Luminile și umbrele sufletului. Petru Creția

Luminile și umbrele sufletului“, de Petru Creția. O carte care incepe greoi și în care parcă revedeam stilul anost și lipsit de dinamism al lui Andrei Pleșu. Din fericire, autorul își intră repede în condei și captivează prin cuvintele bine alese. De multe ori, am rămas cu degetele pe foi, am ridicat privirea și mi-am zis „ce tare!”

Cartea este oarecum filosofică, având noțiuni despre sentimentele/calitățile și defectele de bază ale omului. Însă nu sunt idei banale, văzute peste tot pe Facebook, ci analiza profundă a unui om educat. Și uite de ce modestia, ca și lăudăroșenia, este o porcărie:

„Dreapta judecată de sine este, prin definiție, incompatibilă cu manifestarea, fie și parțială sau intermitentă, a falsei conștiințe. Ea poate avea diferite forme, care sunt variante ale neîmpăcării cu sine: trufia, care este o elefantiază a sinelui și este cu totul altceva decât mândria aproape impersonală și abstractă de a fi ceea ce ești: este dorința de a fi mai mult decât ești, mințindu-te înainte de toate pe tine însuți.

Și mai există smerenia bolnavă, martoră a unei conștiințe impure, o variantă a căreia este aceea care, more russico, se bate cu pumnii în piept strigând: “Vai mie, păcătosului” pentru excesele sau nevridniciile sale de ieri și o face doar ca să-și ușureze conștiința printr-un simulacru retoric de penitență și pentru a putea, mai ușuratic și mai voios, să recidiveze.

Dar să nu uităm de mila de sine, care este, și ea, un sentiment întemeiat pe o autoevaluare greșită. Omul care i se lasă pradă se socotește o victimă, un persecutat de soartă și de oameni, un nedreptățit, prin raportare la calitățile sau intențiile sale. Cu alte cuvinte, se demite de la responsabilitatea actelor sale și de la asumarea, cu senitătate și demnitate, a ființei sale.”


O idee cu care am empatizat foarte mult este când Petru Creția face portretul oamenilor îndrăgostiți de putere, chiar și a funcționarilor publici. Acei oameni mărunți care, înzestrați cu un firicel de putere, le fac altora viața un calvar. Doar pentru că pot, sub impresia că fac, de fapt, niște favoruri.

Dumnezeule mare, cât de mult și cât de prostește ne putem certa și tot certa, și pentru ce? Iar unii dintre noi chiar ne iubim, și tot ne certăm pentru te miri ce, sau pentru năzăriri sau din simplă obtuză încăpățânare”


Mi s-a părut foarte interesantă și partea cu Încrederea. Dintotdeauna mi-au displăcut oamenii care nu se pot încrede, oamenii care susțin că nu vor mai iubi, după ce au avut parte de o trădare în dragoste. Oamenii care nu înțeleg că nicio experiență nu se compară cu alta.

Și totuși, nu pot nega a înțelege cum funcționează mecanismul de auto-apărare, însă mecanismul ăsta ajunge să îți fure din trăire, din experiențe, din oameni. 

„Trădarea încrederii cuiva în noi este o vină foarte gravă, atât în sine, cât și pentru că cel înșelat în încrederea lui își poate pierde, în general, încrederea în oameni, ferindu-se chiar de cei cu adevărat vrednici de încredere. Este un fel de-al mutila moralmente, de a-l determina să facă parte din tipul neîncrezătorului, al bănuitorului, al suspiciosului, care este așa de felul său, adesea, pentru că se știe pe sine însuși capabil de trădarea oricărei încrederi….Neîncrederea, înnăscută sau dobândită, este o infirmitate a sufletului care ne privează nu numai de foloasele încrederii, ci și de bucuria încrederii și de noblețea ei. De aici gândul radical al lui La Rochefoucauld că “este mai rușinos să n-ai încredere în prietenii tăi decât să fii înșelat de ei.”


Asta cu pierdutele ecouri ale iubirilor moarte m-a lăsat cu gura căscata.

