„Vremuri second-hand“, de Svetlana Aleksievici, poate cea mai bună și mai densă carte a autoarei bieloruse.
Am citit toate cărțile ei, cu o singură excepție, și toate m-au „traumatizat”, m-au făcut să-mi reconsider viața, însă „Vremuri second-hand” m-a făcut adesea să trântesc coperta și să zac în tăcere câteva secunde.
Pe scurt, cartea Svetlanei spune povestea prăbușirii Uniunii Sovietice și a dezastrelor care i-au urmat prin ochii celor care le-au trăit.
Este esențial, pentru a putea înțelege mărturiile oamenilor intervievați de autoare, să cunoști niște bucăți de istorie, cum ar fi „perestroika” și „glasnost-ul” lui Gorbaciov, puciul din august 1991, când comuniștii din garda veche au încercat să-l detroneze pe acesta și cordonul de oameni care a venit în fața Casei Albe din Moscova, unde Boris Elțîn și-a ținut faimosul discurs cățărat pe un tanc. Cum a fost iar o confruntare între roșii și albi, ca-n timpul Revoluției bolșevice din 1917.
Cartea merge pe mai multe paliere și explorează punctul de vedere al mai multor tipuri de oameni. De la cei care au prins Marele Război Patriotic și care deplâng destrămarea URSS, la cei care au sperat că democrații lui Elțîn vor aduce un trai mai bun, dar care au fost dezamăgiți de capitalismul nebun care a sărăcit populația.
O femeie spune că ei, populația sovietică, nu și-au dorit prăbușirea comunismului și venirea capitalismului, că tot ce-și doreau era să poată spune și citi ce voiau, să nu mai fie „dizidenți de bucătărie”, bucătăria fiind centrul vieții sociale în perioada sovietică și locul în care oamenii se strângeau pentru a critica regimul.
Inflația care a cuprins Rusia în anii ’90, așa cum s-a întâmplat cu majoritatea țărilor ieșite de sub Cortina de Fier, a adus o sărăcie cruntă, în spatele căreia actualii oligarhi și-au împărțit întreaga industrie a țării.
Aleksievici explorează și dezastrele etnice care s-au petrecut după destrămarea URSS. Înainte, toți erau frați, toți erau sovietici. După, unii erau azeri, unii erau armeni, unii erau ruși etc. În Azerbaijan, de exemplu, azerii i-au vânat și masacrat pe armeni, iar în Armenia invers.
Citind despre foametea și sărăcia din Rusia anilor ’90, înțelegi de ce un autocrat ca Vladimir Putin este susținut de majoritatea populației. Abia odată cu venirea lui la putere, la începutul anilor 2000, rușii au început să-și revină economic și să o ducă mai bine.
Libertatea piere în fața foamei. Confruntați cu acei ani îngrozitori pe care i-au trăit, rușii sunt mulțumiți să facă un compromis, să trăiască sub pumnul de fier al lui Putin, dar să aibă ce mânca.
Alte povești tratează atentatul de la metroul din Moscova, din 2004, războaiele din Cecenia, violența domestică și alcoolismul, vodka fiind cel mai bun prieten al rușilor. Femei bătute cu sadism și copii trăind pe străzi sau prin gările din Moscova. Imigranți din Tajikistan și Uzbekistan bătuți până la moarte de ruși, femei violate și îngropate în păduri.
„Nouă nu ne plac oamenii din est”, spun rușii, despre imigranții din fostele republici sovietice din Asia Centrală. Sună cunoscut?
Svetlana Aleksievici îmbină istoria obiectivă cu traiul subiectiv al oamenilor care au trăit-o. Fiecare mărturie, fiecare interviu luat de ea și transpus în carte, te înjunghie în inimă. Atâta durere și suferință zac în cartea asta încât te simți secătuit. Iar asta e bine, pentru că apoi se naște empatia. Și aprecierea pentru viața decentă pe care o ai.
De Svetlana Aleksievici am mai citit „Dezastrul de la Cernobîl“, „Ultimii martori“, „Războiul nu are chip de femeie“, „Soldații de zinc“.
