„Oyibo“, de Ana Hogaș și Ionuț Florea. Adică jurnalul călătoriei celor doi români prin Africa, pe motocicletă, timp de 14 luni.
„Oyibo” este despre pățaniile cuplului Ana-Ionuț din cele 22 de țări africane prin care au trecut: Maroc, Mauritania, Mali, Burkina Faso, Togo, Benin, Nigeria, Camerun, Gabon, Congo, Republica Democrată Congo, Zambia, Namibia, Africa de Sud, Lesotho, Botswana, Mozambic, Tanzania, Kenya, Etiopia, Sudan și Egipt.
Fiecare țară își are propriul capitol. Pe măsură ce am avansat în lectură, am rămas mereu cu sentimentul că ceva lipsește. Doar experiența din Republica Democrată Congo mi s-a părut disecată în detaliu, doar aici am văzut analizate gândurile și sentimentele care îi încercau pe cei doi protagoniști.
În rest, multă descriere de suprafață. M-ar fi interesat mai mult să fi intrat în profunzimea lucrurilor. Asta nu-nseamnă că nu e un jurnal interesant, doar că ceva fundamental, uman, îi lipsește. Mi se pare că-i lipsește sufletul.
Numele lui Ionuț Florea este trecut simbolic pe carte, din moment ce filele sunt scrise doar de Ana și întâmplările povestite doar din perspectiva ei. Mi-a plăcut că a delimitat trecerea de la Africa turistică la Africa adevărată.
„…obloanele de tuya s-au deschis pentru mâinile cu tatuaje de henna ale turiștilor, care răscolesc după magneți de frigider și tricouri cu I Love Maroc”.
Și-am descoperit și cum aș descrie eu momentele când alerg în parc pentru a-mi potoli fluxul violent de gânduri:
„…oboseala cărnii potolește zbuciumul minții”.
Pagină după pagină, am descoperit nu doar povești despre Africa, ci și doi oameni cu idei în care mă regăsesc. În Mali, cei doi au evitat să scoată laptop-ul și să le arate copiilor filme, gândindu-se că mai mult le-ar amărî inimile.
Am fost fascinat de capitolul dedicat Beninului, țară în care, scrie Ana, există magazine pline cu materiale pentru vodoo cum există farmacii la noi. De la oase, șerpi, leșuri de păsări, dinți sau plante, toate pentru o vrajă reușită.
În timpul călătoriei, n-au reușit să evite malaria și nici consumerismul care s-a instalat în țările africane mai dezvoltate. Din cartea asta am aflat și de filosofia africană Ubuntu, care constă în bunătate, ajutor reciproc și viziunea întregii umanități ca parte dintr-un tot universal.
La finalul lecturii mi-a rămas impresia că scriitura doar a zgâriat suprafața unei experiențe care, probabil, a fost mult mai plină de un amalgam afectiv decât ce reflectă paginile jurnalului. Mi-a rămas impresia că Ana Hogaș a lăsat deoparte tocmai esența poveștii, că nu a avut capacitatea de a descrie abstractul.
Când mă gândesc la cărțile pe care le iubesc, nu-mi aduc aminte toată acțiunea, dar îmi amintesc cum m-au făcut să mă simt. Ce m-au făcut să simt, adâncimea sentimentelor pe care mi le-au provocat. Poate că ăsta e atuul scriitorului. Putința de a naște profunzime în cititor, curajul de a se dezgoli complet și de a scrie cu sinceritate, adevărat.
„Oyibo” nu este un roman, ci un jurnal de călătorie. Dar mi-ar fi plăcut să descopăr mai mult. Poate că experiența a fost atât de intimă pentru ei doi încât nici nu și-au dorit să o dezvăluie pe deplin cititorillor. Poate au crezut că, astfel, nu va mai fi doar a lor și au dorit să păstreze o bucățică pe care doar ei o știu. Poate.
În ciuda unui neajunsului ăsta, recomand cu mare drag „Oyibo“. 2 oameni, 1 motocicletă, 14 luni în Africa. Dacă nu pentru factorul afectiv, atunci din fascinație și curiozitate. O poveste ieșită din cotidian și dusă pe plaiul viselor devenite realitate.
Dacă ai rămas cu întrebarea „ce naiba înseamnă Oiybo?”, atunci află că semnifică alb sau occidental, în dialectele nigeriene.
Pe tema aventuri/călătorii am mai citit „Singur pe o insulă pustie“, de Ed Stafford, „Pe jos de-a lungul Nilului“, de Levison Wood, „Un eremit în Himalaya“, de Paul Brunton, „Bazarul pe roți“, de Paul Theroux, „Vând kilometri“, de Mihai Barbu, „Axa lupului” și „În pădurile Siberiei“, de Sylvain Tesson, „Călătoria unei parizience la Lhasa“, de Alexandra David-Neel, „În sălbăticie“, de Jon Krakauer, „Pe drum“, de Jack Kerouac, „Jupiter’s travels“, de Ted Simon.
