„Necuvintele“, o carte care cuprinde mai multe volume de poezie marca Nichita Stănescu. Nici nu știu ce să zic despre ea.
Poezia nu prea e pe filmul meu. Mă plictisește și n-am răbdare să o citesc. Mai ales când vine vorba de Nichita Stănescu, care abstractizează uneori atât de mult încât te întrebi dacă ești prost sau era el beat.
Dacă ar fi să aleg, cred că îl prefer în continuare pe Lucian Blaga lui Nichita Stănescu. Poemele luminii sunt mult mai pe gustul meu decât cuvintele și necuvintele.
În ciuda lipsei mele de înclinație spre poezie, au fost câteva rânduri care mi-au plăcut mult. Nichita Stănescu a fost totuși un nume mare al literaturii noastre, lăsând la o parte dependența de alcool și moartea cauzată de ciroză.
Cântec
E o întâmplare a ființei mele:
și-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâșnești într-o îmbrățișare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca niște dălți ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, și izbește-mi
tâmplele de stele, până când
lumea mea prelungă și în nesfârșire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, și mult mai curând.
Ce bine că ești, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte jos, întorsă spre pământ,
una foarte sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că ești, a-ntâmplării că sunt.
Ploaie în luna lui Marte
Ploua infernal,
și noi ne iubeam prin mansarde.
Prin cerul ferestrei, oval,
norii curgeau în luna lui Marte.
Pereții odăii erau
neliniștiți, sub desene de cretă.
Sufletele noastre dansau
nevăzute-ntr-o lume concretă.
O să te plouă pe aripi, spuneai,
plouă cu globuri pe glob și prin vreme.
Nu-i nimic, îți spuneam, Lorelei,
mie-m plouă zborul, cu pene.
Și mă-nălțam. Și nu mai știam unde-mi
lăsasem în lume odaia.
Tu mă strigai din urmă: răspunde-mi, răspunde-mi,
cine-s mai frumoși: oamenii?…ploaia?….
Ploua infernal, ploaie de tot nebunească
și noi ne iubeam prin mansarde.
N-aș fi vrut să se sfârșească
niciodată-acea lună-a lui Marte.
Într-o joi cu dragoste
……………………………
iar eu te iubeam
atât de mult, încât te uitam,
crezând că faci parte din mine.
……………………………..
Poem
Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?…
Emoție de toamnă
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,
cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.
Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,
că or să-mi crească aripi ascuțite până la nori,
că ai să te ascunzi într-un ochi străin,
și el o să se închidă cu-o frunză de pelin.
Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.
Șuier luna și o răsar și o prefac
într-o dragoste mare.
Cântec
M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uita frunzele
adumbrindu-mă
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebuie să-și aducă aminte de mine
și n-tre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.
Estompare
Din ce în ce te stingi, te ștergi
de peste sternul meu, făptură
dâră lucindă și, de melci,
tandră arsură.
Abia te țin într-un cuvânt,
ori în albastrul meu iris,
iarbă-ncolțind dintr-un pământ
de somn, de vis.
Dacă-nchid ochiul, te strivesc în pleoape,
dacă respir, te-mping în aer,
neoglindito peste ape
tu, dulce vaier.
Ah, vine norul și mă șterge
cu un burete foarte rece.
Rămân ce-am fost, un tron de rege
din care ai plecat de mult…