„Soldații. Poveste din Ferentari“, de Adrian Schiop. O carte cu totul altfel, despre o viață cu totul altfel, de care n-ai idee, neavând acces în lumea din celebrul cartier bucureștean Ferentari.
Povestea asta nu este pentru cei cu stomacul fragil, care se contorsionează la auzul unei puli în cur. “Vulgaritatea” din ea este contextuală. Adrian Schiop nu invocă pula și pizda doar pentru că așa pare să fie stilul la autorii moderni, care nu folosesc un anumit limbaj pentru impact, ci mai degrabă pentru a brava.
Limbajul lui este folosit în contextul lumii din Ferentari, unde ăsta e modul de comunicare. „Soldații. Poveste din Ferentari” spune povestea unui jurnalist gay, care se mută în Ferentari, iar acolo se combină cu Alberto, un fost pușcăriaș, curvă în închisoare, care îl face de bani și apoi îl șantajează emoțional.
Povestea este scrisă fără menajamente, fără a cruța nicio clasă socială de ironii, de la artiștii pretențioși din centru, la proletarii din cârciumile Ferentarilor. Pe lângă povestea în sine, printre rânduri poți să găsești și o analiză socială interesantă a cocalarilor. Cum după anii ’90 pentru cocalari s-a schimbat percepția: din șmecher, interlop, mai cool a devenit să fii fermecător, să ai stil, să fii un fel de Don Juan.
Și ideea manelelor este dezbătută, cum este o muzică la fel ca toate celelalte. Dacă stai să te gândești, dragostea și trădarea din manele le regăsești și în romane celebre, scrise de figuri emblematice. Tematica e adesea similară în artă, problema este cine o face.
Adrian Schiop scrie despre micro-universul Ferentari, despre interlopi, șmecheri, haladiți, săgeți și serile obișnuite din cârciuni. Și despre bulangii.
Mai interesant este că „Soldații. O poveste din Ferentari” își are ca inspirație propria viață a autorului, el înșuși gay și fost jurnalist, cu un doctorat în manele și (fost) locuitor al cartierului Ferentari. Care părți din carte sunt adevărate și care nu, asta rămâne un mister.
“Soldații. Poveste din Ferentari” este altceva, este refreshing. Oarecum aduce a „Recviem pentru un vis” sau „Trainspotting“. Are parcă ceva din stilul ăla, dar e autentică, e de la noi. Îți este mai ușor să înțelegi o poveste despre Ferentari, decât una ruptă din New York.
De autori români contemporani am mai citit „Aleea Zorilor“, de Andrei Crăciun, „Sunt o babă comunistă“, de Dan Lungu, „Sexagenara și tânărul“, de Nora Iuga.
