„Jupiter’s travels“, de Ted Simon, o carte și un autor de care, deși celebri, nu auzisem până când nu am aflat de ele, la o bere, de la Radu Păltineanu.
O carte despre călătoria pe care Ted Simon, crescut în Marea Britanie de o mamă germană și un tată român, a făcut-o pe motocicletă de-a lungul a patru ani și 45 de țări.
Foarte importantă este perioada în care Ted Simon a făcut această călătorie, nu doar zonele, între 1973 și 1977, prinzând numeroase evenimente istorice de-a lungul drumului.
În Alexandria, Egipt, a fost luat drept spion israelian, din cauza camerei cu care făcea poze prin oraș, și a fost aproape linșat de o gloată de oameni, fiind salvat din mijlocul ei de niște ofițeri de marină egipteni.
Pe când se afla în Mozambic, așteptând o barcă pentru a ajunge în Brazilia, a avut loc Revoluția din Lisabona, al cărei impact pentru colonia africană l-a putut observa la fața locului. Un an mai târziu, Mozambic avea să-și câștige independența de Portugalia, grație mișcării Frelimo.
Însă, de departe cea mai traumatizantă experiență a avut-o în Brazilia, unde a fost luat iar drept spion, britanic de această dată, arestat și ținut în custodie câteva săptămâni.
Asta se întâmpla în perioada în care Brazilia era condusă de o dictatură militară necruțătoare, Ted Simon crezând la un moment dat că va fi omorât și uitat pe vecie.
Deși scrie bine, am simțit în multe momente că lipsește ceva esențial, însă n-aș putea spune ce. E un simțământ imposibil de descris. Asta nu înseamnă că nu este o carte bună, dar eu am rămas cu o lipsă în urma parcurgerii ei.
Un moment amuzant este când Ted Simon povestește despre cum la o vamă i se cere șpagă: 1 dolar.
După ce vameșul îi mărturisește cu sinceritate că dolarul cu pricina este pentru el, să aibă bani de băutură la noapte, Simon concluzionează:
„This is how I like my corruption. Honest!“
Am râs. Destul de mult chiar.
Ce mi-a plăcut foarte mult este că am găsit în Ted Simon un ecou al unora dintre ideile mele, idei pe care le-am aplicat și prin aventurile mele.
„But my revulsion for firearms went much deeper than that. I was convinced, from the start, that merely to carry a gun invites attack. When there is a fear of hostility my mind is torn between two kinds of response; to lick ’em or to join ’em. With a gun in my pocket I would be thinking more about licking them, and I have come to believe firmly that what is going on in my mind is reflected in a thousand little ways by the way I behave towards others. I am not beyond believing that just having that gun in my pocket would be enough to get me shot”.
„I looked at myself in the same light, as a monkey given my life to play with, prodding it, trying to stretch it into different shapes, dropping it and picking it up again, suspecting always that it must have some use and meaning, tantalized and frustrated by it, but always unable to make sense of it.”
„People who thought of my journey as a physical ordeal or an act of courage, like single-handed yachting, missed the point. Courage and physical endurance were no more than useful items of equipment for me, like facility with languages or immunity to hepatitis. The goal was comprehension, and the only way to comprehend the world was by making myself vulnerable to it so that it could change me. The challenge was to lay myself open to everybody and everything that came my way. The prize was to change and grow big enough to feel one with the whole world. The danger was death by exposure.”
„Yet is it not consciousness that governs the world, nor even ideology, not religious principle or national temperament. It is custom that rules the roost. In Colombia it was the custom to do murder and violence. In a period of ten years, some two hundred thousand people were said to have been killed by acts of more or less private violence. Yet I found the Colombians at least as hospitable, honorable and humane as the Argentinians, whose custom is merely to cheat. Arabs have the custom of showing their emotions and hiding their women. Australians show their women and hide their emotions. In the Sudan it is customary to be honest. In Thailand dishonesty is virtually a custom, but so is giving gifts to strangers. Every possible variation of nudity and prudishness is the custom somewhere, as with eating habits, toilet practices, to spit or not to spit; and almost all of these customs have become entirely arbitrary and self-perpetuating.
Above all it is customary to suspect and despise people in the next valley, or state, or country, particularly if their color or religion is different. And there are places where it is customary to be at war, like Kurdistan or Vietnam. Speaking of the more vicious customs, and of men who should have known better, St. Francis Xavier said a long time ago: ‘Custom is to them in the place of law, and what they see done before them every day they persuade themselves may be done without sin. For customs bad in themselves seem to these men to acquire authority and prescription from the fact that they are commonly practiced.’ Custom is the enemy of awareness, in individuals as much as in societies. It regularizes the fears and cravings of everyday life. I wanted to shake them off. I wanted to use this journey to see things whole and clear, for I would never pass this way again. I wanted to be rid of the conditioning of habit and custom. To be the slave of custom, at any level, is much like being a monkey, an ‘ape of the wayward senses’. To rise above it is already something like becoming a god.“
Pe tema aventuri/călătorii am mai citit „Pe jos de-a lungul Nilului“, de Levison Wood, „Un eremit în Himalaya“, de Paul Brunton, „Bazarul pe roți“, de Paul Theroux, „Vând kilometri“, de Mihai Barbu, „Oyibo“, de Ana Hogaș și Ionuț Florea, „Axa lupului” și „În pădurile Siberiei“, de Sylvain Tesson, „Călătoria unei parizience la Lhasa“, de Alexandra David-Neel, „În sălbăticie“, de Jon Krakauer, „Pe drum“, de Jack Kerouac.