„Sau tristețea amintirii după ce uitarea părea a-și fi făcut lucrarea ei înceată și când auzirea unui cântec vechi sau a unui glas asemănător, revederea unui loc fac din nou, trecător, sfâșietoare o tristețe aproape irosită, făcând să reverbereze iarăși în noi marile, pierdutele ecouri ale iubirilor moarte.”


Și am descoperit și o idee care, într-o bună parte, rezumă caracterul omului de rând. Simpla idee că dacă ceva public nu e a lui, e a nimănui. Să aruncăm gunoaie pe jos, să distrugem stații de tramvai și autobuz, să aruncăm sticle de plastic pe munți și chiștoace în nisipul mării. Să facem cât mai mult dezastru posibil.

Căci nu-s ale noastre, ale tuturor, îs ale nimănui. Genială perspectivă. Chiar nu știam cum să intru în capul unui astfel de mujic. Acum am o vagă idee ce se învârte pe acolo.

„În mintea lui bunurile publice nu sunt ale tuturor: sunt ale nimănui…În destule privințe civilizația românească aduce încă bine cu o mahala degenerată. Nu zic, a noastră fiind, ne este dragă așa. Numai că dragostea bună înseamnă și voința de îndreptare, iar voința aceasta ar cam trebui s-o găsim în noi și s-o facem să opereze. N-aș ști să spun nici cum, nici când.”

Zbor deasupra unui cuib de cuci. Ken Kesey

Zbor deasupra unui cuib de cuci“, de Ken Kesey. Alert, amuzant, nebunesc, un clasic pe care nu trebuie să-l ratezi.

Descrierea de pe copertă te înșeală oarecum. Te lasă să crezi că este vorba de un sanatoriu unde se fac experimente pe pacienți. Bine, șocurile electrice și lobotomia pot fi numite experimente, însă mă așteptam la ceva mai morbid.

Un roman amuzant, așa l-aș descrie. Și, totodată, captivant.

Personajul principal, McMurphy, e imposibil să nu te fascineze. Construit cu măiestrie de Kesey, este fix genul șmecherașului din spatele blocului. Nu cocalarul, ci simpaticul, descurcărețul care are mereu o poantă deocheată cu care să te facă să râzi.

Pe măsură ce citeam, realizeam că principala acțiune a cărții este lupta dintre cei doi giganți: Sora șefă și McMurphy, dintre autoritate și libertate. Cine a ieșit câștigător la final? Merită să-ți sacrifici viața pentru ce contează pentru tine?

Citește cartea și vei afla. Este scrisă excelent, într-un fel în care nu te vei plictisi niciodată. Poate printre cele mai tari momente sunt excursia la pescuit, momentul când McMurphy se face că nu vede geamul de la camera Sorei șefe și trece cu mâna prin el sau cearta despre meciurile de baseball.

Romanul a fost ecranizat, cu mult succes, în 1975, cu nebunul de Jack Nicholson în rolul lui McMurphy. Nici nu putea fi ales actor mai bun pentru rolul ăsta.

 

Italia. Veneția + Verona

Italia a fost prima țară din vest pe care am vizitat-o. Am evitat mult timp vestul Europei. Mi-au surâs mai mult destinațiile unde turiștii clasici sunt mai puțini: Serbia, Bulgaria, Bosnia-Herțegovina, Republica Moldova sau Croația.

Am o problemă cu hoardele de turiști. Mă zgârie pe creier aglomerația. Plus că estul Europei mi se pare mai fascinant și oarecum exotic.

Am hotărât la sfârșitul anului trecut să nu mai călătoresc cu grupul, din varii motive, pe care nu am să le expun aici. Și totuși, cu Veneția și Verona, am riscat și nu a fost tocmai bine. Dar, totodată, a fost experiența care a definitivat decizia pe care am luat-o anterior.

Nu mai zburasem niciodată, așa că toată experiența decolării și privitul la luminițele de sub pătura de nori mi s-a părut fascinantă. Am stat cu nasul lipit de fereastră, pe măsură ce aripile se mai clătinau când dădeam de turbulențe. Nu mi-a fost frică sau ceva, dar am avut emoții, emoțiile tipice atunci când e vorba de ceva nou.

