Dezastrul de la Cernobîl. Svetlana Aleksievici

Dezastrul de la Cernobîl“, de Svetlana Aleksievici. Prima carte a Svetlanei Aleksievici, câștigătoare a Nobelului pentru Literatură în 2015, pe care am citit-o.

În aprilie 1986, unul dintre reactorele centralei nucleare de la Cernobîl a explodat, în urma, în mod ironic, unui exercițiu de siguranță care nu a fost făcut în mod corespunzător.

Istoria obiectivă a acestui dezastru nuclear se știe, dar cum rămâne cu istoria subiectivă, cu poveștile oamenilor care au trăit evenimentul pe propria lor piele?

Ei bine, așa cum a făcut în toate cărțile ei, Svetlana Aleksievici a căutat răspunsul la această întrebare și a strâns mărturii din partea celor care au trăit explozia de la Cernobîl.


Una dintre poveștile care m-a lovit cel mai tare este cea a Liudmilei Ignatenko, soția pompierului Vasili Ignatenko, mort la datorie în timp ce încerca să stingă flăcările incendiului de la centrala nucleară.

“Îl iubeam! Și încă nu știam ce mult îl iubeam! Abia ne căsătorisem, încă nu ne bucurasem de tot unul de altul. Mergem pe stradă. Mă ia în brațe și mă învârte.

Și mă sărută, mă sărută. Oamenii trec pe lângă noi și zâmbesc toți.

Clinica pentru boli de iradiere intense – 14 zile. În 14 zile omul moare.”


O altă poveste care m-a făcut să sughiț în sec vine din partea unei femei care a născut un copil mort, cel mai probabil din cauza radiațiilor expulzate de reactorul aflat în flăcări.

“Voiam să nasc din dragoste. Așteptam primul copil. Soțul voia un băiat, iar eu, o fetiță.

Medicii încercau să mă convingă: “Trebuie să vă hotărâți să faceți avort. Soțul dumneavoastră a fost multă vreme la Cernobîl”.

El e șofer și în primele zile l-au chemat acolo. A cărat nisip și beton. Dar eu nu am crezut pe nimeni. Nu voiam să cred.

Citeam în cărți că iubirea poate să învingă orice. Până și moartea.

Copilul s-a născut mort și fără două degete. Fetiță. Am plâns:”Măcar să fi avut degetele. Era fetiță doar”.”


Mărturiile continuă și sunt în aceeași notă, Svetlana abordând și cazul celor care nu înțelegeau de ce trebuie să plece și care s-au întors să trăiască în zona de excludere de 30 de kilometri în jurul centralei nucleare.

Oamenii simpli nu înțelegeau ce-s alea radiații. Nu le vedeau, nu le simțeau, efectele nu erau imediate, iar atunci erau incapabili să perceapă gravitatea situației.


Ajută să citim adevărul subiectiv al oamenilor, mai mult decât faptele obiective, dar să menționăm și un fapt obiectiv interesant: întârzierea cu care s-a făcut evacuarea populației civile din zonă.

Deși accidentul a avut loc pe 26 aprilie, în intervalul 1-4 dimineața, locuitorii din Pripyat au fost evacuați abia pe 27 aprilie, la ora 14:00, majoritatea nefiind informați despre ceea ce s-a întâmplat și absorbind doze importante de radiații între timp.

Când vine vorba de această interziere a evacuării, oficialii sovietici din zonă s-au apărat spunând că nici măcar la Moscova nu s-a înțeles gravitatea problemei, că era de neconceput, că era prima dată în istorie când se întâmpla așa ceva.

De cealaltă parte, lipsa de informații ar fi fost pentru a nu produce panică, panica putând să producă mai multe victime decât explozia nucleară în sine.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *