„Cireșe amare“, de Liliana Nechita. O carte despre un fenomen economic și social care afectează tot estul Europei, nu doar România.
Liliana Nechita povestește cum a plecat ilegal la muncă în Italia, ca îngrijitoare pentru bătrâni, înainte de intrarea României în Uniunea Europeană, și teroarea pe care o simțea dacă va fi descoperită și deportată.
Autoarea analizează, chiar dacă doar la suprafață, și psihologia emigrantelor. Spune că româncele plecate la muncă se întâlneau prin parcuri pentru a se plânge una la cealaltă, pentru a schimba câteva vorbe în limba maternă, pentru a simți că nu sunt complet singure și abandonate.
„Noi vorbim între noi la telefon și câteodată este mai ușor să folosești un cuvânt în italiană decât să ți-l amintești pe cel în română! Am spus bine Nu poți cupla și decupla creierul după cum ai vrea. Dacă 17 ore din 24 auzi în jur doar italiană, în cinci minute cât vorbești la telefon te mai încurci.
Unele sunt mironosițe, le face plăcere să se laude cu asta.
Odată am întâlnit un român mucalit, de vreo 50 de ani, lucrase ca zidar în Perugia și acum mergea „acasă”, undeva mai sus de Roma. Povestea că la un rând de bilete erau în fața lui două românce cu aere de cucoană. Una din ele îi spune celeilalte:
– Auzi, dragă, de când n-am mai fost în țară am uitat cum se zice la pomodori!
Românul, din spate, de la vreo cinci metri:
– Roșii se spune, fă!”
„Exodul mamelor”, a caracterizat Liliana Nechita fenomenul copiilor rămași în țară să crească în grija bunicilor. Pe decursul paginilor, autoarea detaliază abuzurile din partea italienilor, hărțuirea, durerea și dorul pe care le-a simțit, dar și deconectarea care se întâmplă atunci când familia rămâne în urmă.
Deși dragostea rămâne suspendată în aer, copiii au nevoie de haine și de mâncare. Așa că Liliana a rămas blocată între două lumi: Italia din care nu făcea parte și România din care nu mai făcea parte.
La un moment dat spune că, venind în România, de sărbători, a avut senzația că familia a uitat-o și că, oarecum, prezența ei era incomodă. Familia se obișnuise deja cu ea undeva departe și parcă trecuse peste.
„În vara acestui an, Băsescu, la Roma, a întâlnit o mulțime de români care voiau să fie mângâiați pe creștet de președintele republicii.
Discursul a fost cam așa:
– Vă mulțumesc personal pentru sacrificiul dumeavoastră! Țara are nevoie de banii pe care-i trimiteți cu regularitate acasă!
(…)
Suntem mulți care vom muri departe de țară, pentru că e nevoie de banii noștri, nu de sufletul nostru! Cui îi pasă de faptul că trăim atârnați între două lumi?
În fiecare zi știm dacă plouă în țară, câte stele mai sunt deasupra, cât costă o pâine și dacă puii noștri merg la școală…
Și ei cresc în lipsa noastră, se îndepărtează, ceața coboară între inimi…”
După aderarea la UE, Liliana Nechita a scăpat de grija ilegalității, însă a rămas blocată între două lumi. Acasă, în România, nu mai e mama aia care face micul-dejun dimineața și-și așteaptă copiii să vină de la școală, iar în Italia este o emigrantă româncă pe care italienii o privesc, de multe ori, cu dezgust.
„Am întâlnit un român care spunea: „Familia mea s-a destrămat pentru o canapea și două fotolii!” Mă gândesc la Crăciunul de acum 50 de ani. Darurile cele mai de preț erau câteva portocale și câțiva biscuiți. Ne-am vândut!
Am fost vânduți! De o societate în care trebuie să ai canapele și covoare și mașini și mobilă nouă! Trebuie să ai, nu contează ceea ce ești! Aud vocea mamei care spune: „Stai, mamă, acolo!” România mea este o rană deschisă! Îmi e dor de cea care eram acolo, dar nu mai pot fi niciodată!”
Oare ce e în sufletul unei mame care pleacă în exod și-și lasă copiii acasă, doar pentru a-i vedea de două ori pe an, de Paște și de Crăciun?
Pe tema fenomene sociale am mai citit „De vânzare: Mariana, 15 ani“, de Iana Matei, „Kinderland”, de Liliana Corobca, „Oamenii șobolani“, de Patrick Saint-Paul.