De la Treviso, unde aterizează Wizz-ul, am luat un autobuz către gara din Treviso. Prețul a fost de vreo 2-3 euro. În gara din Treviso am avut parte de prima experiență tipic italiană. Într-o cafenea, oamenii veneau și-și luau o cafea și o gustare și stăteau la bar. Am asociat chestia asta cu pub-urile engleze, unde lumea socializează stând în picioare.

Îmi place să mă pun în pielea localnicilor și să încerc să simt stilul lor de viață. Așa că am făcut la fel ca ei și a fost destul de interesant. Un motiv pentru care italienii fac asta este că în unele locuri trebuie să plătești în plus să stai la masă.

Trenul din Treviso către Veneția costă vreo șase euro și drumul durează cam o jumătate de oră. E interesant cu biletul că trebuie să îl “compostezi” într-un fel de terminale care se află pe peron. După ce ai făcut asta, poți folosi biletul într-un interval de vreo șase ore. Asta însemană că nu ești restricționat la a lua un anume tren, ci oricare din intervalul respectiv, dacă este același rang de tren.

În ceea privește trenurile lor, sunt foarte asemănătoare cu ale noastre. Doar că se mișcă ceva mai repede, clar.

Când ieși din gara din Veneția te lovește orașul în plin. Ieșirea este fix lângă canalul principal, iar după el se văd clădirile tipice cu acoperișuri de aceeași culoare. E un oarecare șoc primul minut. Veneția este orașul tipic turistic.

Asta nu înseamnă că nu-i minunat, doar prea aglomerat. Mergând în Veneția și Verona în ianuarie și tot lovindu-mă de hoarde de turiști, nici măcar nu vreau să-mi imaginez cum e vara. Cred că mi-aș smulge părul din cap și aș fugi cât aș putea de repede în Bosnia.

Am perceput Veneția mai mult ca pe o stare de spirit, decât un oraș. Zecile de poduri, canalele, străduțele înguste, vitrinele pline de bunătățuri, care arătau și destul de healthy, obloanele. Mi-a plăcut mult să explorez cotloanele alea înghesuite. Am ajuns întâmplător și în piața de pește, unde pescărușii își luau prânzul.

Italia nu mi s-a părut o țară extrem de scumpă. Ca întotdeauna, atunci când pleci undeva ești pe buget de vacanță și îți asumi că ești în vestul Europei. N-are rost să te plângi că e mai scump ca în România non-stop. Nu faci decât să-ți strici experiența, pe a ta și pe a altora. Singura chestie care mi s-a părut scumpă a fost banala pișare, care a costat 1,5 EURO, în Piața San Marco.

În timp ce mă clăteam pe mâini, un indian s-a descălțat. Și-a scos șosetele și a început să se spele pe picioare în chiuveta alăturată. Super dubios, dar omul măcar a obținut maximum din 1,5 EURO. Interesant este cu limba. Știu frânturi de italiană prinse la întâmplare. Și era super drăguț să intri undeva și să spui buongiorno și grazzie și să ți se răspundă și lumea să fie politicoasă.


În Bulgaria am încercat să salut în limba lor, dar nu prea mi-a ieșit. Aș fi vrut să fac o tură cu gondola, dar nici asta nu s-a mai întâmplat, tot din varii motive. Gondola este extra-mega turistică, dar nu chiar tot ce e turistic e și nașpa. Mi se pare o experiență de avut, odată ce ajungi în Veneția. Gondolierul cerea doar vreo 60 de euro pentru șase oameni, ceea ce era super ok.

Trenul din Veneția în Verona costă vreo zece euro, iar drumul durează cam două ore. E interesant când treci din Veneția în Verona. De la un orășel pentru care îți ajung câteva ore pentru a-l vizita, la un oraș în toată regula.


În Verona iar hoarde de turiști. Chiar m-am simțit captiv la un moment dat și, din nou, chiar nu vrea să-mi imaginez cum e vara. Ar trebui să lămuresc chestia cu românii în Italia. Am avut ghinionul de a da de ei, dar chestia e ceva mai complicată.

