„Soldații de zinc“, de Svetlana Aleksievici, câștigătoare a Premiului Nobel pentru literatură, în 2015.
Titlul cărții vine de la sicriele de zinc în care soldații URSS trimiși să lupte în Afganistan erau depuși pentru repatriere. Deci, după cum poate ai dedus deja, „Soldații de zinc” este despre soldații pe care URSS i-a trimis în Afganistan, să lupte pentru ajutorarea poporului înfrățit și să înlesnească instaurarea “comunismului”.
Trimiterea de soldați pentru un război de agresiune în altă țară s-a făcut potrivit Doctrinei Brejnev, care presupunea ca URSS să nu stea impasibilă atunci când capitaliștii încercau să stopeze revoluțiile comuniste din orice țară. În esență, intervenția URSS a fost una ilegală, așa cum și soldații din cartea Svetlanei aveau să remarce.
Dacă în Al Doilea Război Mondial nemții au încercat să invadeze URSS, în Războiul Sovieto-Afgan, din 1979-1989, sovieticii au fost agresorii și cei care au încercat să invadeze o țară suverană.
Ca paranteză, bineînțeles că doctrina lui Brejnev s-a bătut cap în cap cu doctrina lui Truman, de unde și cei zece ani de război dintre sovietici și rebelii afgani susținuți de CIA.
Războiul Sovieto-Afgan a fost mai complicat de atât și are repercursiuni până în ziua de azi. Mai exact, temuții talibani ai epocii noastre sunt rezultatul politicii CIA, care, în timpul războiului Sovieto-Afgan, i-a radicalizat și i-a îndemnat să poarte jihad-ul împotriva invadatorilor sovietici fără de Dumnezeu.
Dar să ne întoarcem la cartea noastră. În prefață, Aleksievici adoptă o atitudine anti-militaristă și constată lipsa dreptului de a nu ucide din orice constituție a lumii.
“Dreptul omului de a nu ucide. De a nu învăța să ucidă. Neînscris în nici o constituție”.
Mai jos, două dintre mărturiile soldaților sovietici care au luptat în Afganistan:
„Acolo trăiam prin ură, supraviețuiam datorită urii. Sentimentul de vină? Mi-a apărut nu acolo, ci aici, când am ajuns să privesc lucrurile din afară. Acolo totul mi se părea drept, aici m-am îngrozit când mi-am amintit de o fetiță care zăcea în praf fără mâini și fără picioare… ca o păpușă stricată. După un bombardament de-al nostru… Și noi încă ne mai miram că afganii nu ne iubesc. Îi tratam la spital… Îi dădeam câte unei femei medicamente, și ea nici nu ridica ochii la noi, nu ne zâmbea niciodată. Ne simțeam chiar jignite. Acolo era jignitor, dar aici nu. Aici redevii om normal, cu toate simțămintele omenești.
(…) Am în memorie propriul meu cimitir, galeria mea de portrete. În ramă neagră. Nici măcar în moarte nu erau egali. Nu știu de ce, de cei care mureau în luptă ne era mai milă. De cei care mureau la spital, mai puțin. Uneori, pe patul de moarte, țipau… Doamne, cum țipau! Îmi amintesc cum a murit la reanimare un maior, consilier militar. Venise nevasta la el, și a murit sub ochii ei. Și femeia a început să urle groaznic… ca un animal sălbatic… Ne venea să închidem toate ușile, să n-o audă nimeni… Pentru că alături mureau soldați, niște puștani… Și pe ei n-avea cine să-i plângă. Mureau singuri. Ea era în plus.
– Mamă! Mamă!
– Aici sunt, fiule! le spuneam, îi mințeam.
Acolo deveneam mame, surori. Și țineam întotdeauna să nu le înșelăm încrederea. O dată, niște soldați au adus un rănit. L-au dat în primire și nu mai voiau să plece:
– Fetelor, nu ne trebuie nimic. Putem doar să stăm puțin la voi?
Iar aici, acasă… toți au mamele, surorile lor. Soțiile. Aici nu mai au nevoie de noi. Acolo ne împărtășeau lucruri pe care aici n-au să le spună nimănui niciodată. (…) Nu știu dacă aici ar recunoaște vreunul vreodată, dar acolo am auzit de multe ori: că poate să-ți placă să omori, poate să fie o satisfacție. E un sentiment puternic. Un sublocotenent pe care-l cunoșteam se pregătea să plece în țară și vorbea pe față: „Cum o să trăiesc eu de acum încolo, că mie îmi vine să omor?” Probabil e și asta o patimă. Vobeau despre ea cu calm. Niște băiețandri – cu entuziasm – despre cum dăduseră foc unui sat, cum călcaseră totul în picioare. Doar nu erau nebuni, nu? Câți nu s-au întors așa…! Pentru ei să omoare un om nu însemna nimic…
(…) Trebuie să ne fie milă de ei, de toți cei care au fost acolo. Eu sunt om în toată firea, aveam treizeci de ani, și tot a fost o răsturnare uriașă. Dar ei erau tineri, nu înțelegeau nimic. Au fost luați de acasă și li s-a pus în mână o pușcă. Li s-a spus: mergeți să luptați pentru o cauză sfântă, Patria n-o să vă uite. Acum toată lumea își întoarce privirea de la ei, se străduiește să uite războiul acesta. Toată lumea! Și-n primul rând cei care ne-au trimis acolo”.
soră medicală
„Astăzi l-aș pune pe fiecare nemernic de sex masculin să stea la căpătâiul unei femei care naște, s-o vadă cu picioarele crăcănate, toată numai sânge și rahat. Uitați-vă, nenorociților, cum vine pe lume un copil! Iar voi omorâți cu atâta ușurință! E foarte ușor să omori. E simplu. (…) Două lumi mi-au dat mie viața peste cap: războiul și femeia”.
De Svetlana Aleksievici am mai citit „Dezastrul de la Cernobîl“, „Ultimii martori“, „Războiul nu are chip de femeie“, „Vremuri second-hand“.