„Să nu mă părăsești“, de Kazuo Ishiguro. Cartea asta a fost… îmi e greu să găsesc cuvintele. Cel puțin minunată.
Povestea este superbă, principala linie fiind cea a unor copii născuți cu scopul de a fi donatori de organe. Romanul nu este o distopie, așa cum unii îl clasifică, ci mai degrabă unul speculativ. Și mai mult, unul oarecum de dragoste, al dragostei triadei Kath-Ruth-Tommy.
Scriitura este fină, iar Ishiguro mi se pare un maestru al descrierilor. Fiecare scenă pe care o crează prinde imediat rădăcini în mintea ta și deja te vezi acolo. Este o carte foarte bună, care merită citită și pe care ajungi să o simți cu adevărat după câteva luni, după ce are timp să se așeze.
Întâmplările prin care Kath, Ruth și Tommy trec pot fi privite ca o etapă a maturizării, a trecerii de la poveștile din copilărie la cruda realitatea a realității adulte.
Aș pune întrebarea etică, care în carte nu se pune. Oare dacă ar exista clone, create cu scopul de a dona organe, oare am accepta asta? Dacă ne-ar salva copiii și soțiile de cancer, am accepta să credem că ele nu sunt de fapt ființe umane, ci doar niște creaturi menite să ne salveze nouă viața?
Mi se pare o ipoteză înspăimântătoare, a dezumanizării.
Există totuși un defect al poveștii. De ce nu fug cei concepuți cu misiunea de a fi donatori, înainte de a muri donându-și organele? Nicăieri în toată povestea nu se menționează că ar fi ținuți cu forța în vreun fel. Dar, probabil că autorul a uitat să închidă bucla asta.
Romanul lui Kazuo Ishiguro a fost ecranizat în 2010, cu Keira Knightley.
Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când cu buzele de sânge și cu ochii sclipitori
Printre arborii de toamnă te opreai încet, sfioasă,
Lăsând gândul spre amorul înțeles de-atâtea ori?…
Așteptai să fiu poetul îndrăzneț ca niciodată
Ca s-auzi ecoul rece-al unor calde sărutări
Te duceai mereu nainte înspre-o umbră-ntunecată
Ca o pală rătăcire coborând din alte zări.
Ah, mi-ai spus atât de simplu că ți-i sete de iubire
Neascultând decât șoptirea singuratecei păduri,
Îți opreai cu mâna sânul și zâmbea a ta privire,
Chinul depărtării noastre neputând să-l mai înduri.
– Ha, ha, ha, râdea ecoul, de râdeam de-a ta plăcere,
Între om și-ntre femeie mi-ai spus ura din trecut,
Te-am lăsat să-nșiri povestea cu dureri și cu mistere
Pentru mine, ca oricărui trecător necunoscut.
Îți aduci aminte ziua când ți-am spus că ești frumoasă,
Când, în șoaptele pădurii, poate că te-am sărutat
Ascultând ecoul rece, înspre toamna friguroasă
Ce-aducea-ntâlnirii noastre un adio-ndepărtat?
„Noi“, de Evgheni Zamiatin. Cartea asta a fost minunată, dar mi-a spulberat speranțele. A fost, din multe puncte de vedere, fix distopia pe care și eu mi-o imaginasem. Și asta de unul singur, înainte să știu de „Noi“.
Cartea lui Zamiatin este despre o lume distopică, în care nu există pereți, ci doar ferestre. Unde nimeni nu poate ascunde nimic, în afara orei personale. Este lumea în care oamenii nu au nume și oamenii nu sunt oameni, ci numere.
„Noi” este despre o lume unde visele sunt considerate simptome ale bolilor mintale, unde posibila cădere a Zidului Verde, care separă Statul Unic de lumea exterioară, naște neliniște pentru D-503 (personajul principal).
Totul până la Marea Operație, când Statul Unic descoperă cum să stârpească imaginația, sufletul, dragostea, și să transforme totul într-un mecanism perfect.
Romanul lui Evgheni Zamiatin este despre pericolul pierderii individualității în favoarea controlului de stat.
În rândul autorilor de distopii, „Noi” a creat niște controverse. George Orwell l-a acuzat pe Aldous Huxley că a scris „Minunata lume nouă” inspirându-se de la Zamiatin, lucru negat de Huxley. De cealaltă parte, Orwell a admis că a scris „1984″ luând romanul lui Zamiatin ca model.
Nu e deloc greu de observat similaritățile dintre cele trei. „Minunata lume nouă“, „Noi” și „1984” au numeroase teme comune, dar, totodată, sunt diferite. Trei cărți excelente, care, alături de „Fahrenheit 451“, formează o serie distopică fascinantă.
