Războiul nu are chip de femeie. Svetlana Aleksievici

Războiul nu are chip de femeie“, de Svetlana Aleksievici, câștigătoare a Premiului Nobel pentru literatură, în 2015.

Pionier al unui alt fel de a povesti istoria, combinând munca de jurnalist cu penița de scriitor, Aleksievici este un cronicar al diverselor epoci/evenimente pe care le abordează în cărțile ei.

Despre război povestesc muierile” este una dintre propozițiile cu care începe „Războiul nu are chip de femeie“. Dar de ce povestesc muierile? Din cauză că, în război, mai toți bărbații mor. Muierile rămân singure și ultimele povestitoare.

Această carte este, totuși, una atipică. Nu este doar despre Al Doilea Război Mondial, ci mai mult despre o anumită parte a lui, despre Marele Război de Apărare a Patriei, așa cum îl numesc rușii. Adică Al Doilea Război Mondial din punctul în care naziștii încearcă să invadeze URSS-ul.

Scriu nu despre război, ci despre omul aflat în război“, spune Svetlana Aleksievici, iar în carte este vorba despre femeile din URSS care au luat parte la război.

Și încă mai insuportabil și mai puțin dorit e să omoare, pentru că femeia dă viață. Dăruiește. O poartă multă vreme în trupul ei, o dezmiardă. Mi-am dat seama că femeilor le este mai greu să ucidă“, spune Aleksievici, care, prin mărturiile din cartea ei, ne arată că în cazul combatanților femei impactul psihologic este și mai mare decât în cel al bărbaților, care sunt mai înclinați spre violență.

Putem citi despre război pe Wikipedia sau în cărți care-l tratează obiectiv, dar femeile din cartea Svetlanei ne spun, în mod subiectiv, cum au trăit ele războiul. Și sunt niște mărturii sufocante. Am notat mai jos două dintre poveștile spuse de femeile care au luptat în Al Doilea Război Mondial.


„La Stalingrad… Târam în spinare doi răniți. Da, doi. Îl duceam ce-l duceam pe unul, apoi mă întorceam după celălalt. Și tot așa. Îi duceam pe rând, pentru că amândoi aveau răni foarte grave, nu puteam să-i las, amândoi – cum să vă explic – , aveau răni deschise sub coapse și pierdeau mult sânge. Conta fiecare minut. Și, deodată, când m-am îndepărtat de câmpul de luptă, iar fumul ce plutea peste pământ s-a împuținat, descopăr că unul dintre cei doi era neamț. M-a cuprins groaza: ai noștri pier în luptă, iar eu salvez un neamț. M-am panicat… Acolo, în pâcla aceea, nu-mi dădusem seama, amândoi gemeau, strigau…

Amândoi aveau uniformele arse, înnegrite. Erau la fel. Dar apoi mi-am dat seama: medalionul, ceasul, totul arăta altfel. Uniforma blestemată. „Ce naiba mă fac?” mi-am zis. L-am mai dus o bucată de drum pe al nostru și am căzut pe gânduri: „Să mă întorc după neamț, ori să-l las în plata Domnului?” Știam că, dacă-l părăsesc acolo, în câteva ceasuri moare. Sângera cumplit… M-am întors după el, târâș, și am continuat să-i car pe rând…

Asta la Stalingrad… Erau lupte înspăimântătoare. Cele mai cumplite… Drăguța mea dragă… Nu poate să existe o inimă pentru iubire și alta, pentru ură. Omul are un singur suflet, și eu întotdeauna mă gândeam cum să-mi salvez sufletul.

După război, multă vreme m-am temut de cer, mă temeam și să ridic capul spre cer. Mă temeam să văd pământul arat. Dar pe el umblau deja ciorile, fără grijă. Păsările au uitat repede războiul…”


„Am fost trei ani la război… Și trei ani de zile nu m-am simțit femeie. Organismul meu a devenit asemenea unui cadavru. N-am avut menstruație și aproape nici un fel de dorințe femeiești. Și fusesem frumoasă… Când viitorul meu soț mi-a cerut mâna… Era la Berlin, lângă Reichstag… Mi-a spus: „ – Războiul s-a încheiat. Am rămas în viață. Am avut noroc. Hai să ne căsătorim!”

Mie mi-a venit să plâng. Să țip. Să-l lovesc! Cum să ne căsătorim? Acum? Printre toate astea? În funinginea asta, printre cărămizile înnegrite… Uită-te la mine! Uită-te cum sunt! Fă mai întâi din mine femeie: adu-mi flori, fă-mi curte, spune-mi vorbe frumoase! Mi-e atât de dor de toate astea! Abia aștept! Mai că nu l-am lovit… Mi-a venit să-l lovesc…

El avea un obraz ars, roșu tot, și am văzut atunci că înțelesese – pe obrazul acesta îi curgeau lacrimi. Peste cicatricile încă proaspete… Și i-am spus fără să cred eu însămi ce spun: – Bine, hai să ne căsătorim!

Iertați-mă… Nu pot…”


De Svetlana Aleksievici am mai citit „Dezastrul de la Cernobîl“, „Ultimii martori“, „Soldații de zinc“, „Vremuri second-hand“.

Leave a Comment

Your email address will not be published. Required fields are marked *