„În sălbăticie“, de Jon Krakauer. Unul dintre rarele cazuri în care filmul este mai bun decât cartea.
„Happiness only real when shared.”
„În sălbăticie” spune povestea americanului Christopher McCandless, care-și asumă pseudonimul Alexander Supertramp, devenit un simbol al celor care resping materialismul, societatea în starea ei actuală și a celor care-și doresc libertate și comuniunea cu natura.
„I read somewhere how important it is in life not necessarily to be strong… but to feel strong.”
Am citit cartea asta în urmă cu câțiva ani, după ce am primit-o cadou de ziua mea. Văzusem deja filmul și muream de curiozitate să răsfoiesc documentarea făcută de Krakauer, jurnalist de meserie, care a mers pe urmele lui Chris și a refăcut drumul parcurs de acesta.
La vârsta de 22 de ani, Chris pleacă spre Alaska, fără să anunțe pe nimeni. Își abandonează mașina pe drum și își donează toți banii pe care îi are. În drum spre Alaska, lucrează pentru diverși oameni și face autostopul prin SUA.
Inspirat de scrierile lui Thoreau și Tolstoi, Chris caută un sens al vieții, altul în afară de tipicul casă, mașină și bani.
Ajuns în Alaska, merge pe Stampede Trail și întâlnește un vechi autobuz abandonat, în care își stabilește tabăra. Felul în care a murit este încă un mister, existând două teorii: inaniția sau otrăvirea.
Înainte de a-și da duhul, își face o poză în fața “autobuzului magic”, poză copiată apoi de toți cei care fac pelerinajul pe Stampede Trail până la autobuz, pentru a omagia tot ceea ce a reprezentat Chris.
După mai mult de trei luni în Alaska, Chris a vrut să se întoarcă, însă nu a putut din cauză că râul Teklanika se umflase și nu mai putea fi traversat.
Moartea l-a transformat pe McCandless într-un simbol. Simbol contestat de unii, care l-au considerat un prost care și-a căutat moartea. N-aș zice asta, dar ceva e clar: chiar dacă din motive de admirat, Chris a fost un extremist. Nu a reușit să găsească echilibrul, iar asta i-a adus moartea.
Pentru mine, Chris McCandless este unul dintre cei mai fascinanți oameni care au existat pe lumea asta. Iar Walden-ul lui Henry Thoreau, care l-a influențat atât de mult, îmi șoptește și mie în minte adesea. Ar fi un experiment minunat de căutare și, poate, descoperire a sinelui.
Există o anumită voluptate și viața-i infinit mai intensă când ești singur, pierdut într-o lume pe care nu o cunoști, și când trebuie să te descurci. De unul singur.
„I’m going to paraphrase Thoreau here… rather than love, than money, than faith, than fame, than fairness… give me truth.”
Cartea lui Jon Krakauer a fost ecranizată în 2007, cu Emile Hirsch magistral în rolul lui Chris McCandless și cu o coloană sonoră de excepție, marca Eddie Vedder. Un film pe care îl iubesc și la care nu poți să nu lăcrimezi.
Carine McCandless, sora lui Chris, a scris o carte despre copilăria celor doi, despre plecarea lui Chris și transformarea lui în Alexander Supertramp. Cartea se numește „The Wild Truth“.
Și, la final, poezia lui Lord Byron despre frumusețea naturii:
„There is a pleasure in the pathless woods,
There is a rapture on the lonely shore,
There is society, where none intrudes,
By the deep sea, and music in its roar:
I love not man the less, but Nature more,
From these our interviews, in which I steal
From all I may be, or have been before,
To mingle with the Universe, and feel
What I can ne’er express, yet cannot all conceal.”
Pe tema aventuri/călătorii am mai citit „Singur pe o insulă pustie“, de Ed Stafford, „Pe jos de-a lungul Nilului“, de Levison Wood, „Un eremit în Himalaya“, de Paul Brunton, „Bazarul pe roți“, de Paul Theroux, „Vând kilometri“, de Mihai Barbu, „Oyibo“, de Ana Hogaș și Ionuț Florea, „Axa lupului” și „În pădurile Siberiei“, de Sylvain Tesson, „Călătoria unei parizience la Lhasa“, de Alexandra David-Neel, „Pe drum“, de Jack Kerouac, „Jupiter’s travels“, de Ted Simon.
De asemenea, de Jon Krakauer am mai citit „Eiger Dreams“, „În aerul rarefiat“.