Îngerul a strigat. Fănuș Neagu

Îngerul a strigat“, de Fănuş Neagu, nu a fost tocmai pe placul meu, dar nici nu mi-a lăsat un gust complet amar.

Nici n-aș ști foarte bine să explic de ce nu m-a impresionat. Am asemănat-o cu o variantă nereușită a ciclului „Cavalerii“, adus la viață de Ioan Dan.

Dacă există un aspect care mi-a stârnit interesul, a fost cel antropologic, unde Fănuș Neagu detalia stilul de viață al Brăilei și Dobrogei per total, dar și a pușlamalelor care făgeau ravagii peste tot, așa cum îi stă bine oricărui oraș-port, magnet pentru tot felul de delincvenți.

Acestea fiind spuse, nu cred că mă voi auzi vreodată recomandând cuiva să citească romanul lui Fănuș Neagu.

Lorelei. Ionel Teodoreanu

Lorelei” de Ionel Teodoreanu. O carte cu semnificaţie pentru mine, o carte de unde am preluat un nume atât de gingaș, Lorelai, care poate căpăta atâtea nuanțe de alint: Lulu, Lola, Lora.

Și totuși. Lorelei vine dintr-o legendă, conformă căreia era o sirenă ce trăia pe o stâncă și îi ademenea pe marinari cu cântecul ei. Finalul? Moartea! Not so gingaș anymore.

Cu toate acestea, este cartea de unde am rămas cu numele Lorelai, numele pe care l-aș dori pentru o fată, alături de Sofia.

Dar am trecut pe lângă el cu dragostea de mână

După cum s-ar putea înțelege și din citatul de mai sus, romanul lui Ionel Teodoreanu este unul despre dragoste și despre finalul ei tragic.

Și pe cât de repede încep lucrurile, tot atât de repede se și sfârșesc.

Lucia Novleanu, alintată Luli-boy (british tomboy) de prietena ei cea mai bună, Găbica, îl întâlnește pe scriitorul și profesorul Catul Bogdan. Totodată, pe măsură ce va fi tot mai rupt între lumea scrisului și cea a dragostei pentru soția lui, Catul Bogdan va începe să primească niște scrisori fascinante, semnate Lorelei.

Cine e Lorelei? Aflarea acestui lucru va culmina cu valurile Dunării.

Pânza de păianjen. Cella Serghi

Pânza de păianjen“, de Cella Serghi. Trebuie să recunosc, nu auzisem de Cella Serghi până când nu am citit cartea asta minunată, cu o scriitură fină și, în același timp, feminină.

Ițele romanului se petrec la mare, în Balcic, în epoca interbelică, pe când Cadrilaterul era parte din România. Fiecare pagină evocă, nu doar din cauza amplasamentului acțiunii, dragostea fără margini a autoarei pentru mare.

Ceea ce nu este tocmai o surpriză, ținând cont că Cella Serghi s-a născut în Dobrogea. Diana Slavu, personajul principal, îți apare ca o nimfă care contemplează nesfârșitul apei în zare. Invariabil, mi-o imaginez cu ochii verzi și sare în păr, obligatoriu cu picioarele goale ca simbolism și pentru sărăcia interbelică.

Ce trist e să nu mai poţi vibra la sunetul unei voci pentru care ţi-ai fi dat viaţa!

Pânza de păianjen” este romanul perfect despre mare, autentic, românesc. O lectură minunată, din partea unei scriitoare care a fost încurajată să meargă pe calea condeiului de către mari oameni ai acelor vremuri.

Scriitoarea nascută în Constanța a fost susținută de oameni precum Liviu Rebreanu, Camil Petrescu sau Mihail Sebastian, fiind apoi apreciată de toată lumea.


De Cella Serghi am mai citit „Cartea Mironei“.

Maitreyi. Mircea Eliade

Maitreyi” este a doua carte scrisă de Mircea Eliade, după „Romanul adolescentului miop”, pe care o apreciez ca fiind parte din acea latură diferită a scrierilor sale, latura sinceră-autobiografică-idealistă.

Romanul spune povestea iubirii înfiripate între autor (23 de ani) și Maitreyi Devi (16 ani), pe când românul studia sanscrita în India. Cei doi apar în carte sub pseudonime.

Cum te-aş putea eu pierde pe tine, când tu eşti soarele meu, când razele tale mă încălzesc pe acest drum de ţară? Cum să uit eu soarele?

Se spune că atunci când scrii la persoana întâi eşti cel mai sincer şi vulnerabil, te pui în bătaia puştii, dezgolit şi aştepţi să fi judecat sau simţit. Fix asta am resimțit la cele două romane ale lui Eliade, inspirate unul din devenirea sa, iar celălalt din dragostea sa pentru Maitreyi.

Mircea Eliade a rămas veșnic îndrăgostit de Maitreyi, de asemenea considerându-se indian, însă, din nefericire pentru el, Maitreyi nu a împărtășit aceleași sentimente.

Un lucru interesant este că la aflarea veștii că Mircea Eliade a scris un roman despre relaţia lor, Maitreyi şi-a simţit reputaţia murdărită şi a scris un roman răspuns, intitulat „Dragostea nu moare“, carte pe care nu mi-am pus încă labele, însă pe care mi-am propus să o citesc pentru a vedea și celălalt punct de vedere.


PS: Între timp, am reușit să citesc și „Dragostea nu moare“, a lui Maitreyi Devi, care vine să completeze povestea.


De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Romanul adolescentului miop“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Solilocvii“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.

Cel mai iubit dintre pământeni. Marin Preda

Cel mai iubit dintre pământeni“, de Marin Preda. O altă poveste minunat scrisă de Marin Preda, cu atâtea ramificații și subînțelesuri. O carte puternic anti-comunistă care, se spune, i-ar fi atras mânia sistemului și chiar moartea.

Dacă în „Moromeții” Marin Preda ne prezenta lumea dinaintea Primului Război Mondial, sufletul țărănesc autentic și apariția legionarilor, atunci în „Cel mai iubit dintre pământeni” ne prezintă lumea de după război, când ne-am trezit aruncați într-o altă dictatură, de natură estică de această dată.

Titlul romanului ar și el, în sine, o povestioară interesantă. Se spune că provine din modul în care Marin Preda era alintat de către una dintre soțiile sale, Aurora Cornu.

Marine, tu ești cel mai iubit dintre pământeni“, îi spunea ea, cu drag.


Personajul principal, Victor Petrini, profesor de filosofie, este confruntat cu absurditatea sistemului ceaușist, unde inteligența și cultura sunt ridiculizate, iar proletarul mediocru este noul Dumnezeu.

„- Spune-mi o maximă filosofică.

– Cuget, deci exist.

– Cum adică, mă, Petrini…”

Romanul se încheie cu propoziţia „unde dragoste nu e, nimic nu e“, atât de populară în interpretarea lui Gheorghe Gheorghiu și care provine din cuvintele Apostolului Pavel: „dacă dragoste nu am, nimic nu sunt”.


Cel mai iubit dintre pământeni” a fost ecranizată în 1993, cu Ștefan Iordache în rolul lui Victor Petrini. Nu știu de ce, dar în film există o scenă în care Petrini este violat de un alt ocnaș, când în carte nu-i nici vorbă de așa ceva. O fi vreun simbolism al regiei care-mi scapă.

De Marin Preda am mai citit „Viața ca o pradă“, „Moromeții“, „Marele singuratic“, „Delirul“.