil este ucis, Dorian este aproape de moarte, iar Lordul Henry caută doar să cunoască lucruri noi, neplictisitoare.

„Proștii și urâții se bucură de toate pe lumea asta. Stau relaxați și cască gura la spectacol. Dacă nu cunosc sensul victoriei, sunt scutiți cel puțin de cunoașterea înfrângerii. Trăiesc așa cum ar trebui cu toții să trăim – neperturbați, indiferenți și fără neliniști. Nu-i ruinează pe alții, dar nici nu sunt ruinați de alții.” – Lordul Henry Wotton.

„– Ofer în schimb adevărurile de mâine.
– Prefer greșelile de azi, răspunse ea.”

Cât de corupt a devenit Dorian Gray, în urma influenței negative a Lordului Henry, este evident și citind replica lui de mai jos. În anumite momente, Dorian Gray pare a fi un fel de Raskolnikov: regretă  păcatele comise, conștiința îl macină, însă doar pentru scurt timp.

„– N-am căutat niciodată fericirea. Cine are nevoie de fericire? Am căutat plăcerea“. – Dorian Gray.

Finalul, deși previzibil, este povestit într-un mod delicios. Anticipezi de la ultimele pagini ce se va întâmpla, dar asta nu înseamnă că nu dai foaie după foaie, entuziasmat, asteptând să-ți fie confirmată ipoteza.

„Portretul lui Dorian Gray” a fost ecranizată de mai multe ori, inclusiv în 2009, cu Colin Firth.

Aventură/Călătorii/Cărți

Pe drum. Jack Kerouac

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Pe drum“, de Jack Kerouac. Romanul simbol al generației Beat, a anilor ’50, din Statele Unite. Kerouac și personajele din cartea lui au fost figuri simbolice ale acelei perioade, iar în „Pe drum” apar sub pseudonime.

Jack Kerouac este Sal Paradise, iar Neal Cassady este Dean Moriarty. Romanul este despre un periplu prin SUA, din est în vest, din nord în sud și tot așa, la infinit. Sal, Dean și toți ceilalți care apar sunt genul de oameni care nu pot sta locului, care simt *nevoia* de a fi mereu pe drum.

Fără bani, cu petreceri oriunde, alcool și sex non-stop. La modul natural, nu banalul sex, drugs and rock ‘n roll. În timp ce călătoresc nebunește, fură mașini, benzină și țigări, călătorii din „Pe drum” trec prin tot felul de aventuri care-ți ridică pulsul și te fac să te scoli de pe scaun și să vrei să pleci undeva, oriunde. Să ai o experiență spontană, să ieși din banal, să te lași în voia drumului.

De remarcat este schizofrenicul Dean, cel care dă culoare acțiunii, cel care este cel mai nestatornic personaj. Nu poate petrece mai mult de câteva luni într-un singur oraș, dar reușește mereu să lase în urma lui o soție și un copil. Așa se face că, la finalul cărții, Dean are o soție, vreo câteva foste neveste și vreo trei-patru copii.

Mă gândesc cum să descriu romanul ăsta și-mi dau seama că n-am cum. Este o experiență vizuală și senzorială, trebuie încercată de fiecare, nu explicată. Aventura se termină cu Sal și Dean plecând spre Mexic și descoperind o terra nova, un loc unde dolarii lor americani le pot aduce mai multă băutură, mâncare și țigări, dar și un loc unde oamenii sunt relaxați și primitori.

Momentele în care Dean conduce ca un nebun, noaptea, cu 180 de kilometri la oră, mi-au adus aminte de clipele haotice din „Portocala mecanică“. „Pe drum” trebuie citită când ești tânăr, când încă n-ai fost domesticit de societate și mai ai un strop de revoltă și nepăsare în sânge.

„Pe drum” a fost ecranizată în 2012, cu Kirsten Dunst și Viggo Mortensen. Regizorul a fost brazilianul Walter Salles, același care a făcut un film și despre „Jurnal pe motocicletă“, jurnalul ținut de Che Guevara în timpul călătoriei sale prin America de Sud, care i-a transformat sufletul într-unul de revoluționar.

Pe tema aventuri/călătorii am mai citit „Singur pe o insulă pustie“, de Ed Stafford, „Pe jos de-a lungul Nilului“, de Levison Wood, „Un eremit în Himalaya“, de Paul Brunton, „Bazarul pe roți“, de Paul Theroux, „Vând kilometri“, de Mihai Barbu, „Oyibo“, de Ana Hogaș și Ionuț Florea, „Axa lupului” și „În pădurile Siberiei“, de Sylvain Tesson, „Călătoria unei parizience la Lhasa“, de Alexandra David-Neel, „În sălbăticie“, de Jon Krakauer, „Jupiter’s travels“, de Ted Simon.