„Versetele satanice“, de Salman Rushdie. Romanul atât de aclamat și în jurul căruia există atât de multă controversă a fost o dezamăgire totală pentru mine.
Din cauză că, în carte, Rushdie scrie despre fondarea Islamului și descrie începuturile Profetului Mahomed, comunitatea musulmană a emis o fatwaprin care se cerea uciderea autorului. De altfel, unul dintre cei pe care islamiștii au reușit să-l ucidă este cel care a tradus „Versetele Satanice” în japoneză.
Versetele satanice sunt niște versete care se presupun a fi fost la un moment dat parte din Coran. Versetele astea ar fi cele în care se povestește că Mahomed a acceptat venerarea vechilor zeițe ale Meccăi, lucru considerat o blasfemie de către musulmani.
Trecând peste contextul cărții, romanul în sine mi s-a părut prost scris, îmbârligat, greu de urmărit, greu de citit. A fost un adevărat chin să termin cartea asta. Am fost nevoit să trag de mine, amintindu-mi că am promis să nu mai las cărți neterminate. Am numărat ultimele 100 de pagini, așteptând să se termine cât mai repede, să trec la altceva.
Trebuie să recunosc că au existat și părți interesante. În principal firul narativ, care merge în antichitate, la Profetul Mahomed și la pelerinajul condus de Ayasha, către Marea Arabiei. Însă, firul care este amplasat în lumea de acum, în care Gibreel Farishta este totodată Arhanghelul Gabriel, iar Saladin Chamcha este Diavolul, mi s-a părut lipsit de farmec.
Nici nu știu de câte ori am pierdut acțiunea și înțelesul, dar, de la un moment dat, nici nu mi-a mai păsat. Am vrut doar să termin cu ea mai repede. Cartea asta are și un aspect social-cultural, respectiv integrarea indienilor în societatea britanică – imperialismul, conducerea britanică a Indiei. Un aspect interesant, însă prea greoi pentru o carte deja foarte greu de urmărit.
Am simțit că în afară de aspectul menționat, Rushdie a încercat să scoată în față și războiul religios din India/Pakistan, între hinduși și musulmani.
Foarte mișto descrisă mi s-a părut moartea lui Allie Cone. Înnebunită după cățărări pe munte, femeia care a cucerit Everestul, femeia care urcă, Allie Cone a murit căzând de pe o clădire turn. Ce ironie. Misiunea vieții tale să fie urcușul și să mori căzând.
„Și încă ceva, haideți să ne înțelegem: marile căderi îi schimbă pe oameni. Credeți că ei s-au prăbușit de la mare înălțime? În materie de căderi nu recunosc superioritatea nimănui, fie el muritor sau -ne. Din ceruri în cenușă, pe horn în jos, ați putea spune, de la lumina raiului la focul iadului…După cum spuneam, sub presiunea unei prăbușiri de durată, sunt de așteptat mutații, nu toate aleatorii. Selecții naturale. Nu e un preț prea mare pentru supraviețuire, pentru renaștere, pentru înnoire…”
E interesant momentul când Saladin se transformă în țapul diavolesc. Mi-a amintit de „Metamorfoza” lui Kafka, când personajul principal se transformă într-un gândac. Ce mai e interesant la Saladin e dragostea lui pentru Pamela, soția lui. Și cum de fapt nu o iubește pe ea, ci iubește faptul că ea e englezoaică, iar el e indianul disperat să se integreze în societatea britanică. Prin ea, ea fiind parte a visului său, Saladin devine “mai englez”.
„În pădurile Siberiei”, de Sylvain Tesson. O carte pe care am primit-o cadou când am împlinit 26 de ani, o carte de care, pe atunci, habar n-aveam cât de mult avea să mă influențeze.
Cartea cu pricina este relatarea celor șase luni pe care autorul le-a petrecut în pustietate, pe malul Lacului Baikal, din Siberia, cu o tonă de cărți și doi câini.
„Când începi să simți că viața ta interioară devine din ce în ce mai săracă, e cazul să iei cu tine câteva cărți bune, ca să ai cu ce să umpli vidul dinăuntru“.
Pe parcurs, Sylvain povestește despre traiul lui autosuficient, în care, pentru căldură era nevoit să taie lemne, pentru mâncarea era nevoit să pescuiasă, iar pentru pace lăuntrică trebuia doar să se oprească și să contempleze frumusețea naturii pure și singuratice.
