„În pădurile Siberiei”, de Sylvain Tesson. O carte pe care am primit-o cadou când am împlinit 26 de ani, o carte de care, pe atunci, habar n-aveam cât de mult avea să mă influențeze.
Cartea cu pricina este relatarea celor șase luni pe care autorul le-a petrecut în pustietate, pe malul Lacului Baikal, din Siberia, cu o tonă de cărți și doi câini.
„Când începi să simți că viața ta interioară devine din ce în ce mai săracă, e cazul să iei cu tine câteva cărți bune, ca să ai cu ce să umpli vidul dinăuntru“.
Pe parcurs, Sylvain povestește despre traiul lui autosuficient, în care, pentru căldură era nevoit să taie lemne, pentru mâncarea era nevoit să pescuiasă, iar pentru pace lăuntrică trebuia doar să se oprească și să contempleze frumusețea naturii pure și singuratice.
Fiecare cuvânt pe care omul ăsta l-a scris, fiecare idee enunțată, fiecare moment descris m-a emoționat. Cuvintele lui vorbeau în limba inimii mele și a dorințelor care mă chinuie și mă trag departe de societate. A dorințelor care mă îndeamnă să fug cât mai departe de timpul furat și mai aproape de fericirea adevărată, pe care doar natura ți-o oferă.
„Nu am pușcă și nu am de gând să vânez. Întâi de toate, legile rezervației naturale interzic acest lucru. Apoi, ar fi de-a dreptul josnic din partea mea să ucid vietățile pădurii cărora le sunt oaspete. Îi place cuiva să fie agresat de un străin? Din partea mea, ființe mai echilibrate, mai nobile și mai armonios clădite decât mine au dreptul să hălăduiască în liniște prin codrii seculari.
Mă gândesc la destinul nurcilor. Să te naști în pădure, să supraviețuiești iernilor, să cazi apoi într-o capcană și să sfârșești ca palton pentru o cucoană a cărei speranță de viață pădurile siberiene ar fi de trei minute…Măcar dacă femeile îmbrăcate în blănuri ar avea grația mustelidelor jupuite pentru ele“.
Anul ăsta am călătorit mult, dar parcă am obosit. Ochii mei au văzut atâta frumusețe, am întâlnit atâția oameni care mi-au oferit momente de neuitat. Dar parcă obosesc. Parcă îmi doresc mai multă liniște și contemplație.
„Era suficient să-i cer nemișcării ceea ce călătoria nu-mi mai putea oferi: liniștea“.
„Pe Pământul suprapopulat, supraîncălzit, zgomotos, o cabană forestieră e un adevărat El Dorado. La 1.500 de kilometri spre sud, trepidează China. Un miliard și jumătate de ființe umane se îndreaptă către un viitor fără apă, lemn și spațiu. Să trăiești în pădure, la marginea celei mai mari rezerve de apă dulce din lume, e un lux. Într-o zi vor înțelege asta și magnații saudiți ai petrolului, noii îmbogățiți indieni și afaceriștii ruși, care crapă de plictiseală în sălile de marmură ale palatelor….Să-ți duci fericit traiul într-o poiană sălbatică e mai bine decât să te veștejești într-un oraș“.
„Ce bine e să nu fii nevoit să faci conversație. De ce e așa greu să trăiești în societate? Pentru că acolo e un imperativ să găsești mereu ceva de spus“.
Cartea este împărțită de-a lungul a șase luni. În iunie, Sylvain află că iubita lui l-a părăsit, sătulă să tot aștepte un călător care este mereu pe drumuri.
Pe decursul capitolelor, autorul aduce în discuție numeroase idei. De la vegetarianism, drepturile animalelor, ecologie, distrugerea planetei, viața simplă, efectul nociv al societății asupra individului.
Aș putea scrie mult despre cartea asta, dar aș răpi din surpriza posibililor cititori.
„Nu mi-e teamă deloc de plictis. Există o rană și ma dureroasă: suferința de a nu putea împărtăși cu o ființă iubită frumusețea momentelor pe care le trăiești“.
„Astăzi nu am făcut rău niciunei ființe de pe planetă. Să nu faci rău. Mi se pare ciudat că sihaștrii nu și-au justificat niciodată retragerea în pustiu prin bucuria asta măruntă de a nu face rău nimănui“.
„E periculos să deschizi o carte!”
„Viața în pădure este o formă de revoltă.”
„Cum de sunt oameni care preferă să privească păsările prin vizorul puștii, în locul unui binoclu?”
Și am descoperit și coincidențe, așa cum doar eu știu să o fac. La un moment dat, Sylvain face referire la o carte scrisă de Arto Paasilinna. Și, mai încolo, scrie că tocmai citește „Mitul eternei reîntoarceri“, a lui Mircea Eliade.
Sylvain Tesson a făcut și un documentar pe baza lunilor petrecute singur, în Siberia.
Pe tema aventuri/călătorii am mai citit „Singur pe o insulă pustie“, de Ed Stafford, „Pe jos de-a lungul Nilului“, de Levison Wood, „Un eremit în Himalaya“, de Paul Brunton, „Bazarul pe roți“, de Paul Theroux, „Vând kilometri“, de Mihai Barbu, „Oyibo“, de Ana Hogaș și Ionuț Florea, „Axa lupului“, de Sylvain Tesson, „Călătoria unei parizience la Lhasa“, de Alexandra David-Neel, „În sălbăticie“, de Jon Krakauer, „Pe drum“, de Jack Kerouac, „Jupiter’s travels“, de Ted Simon.
Mie, cel mai mult și mai mult, din carte, mi-au plăcut momentele de filosofeală ale lui Sylvain Tesson. Pe unele le-am înțeles, pe altele nu. L-am invidiat puțin pentru momentele când patina pe lacul înghețat și l-am invidiat mai mult pentru peisajele fin fața ochilor. Mi-a plăcut mult asta: „Mai întâi: nimic. Apoi: mulțumirile tale.”, este cu legătură la ce ar trebui să lăsăm în natură după ce o părăsim.
Da, momentele în care își dădea drumul la gânduri erau foarte mișto. Până la urmă, asta a fost și ideea izolării pe Baikal: ascetismul și meditația.