Cărți/RO Contemporane

Sînt o babă comunistă. Dan Lungu

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Sînt o babă comunistă“, de Dan Lungu. O să folosesc formula „sunt” în loc de „sînt”. Mă deranjează vechea formă, atât fonetic, cât și principial.

Romanul lui Dan Lungu este scurtuț și se citește rapid, adesea cu câte un zâmbet pe față. Autorul are darul ironiei și te face să râzi fără să-ți dai seama. Este povestea unei bătrâne, a cărei fiică a emigrat în Canada și care se căsătorește cu un american.

Baba primește într-o zi un telefon de la fiica din Canada, care o roagă să nu voteze comuniștii la alegeri. De aici încolo, Emilia, baba, își amintește de viața ei din vremea ceaușistă și o compară cu actuala viață din capitalism.

Printre amintirile ei se regăsesc multe stereotipuri, unul fiind fata de la țară care tânjește să se mute la oraș și să devină o cucoană, să scape de munca câmpului și să aibă parfumuri și creme de mâini. Altă scenă amuzantă este când Emilia și Țucu, părinții lui Alice, îl cunosc pe logodnicul ei american și se gândesc că trebuie să arate și el a om, așa american cum e el.

Sau scena când ies toți la cină, iar părinții își comandă friptură cu friptură și se amuză de Alice și de americanul ei, care ciugulesc sălățele cu lămâie. Sau momentul în care părinții se simt ofensați că porumbeii nu vin să doarmă la ei și preferă să stea la un hotel.

Alegerile se apropie și Emilia își amintește cu drag de vremurile din fabrică. De cum frecau menta și de cum șefu’ era cel mai tare din secție.

De autori români contemporani am mai citit „Soldații. Poveste din Ferentari“, de Adrian Schiop, „Aleea Zorilor“, de Andrei Crăciun, „Sexagenara și tânărul“, de Nora Iuga.

Cartea asta este o comedie despre nostalgie, despre tipare și oameni cu viziune îngustă. A fost ecranizată în 2013, în regia lui Stere Gulea.

Cărți/Memorialistică

Un băiat pe lista lui Schindler. Leon Leyson

Posted on by Silviu / 0 Comment

„Un băiat pe lista lui Schindler“, de Leon Leyson. Povestea reală a lui Leon Leyson, care a avut norocul de a se afla pe celebra lista a lui Oskar Schindler.

Povestea se petrece în orașul polonez Cracovia. Leon urmează binecunoscutul șir: invazia naziștilor, Noaptea de Cristal, bătăile, furturile, lagărul din oraș, iar apoi lagărul de concentrare. Ajută foarte mult dacă, înainte de a citi cartea asta, ai văzut „Pianistul” și „Lista lui Schindler”.

Poate povestea care m-a mișcat cel mai tare este cea în care Leon s-a rănit, în lagăr, în timp ce căra un bolovan. S-a dus la infirmerie pentru tratament. La câteva minute după ce a plecat, Amon Goeth, celebrul comandant al lagărului Płaszów, a intrat și a împușcat toți pacienții.

Când a aflat cât de aproape a fost de moarte, Leon și-a propus să evite infirmeria indiferent de situație. Amon Goeth apare și în numeroase momente din filmul „Lista lui Schindler”, în care Liam Neeson este magistral.

Am văzut filmele și am citit mult despre Al Doilea Război Mondial, știam multe dintre momentele povestite de Leon Leyson, însă, unele parcă sunt altfel atunci când le citești scrise de el, care a luat parte la ele.

Cum ar fi, de exemplu, momentul în care Oskar Schindler pleacă, iar cei aproape 1.200 de evrei pe care i-a salvat îi fac cadou un inel de aur (făcut din dintele unui deținut), pe care au scris „Cel care salvează o viață salvează lumea întreagă” (Talmud).

Pe tema Holocaustului am mai citit „Jurnalul“, de Anne Frank, „Geamantanul Hanei“, de Karen Levine, „Noaptea“, de Elie Wiesel, „Mai este oare acesta un om?“, de Primo Levi, „Omul în căutarea sensului vieții“, de Viktor Frankl, „Despăgubirea“, de Peter Herzog, „Frânturi dintr-o viață – Drumul la și de la Auschwitz“, de Hedi Fried.