„Prea multă fericire“, volumul de zece povestiri al scriitoarei canadience Alice Munro, câștigătoare a premiului Nobel pentru Literatură, în 2013.
Mult timp am mai amânat cartea asta, descoperind mereu altele și altele și neștiind cu care să încep și pe care să le las să se mai pună un deget de praf.
În „Dimensiuni“, prima povestire, o femeie își pierde în mod brutal copiii, uciși chiar de tatăl lor. Consolarea și liniștea vor veni din cel mai neașteptat loc. „Râpe-adânci” este despre schimbarea totală prin care un băiat trece după ce este salvat de la moarte de tatăl său.
După ieșirea din adolescență, se rupe de familie și reia contactul cu mama lui abia după mulți ani. Complet schimbat și încercând să trăiască fiecare clipă pe măsură ce se petrece, mai mult spiritual decât materialist.
Sally nu înțelege ce se întâmplă cu fiul ei. Dar măcar a obținut ceva. Kent a răspuns „poate” când ea a plecat din casa lui sărăcăcioasă spunându-i „ținem legătura”.
„Chipul” este despre un copil născut cu o pată mov pe jumătate de față. Poate că substratul poveștii este remușcarea. Fetița cu care umbla când era mic își bate joc de el, fără să vrea. Când descoperă impactul pe care vorbele ei le-au avut, decide să-și cresteze jumătate de față pentru a arăta exact ca el.
Un fel de a-și cere scuze și un fel de pedeapsă aplicată sieși.
„Joacă de copii” este povestea care mi-a plăcut cel mai mult, al cărei final m-a blocat pentru câteva secunde.
Marlene și Charlene se cunosc într-o tabără de vară, unde apare și Verna, o fată cu handicap, pe care Charlene o cunoștea. Cele două o ucid, într-o joacă de copil, pe Verna, „ajutând-o” să se înece într-un lac.
Finalul poveștii o găsește pe Marlene pe patul de moarte, trimițându-i lui Charlene un bilet. Un bilet prin care îi cere să meargă la o biserică.
„În tot timpul acestei discuții fără rost nu am fost oare tentată? Nici măcar o dată? Ai crede că aș fi putut mărturisi, că aș fi fost destul de înțeleaptă să mărturisesc, sperând la iertarea nesfârșită, deși obținută cu greu. Dar nu. Nu e de mine. Ce a fost, a fost. În ciuda legiunilor de îngeri, în ciuda lacrimilor de sânge.”
„Radicali liberi” este a doua poveste preferată din „Prea multă fericire“. Începe cu Nita, care tocmai și-a pierdut soțul și pentru care nu a organizat nicio înmormântare, aceasta fiind dorința lui.
În timp ce stă și se gândește la viața ei, se trezește cu un hoț în casă. Moartea nu o sperie neapărat, după ce a fost diagnosticată cu cancer, dar pe măsură ce lucrurile evoluează, descoperă că a ști că vei muri nu șterge neapărat spaima unei morți imediate, mai rapide.
Finalul poveștii se lasă într-adevăr cu o moarte.
„Prea multă fericire” este ultima poveste a volumului și cea care îi dă titlul. Aici, Alice Munro a povestit viața Sofiei Kovalevskaia, prima mare matematiciană din Rusia. Deci, o povestire bazată pe fapte reale.
Nu prea m-a atras în mod special, poate doar finalul într-o oarecare măsură.
Drept concluzie, Alice Munro scrie frumos și nu uită să te surprindă din când în când. La câteva dintre poveștile enumerate mai sus am fost plăcut impresionat, când credeam că deja am dedus ce se va întâmpla, iar la final descopeream că mă înșelasem.
Cu toate astea, judecând doar pe baza volumului „Prea multă fericire“, nu mi se pare că Alice Munro este o scriitoare de talia premiului Nobel.