Am sperat că nu voi da de conaționali, dar m-am trezit la un restaurant cu o chelneriță care, după ce a aflat de unde suntem, considera că avem ceva în comun. Am vrut să fug cât mai departe, dar, din varii motive, nu am putut. Chestia cu românii sau de ce îi evit cât pot de mult.

Nu știu cum călătoresc unii, dar stilul meu de călătorit implică multe aspecte. În afară de locuri, îmi place să socializez cu oamenii de acolo. Să mă pun în pielea lor, să văd cum trăiesc ei. Să prind o nuanță din cultura lor. Sunt omul care crede că fiecare călătorie ar trebui să mă îmbogățească, să se mai adauge o cărămidă la zidul amplitudinii perspectivei pe care o am. Am de stat de vorbă și m-am împrietenit de-a lungul timpului cu oameni din multe țări și ăsta a fost un câștig pentru mine. Să descopăr alte mentalități și moduri de a face lucrurile.

Să pleci în Italia, lăsând în urmă ce înseamnă România, o cultură pe care o cunoști deja, cu dorința de a descoperi stilul italian de viață, de a cunoaște oameni diferiți, și să dai de români. Să dai de români care consideră că aveți ceva în comun, că sunteți frați, doar pentru că sunteți din același loc. Mă scârbește mentalitatea asta. Și îmi strică și experiența.


În urmă cu mulți ani, pățisem o chestie asemănătoare la metrou, la Universitate. Ieșeam spre Teatrul Național și un grup de puștani rebeli-punkiști mă opresc și-mi cer bani de bere. Că au văzut că sunt de-al lor, că arăt a rocker. Și am râs în sinea mea. Dacă ascultăm oarecum aceeași muzică, nu înseamnă că suntem apropiați în vreun fel. Așa și cu frații din România.

Te duci să asculți pe cineva vorbind nativ în italiană și te trezești cu români. Și mai rău, cu români care cred că pe tine te interesează că și ei sunt români. Damn. Asocierile pe care le fac oamenii sunt cretine. Merită menționat că românca era o femeie decentă, banală, obișnuită. Dar nu e genul de interacțiune pe care eu o caut când plec undeva.


Mergând mai departe, în Verona e foarte util să-ți cumperi Verona Card. E un card care costă 15 EURO și cu care economisești bani. Include transport public gratuit și intrare gratuită la mai multe obiective. Fără card, aș fi ajuns la un total dublu, dacă aș fi plătit bilet la toate obiectivele pe care le-am vizitat.

Balconul Julietei și mormântul Julietei, unde erau cele mai mari hoarde de turiști nu prea au haz. Acolo se vede fix cine e turist. Ce să zic, am fost și eu, să-mi fac o idee și am fugit cât de repede am putut. Mă asfixiam. O singură chestie mi s-a părut drăguță, respectiv zidurile acoperite de post-it-uri și scrise cu carioca. Sute de mesaje de dragoste.

Arena din Verona nu mi s-a părut tocmai spectaculoasă, mai ales că nu mai știam cum să ies. Am rătăcit vreo 15 minute încercând să evadez. M-am simțit ca un gladiator care urma să fie trimis la măcel. Torre dei Lamberti, în schimb, a fost foarte mișto. Chestia interesantă aici este că Verona Card îți garantează intrarea liberă. Daaaar…nu și liftul. Adică, Torre dei Lamberti este cam cât un bloc cu zece etaje. Ai opțiunea gratuită de a urca pe scări sau liftul, care costă un euro.

Dar, sportiv cum sunt, am preferat scările și bine am făcut. Panorama de sus e spectaculoasa, n-am cuvinte să explic. Mai ales că am prins o vreme superbă, 15 grade în ianuarie, cu soare. Un alt loc minunat a fost Palazzo della Regione, adică un muzeu al regiunii Verona. Aici sunt expoziții periodice. Am prins o expoziție de picturi de prin secolele 18-19. Am rămas cu gura căscată la multe.