Fiecare cuvânt pe care omul ăsta l-a scris, fiecare idee enunțată, fiecare moment descris m-a emoționat. Cuvintele lui vorbeau în limba inimii mele și a dorințelor care mă chinuie și mă trag departe de societate. A dorințelor care mă îndeamnă să fug cât mai departe de timpul furat și mai aproape de fericirea adevărată, pe care doar natura ți-o oferă.
„Nu am pușcă și nu am de gând să vânez. Întâi de toate, legile rezervației naturale interzic acest lucru. Apoi, ar fi de-a dreptul josnic din partea mea să ucid vietățile pădurii cărora le sunt oaspete. Îi place cuiva să fie agresat de un străin? Din partea mea, ființe mai echilibrate, mai nobile și mai armonios clădite decât mine au dreptul să hălăduiască în liniște prin codrii seculari. Mă gândesc la destinul nurcilor. Să te naști în pădure, să supraviețuiești iernilor, să cazi apoi într-o capcană și să sfârșești ca palton pentru o cucoană a cărei speranță de viață pădurile siberiene ar fi de trei minute…Măcar dacă femeile îmbrăcate în blănuri ar avea grația mustelidelor jupuite pentru ele“.
Anul ăsta am călătorit mult, dar parcă am obosit. Ochii mei au văzut atâta frumusețe, am întâlnit atâția oameni care mi-au oferit momente de neuitat. Dar parcă obosesc. Parcă îmi doresc mai multă liniște și contemplație.
„Era suficient să-i cer nemișcării ceea ce călătoria nu-mi mai putea oferi: liniștea“.
„Pe Pământul suprapopulat, supraîncălzit, zgomotos, o cabană forestieră e un adevărat El Dorado. La 1.500 de kilometri spre sud, trepidează China. Un miliard și jumătate de ființe umane se îndreaptă către un viitor fără apă, lemn și spațiu. Să trăiești în pădure, la marginea celei mai mari rezerve de apă dulce din lume, e un lux. Într-o zi vor înțelege asta și magnații saudiți ai petrolului, noii îmbogățiți indieni și afaceriștii ruși, care crapă de plictiseală în sălile de marmură ale palatelor….Să-ți duci fericit traiul într-o poiană sălbatică e mai bine decât să te veștejești într-un oraș“.
„Ce bine e să nu fii nevoit să faci conversație. De ce e așa greu să trăiești în societate? Pentru că acolo e un imperativ să găsești mereu ceva de spus“.
Cartea este împărțită de-a lungul a șase luni. În iunie, Sylvain află că iubita lui l-a părăsit, sătulă să tot aștepte un călător care este mereu pe drumuri.
Pe decursul capitolelor, autorul aduce în discuție numeroase idei. De la vegetarianism, drepturile animalelor, ecologie, distrugerea planetei, viața simplă, efectul nociv al societății asupra individului.
Aș putea scrie mult despre cartea asta, dar aș răpi din surpriza posibililor cititori.
„Nu mi-e teamă deloc de plictis. Există o rană și ma dureroasă: suferința de a nu putea împărtăși cu o ființă iubită frumusețea momentelor pe care le trăiești“.
„Astăzi nu am făcut rău niciunei ființe de pe planetă. Să nu faci rău. Mi se pare ciudat că sihaștrii nu și-au justificat niciodată retragerea în pustiu prin bucuria asta măruntă de a nu face rău nimănui“.
„E periculos să deschizi o carte!”
„Viața în pădure este o formă de revoltă.”
„Cum de sunt oameni care preferă să privească păsările prin vizorul puștii, în locul unui binoclu?”
Și am descoperit și coincidențe, așa cum doar eu știu să o fac. La un moment dat, Sylvain face referire la o carte scrisă de Arto Paasilinna. Și, mai încolo, scrie că tocmai citește „Mitul eternei reîntoarceri“, a lui Mircea Eliade.
Sylvain Tesson a făcut și un documentar pe baza lunilor petrecute singur, în Siberia.
Pe tema aventuri/călătorii am mai citit „Singur pe o insulă pustie“, de Ed Stafford, „Pe jos de-a lungul Nilului“, de Levison Wood, „Un eremit în Himalaya“, de Paul Brunton, „Bazarul pe roți“, de Paul Theroux, „Vând kilometri“, de Mihai Barbu, „Oyibo“, de Ana Hogaș și Ionuț Florea, „Axa lupului“, de Sylvain Tesson, „Călătoria unei parizience la Lhasa“, de Alexandra David-Neel, „În sălbăticie“, de Jon Krakauer, „Pe drum“, de Jack Kerouac, „Jupiter’s travels“, de Ted Simon.