Dansatoarea din Izu. Yasunari Kawabata

Dansatoarea din Izu“, de Yasunari Kawabata, este prima carte scrisă de un autor asiatic pe care am citit-o. Chiar dacă n-am înțeles mare lucru, mă simt atras să mai încerc autori din Orientul Îndepărtat.

Cartea lui Kawabata conține mai multe povestiri în care detaliile sunt vagi și sensul obscur.

Povestirea „Dansatoarea din Izu”, care și dă titlul volumului, este considerată piesa de rezistență. Un student din Tokyo, aflat într-o călătorie, se îndrăgostește de o dansatoare din Izu, pe care decide să o urmărească pentru a petrece cât mai mult timp cu ea.

Acțiunea este destul de castă, lipsită de pasiune și spontaneitate. Yasunari Kawabata este câștigător al premiului Nobel, în 1968, însă, judecând doar după acest volum de povestiri, n-aș putea spune ce l-a recomandat pentru o asemenea distincție.

Solilocvii. Mircea Eliade

Solilocvii“, de Mircea Eliade, carte „de gânduri” pe care nu prea am gustat-o, dar din care am reușit să extrag două idei interesante, pe care să le întorc de pe-o față pe alta.

 

Prima este despre străduința omului de a găsi un sens al vieții: „Singurul sens al existenţei este acela de a-i găsi un sens”.

A doua este despre asumarea capacității limitate a intelectului uman în comparație cu infinitul informației din Univers: „De fapt lumea nu avansează, ci este mai puţin ignorantă”.

Ceea ce, în sine, este adevărat și la nivel individual. Cu cât citești mai mult, nu devii mai deștept, ci doar mai puțin prost. Chiar și cel mai învățat om din istoria umanității va fi doar un ignorant, comparativ cu cantitatea de informație disponibilă în natură.

Informație pe care nu doar că s-ar putea să nu o aflăm, dar care s-ar putea să ne și depășească puterea de înțelegere.


De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Romanul adolescentului miop“, „Maitreyi“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.

Procesul de la Nurnberg. Joey Heydecker & Johannes Leeb

Procesul de la Nurnberg“, de Joe Heydecker şi Johannes Leeb, este o lucrare esenţială pentru orice pasionat de istorie, mai ales pentru cei preocupați de Al Doilea Război Mondial.

Procesul de la Nurnberg a fost procesul prin care, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Aliații au încercat să-i tragă la răspundere pe liderii naziști pentru crime împotriva umanității.

Nurnberg a fost orașul german ales pentru găzduirea procesului. Hermann Goring, unul dintre puținii membri din cercul restrâns al lui Hitler care a fost prins în viață, a fost condamnat la moarte în timpul judecății, însă s-a sinucis cu o zi înainte de execuție, cu ajutorul unei capsule de cianură.

Heinrich Himmler a fost un alt membru important din conducerea Partidului Nazist care a fost prins în viață, însă acesta s-a sinucis înainte de procesul de la Nurnberg, tot cu ajutorul unei capsule de cianură.

Zece membri de rangul doi, printre care și Ribbentrop, după care a fost denumit celebrul pact Ribbentrop – Molotov, au fost executați prin spânzurare.

Joe Heydecker şi Johannes Leeb, cei doi autorii ai cărții, povestesc atmosfera în care au fost judecați inculpații și modul în care a decurs judecata cu pricina.


Pe tema justiției de după nazism am mai citit „Eichmann la Ierusalim“, de Hannah Arendt.

Evanghelia după Satana. Patrick Graham

Evanghelia după Satana“, de Patrick Graham, este un thriller care reușește să facă fix ceea ce un thriller este menit să facă: să te țină cu sufletul la gură pagină după pagină.

Deși subiectele abordate sunt simpliste și superficiale – ocultism, misticism, satanism, nici nu trebuie luate prea în serios. Nu e genul de carte care să te pună pe gânduri, ci una pe care o poți citi ca pe o lectură ușoară, distractivă.

Povestea începe în anul 1348, în timpul ciumei negre, când, la o mănăstire, o maică se zidește de vie pentru a ascunde un secret teribil. 2006 este anul în care, odată cu descoperirea a patru tinere crucificate, secretul ascuns de sute de ani va ieși la iveală…

Despre îngeri. Andrei Pleșu

Despre îngeri“, de Andrei Pleşu, se vrea a fi un „tratat de angeologie”, iar denumirea plictisitoare își respectă blazonul și în conținut.

N-aș zice că lucrarea lui Andrei Pleșu a fost o corvoadă, dar un chin a fost cu siguranță, poate din cauza așteptărilor nefondate, dar și a lipsei de interes pentru acest subiect tratat pur științific.

Singura idee care mi-a rămas în cap și care mi s-a părut interesantă a fost cea a spulberării mitului frumuseții îngerilor. Autorul arată că, de fapt, îngerii ar fi niște ființe groaznic de urâte, niște soldați ai cerului asemeni lui Mihail și Gavril, dar fără chipurile inocente de băieți prepuberi.