Cele mai minunate obiective au fost bisericile. Când intri și stai în mijlocul unei biserici catolice italiene te trec fiori pe șira spinării. Când te uiți în jurul tău și vezi o aglomerație de artă. Nu mai e vorba de religie, ci de artă. Nu știi unde să te uiți mai întâi. Statui, picturi. Sus, pe tavan, pe jos mozaic. În stânga statui aurite, in dreapta altare. Bisericile italiene sunt ca un muzeu. Și mereu mă simt, ca și în bisericile gotice sau luterane din Transilvania, atât de mic. Câtă putere avea biserica catolică în vremurile alea. Una dintre bisericile pe care le-am vizitat, nu mai știu exact care, fusese construită de-a lungul a două secole. E ceva WOW.

Biserica San Fermo e cea mai interesantă. În afară de biserica propriu zisă, deși catedrală ar fi un termen mai potrivit, există și o biserică subterană, de pe la 1.000 d.Hr. E foarte interesant să cobori pe o scară și să ajungi într-o clădire din piatră, făcută sub pământ, sub catedrala de la suprafață. Și acolo totul e extrem de vechi și te bagă într-o stare ciudată.

Ultima seară a fost și cea mai distractivă. La hostel venise și un francez, pe care l-am luat să vină cu noi la o bere și să ne cunoaștem. A fost extrem de distractiv, în sfârșit un element de noutate umană.

Vreau să fac o paranteză cu hostelurile. Hostelurile nu sunt doar locuri unde mergi pentru că e mai ieftin. Sunt locuri unde mergi și să cunoști oameni, alți oameni. Cultura hostelurilor este de socializare. Dacă mergi doar pentru că e ieftin nu o să te simți bine, cel mai probabil. O să strâmbi din nas pentru că tu ai crescut la Ritz.

Ghinion! Hostelurile sunt minunate, dacă faci parte din cultura lor. Așa și cu românii care pleacă la muncă în alte țări. Cum naibii să te integrezi într-o țară, când tu nu pleci pentru că-ți place cultura aia și vrei să faci parte din ea? Tu pleci doar să faci bani și să te întorci acasă. Și apoi se plâng că nu au fost acceptați. Sunt văzuți ca sezonierii care sunt.

În fine. Mi-am luat o cafea în Piața Erbe și am stat și m-am uitat la oameni. Să văd cum sunt italienii, cum se comportă, cum e viața lor. Atât cât puteam să văd din viața lor. Și mi-au plăcut. La cafeneaua la care eram am văzut un italian cu o cafea în față și ziarul L’Arena în fața ochilor. A trecut atât de mult timp de când nu am mai văzut așa un tablou frumos: o piață largă, oameni mergând relaxat, plimbându-și copiii și câinii, soare, clădiri vechi, terase, oameni stând la cafea și citind un ziar. Timpul parcă se oprise în loc.

Pe seară italienii se strângeau în Erbe și stăteau în picioare, lângă statuie, cu sticla de Aperol și pahare cu picior. Din nou, o imagine foarte drăguță. Relaxare. Pe străzi, plimbându-mă, am auzit de multe ori persoane vorbind în română. Încetineam pasul și mergeam în apropierea lor, pentru a auzi ce zic. Probabil că nu a fost foarte frumos din partea mea, dar eram curios despre ce vorbesc. Mai ales când ei cred că nimeni nu-i înțelege.

Un tip și o tipă. Vorbeau despre ce mobilă șmecheră și-au luat. Că are aia și aia și aialaltă. Am făcut pași rapizi și i-am depășit, amstecându-mă iar printre italieni, indieni, africani și turiști asiatici. La Arena din Verona i-am cunoscut, indirect, și pe Alice și Teo. Care se iubeau atât de mult încât nu s-au putut abține să nu-și scrie numele într-o inimioară, în nisipul din centrul arenei. Emoționant! Și nu, în Italia nu se fumează înăuntru. Iar eu, fumător fiind, sunt total de acord cu asta.

Urmează Bologna+Florența+Perugia la sfârșit de februarie. Doar eu și Porneală, cea ce va fi, cu siguranță, infinit mai bine. Și de data asta poate vom avea mai mult contact cu oamenii locului și cultura lor.

 

Colecționarul. John Fowles

Colecționarul“, de John Fowles. Excelentă! Genul de carte pe care nu o poți lăsa și care, la ultima pagină, îți dă o ultimă lovitură, care te lasă fără suflu.

Cartea este împărțită în două puncte de vedere, cele ale personajelor principale: agresorul – Frederick și victima – Miranda.

Romanul lui Fowles este despre singurătate, despre ce faci, cum te stingi, celulă cu celulă, secundă cu secundă, atunci când libertatea îți este furată. Și nici măcar nu știi ce se vrea de la tine. O carte despre durere fizică, despre dragostea pentru lumina zilei, la care ai fost forțat să fii orb. Despre scârbă și ură atât de puternică încât depășește ura.

Este o carte minunată. Una despre care, atunci când o evoci în discuție cu cineva, nu prea ai chiar foarte multe de spus, din cauză că este o poveste pe care mai mult o simți.

Pe măsură ce m-am apropiat de final, am știut ce se va întâmpla. Era previzibil și, pagină cu pagină, mă simțeam dezamăgit că se întâmplă cum mă așteptam.

Însă, a venit partea a patra, care are doar câteva pagini, iar adevăratul final a fost ceva de-a dreptul șocant, ceva care dă un gust și mai plăcut cărții.


E interesantă construcția lui Frederick. Un personaj machiavelic, bolnăvicios, care nicio secundă nu dă dovadă de remușcări, ci se simte chiar eliberat de o povară. Dragoste bolnavă până în pânzele albe și cam ce înseamnă sentimentele neîmpărtășite în mintea unui om bolnav.

Totodată, oricât de crud este, nu te poți abține să nu simți milă pentru Frederick, oarecum similar cazului lui Humbert, din „Lolita” lui Nabokov. E o contradicție de emoții când te gândești la el și te afli fix în poziția Mirandei. O poveste din care înțelegi că dragostea nu doar naște, ci și ucide.

Am fost goi unul în faţa celuilalt şi totuşi nu puteam fi mai departe unul de altul“.

Din nefericire, cartea lui John Fowles a reprezentat și inspirația unor criminali în serie, care și-au motivat crimele spunând că au vrut să aibă o proprie Miranda.

Colecționarul” a fost ecranizată în 1965.

De John Fowles am mai citit „Mantisa“, „Iubita locotenentului francez“.

PS: O carte care mi s-a părut oarecum similară, dar tot foarte bună, cu „Colecționarul” a fost „Hoții de frumusețe“, a lui Pascal Bruckner.

Să nu mă părăsești. Kazuo Ishiguro

Să nu mă părăsești“, de Kazuo Ishiguro. Cartea asta a fost… îmi e greu să găsesc cuvintele. Cel puțin minunată.

Povestea este superbă, principala linie fiind cea a unor copii născuți cu scopul de a fi donatori de organe. Romanul nu este o distopie, așa cum unii îl clasifică, ci mai degrabă unul speculativ. Și mai mult, unul oarecum de dragoste, al dragostei triadei Kath-Ruth-Tommy.

Scriitura este fină, iar Ishiguro mi se pare un maestru al descrierilor. Fiecare scenă pe care o crează prinde imediat rădăcini în mintea ta și deja te vezi acolo. Este o carte foarte bună, care merită citită și pe care ajungi să o simți cu adevărat după câteva luni, după ce are timp să se așeze.


Întâmplările prin care Kath, Ruth și Tommy trec pot fi privite ca o etapă a maturizării, a trecerii de la poveștile din copilărie la cruda realitatea a realității adulte.

Aș pune întrebarea etică, care în carte nu se pune. Oare dacă ar exista clone, create cu scopul de a dona organe, oare am accepta asta? Dacă ne-ar salva copiii și soțiile de cancer, am accepta să credem că ele nu sunt de fapt ființe umane, ci doar niște creaturi menite să ne salveze nouă viața?

Mi se pare o ipoteză înspăimântătoare, a dezumanizării.

Există totuși un defect al poveștii. De ce nu fug cei concepuți cu misiunea de a fi donatori, înainte de a muri donându-și organele? Nicăieri în toată povestea nu se menționează că ar fi ținuți cu forța în vreun fel. Dar, probabil că autorul a uitat să închidă bucla asta.

Romanul lui Kazuo Ishiguro a fost ecranizat în 2010, cu Keira Knightley.