„Omul în căutarea sensului vieții“, de Viktor Frankl. Spre deosebire de cărțile de ficțiune, pe care le poți iubi, dar care, inevitabil, sunt povești fictive, cu darul de a rămâne undeva pe tărâmul basmelor, cartea lui Viktor Frankl este, din punctul meu de vedere, un tezaur de istorie, psihologie, filosofie și sens al vieții.
Prima parte a cărții este despre timpul pe care Frankl, psihiatru și neurolog austriac, l-a petrecut în lagărul de la Auschwitz, loc unde avea să conceapă teoria logoterapiei, care vine să construiască deasupra filosofiilor lui Freud și Adler.
Pentru a rezista condițiilor din lagăr, Frankl povestește că obișnuia să invoce imaginea soției și a tuturor celor dragi în propria minte, lucru care, în ciuda condițiilor în care se afla, îi dădea în continuare un sens vieții.
“Dragostea trece cu mult dincolo de persoana fizică a fiinţei iubite, găsindu-şi sensul cel mai profund în fiinţa sa spirituală, în sinele său lăuntric. Fie că este sau nu prezentă, fie că mai este sau nu în viaţă, toate acestea încetează, cumva, să mai conteze.”
Pe decursul narațiunii, sunt momente când Frankl folosește persoana a treia singular pentru a se referi la sine, ceea ce poate părea ciudat, însă este un procedeu pe care mai târziu la numit „transcendență de sine”. Procedeu prin care omul, deși rămâne înlănțuit în sine însuși, totodată privește asupra sa de undeva de departe, obiectiv, și poate chiar uita că vorbește despre sine.
Atitudinea pe care avut-o în timp ce era deținut la Auschwitz l-a ajutat să dezvolte logoterapia, dându-și seama că deși naziștii îi răpiseră libertatea și demnitatea, nu-i puteau intra în cap pentru a-i lua și crezul interior, pentru a-i lua și libertatea de a alege cum să se raporteze mental la lumea exterioară.
“Omului i se poate lua totul, mai puţin un lucru: ultima dintre libertăţile umane – respectiv aceea de a-şi alege propria atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-şi alege propriul mod de a fi.”
În a doua parte a cărții, Frankl explorează logoterapia și vorbește despre vidul existențial al omului modern, un simptom al acestuia fiind „nevroza de duminică”, adică atunci când toată agitația din timpul săptămânii ia sfârșit, iar omul nu știe cum să-și folosească timpul liber, descoperind lipsa de conținut a propriei vieți. Când se plictisește, când n-are ce face. E un vid existențial, e o lipsă de sens a vieții.
Mai departe, Viktor Frankl intră în definiția logoterapiei. Dar înainte de asta, ar trebui să stabilim ce este logoterapia, folosindu-ne și de teoriile lui Freud și Adler.
Sigmund Freud a spus că plăcerea este principala motivație (sens) a vieții pentru om, în timp ce Alfred Adler, construind pe baza filosofiei lui Nietzsche, a ajuns la concluzia că puterea este principala motivație (sens) a vieții.
Sună cumva greșit ca una dintre acestea două să fie sensul ultim al vieții, nu? Mai ales că am văzut cu toții oameni puternici, dar nefericiți, și oameni hedoniști, dar la fel de nefericiți.
Ei bine, folosindu-se de experiența sa de la Auschwitz, Frankl a ajuns la concluzia, prin logoterapie, că principala motivație a vieții este ca omul să-i găsească un sens. Iar asta se potrivește perfect cu realitatea empirică. Ce este religia dacă nu o încercare a omului de a găsi un sens fundamental și ultim al vieții sale?
“Deoarece fiecare situaţie de viaţă reprezintă o provocare şi o problemă pe care omul trebuie să o rezolve, putem răsturna modul în care formulăm problema sensului vieţii. În definitiv, omul nu trebuie să întrebe care este sensul vieţii sale, ci mai degrabă să recunoască faptul că el este cel întrebat. Într-un cuvânt, fiecare om este chestionat de viaţă şi el poate răspunde vieţii doar răspunzând pentru propria sa viaţă; vieţii îi poate răspunde doar fiind responsabil. Astfel, logoterapia vede în responsabilitate însăşi esenţa existenţei umane.
Conform logoterapiei, putem găsi sensul în viaţă pe trei căi diferite: (1) creând sau înfăptuind ceva; (2) experimentând ceva sau cunoscând pe cineva; (3) prin atitudinea pe care o avem în faţa unei suferinţe inevitabile.
Prima dintre aceste căi – aceea prin care realizăm sau îndeplinim ceva – este destul de evidentă. Urmând cea de a doua cale, putem găsi sens în viaţă experimentând ceva – de pildă bunătatea, adevărul şi frumosul, admirând natura, bucurându-ne de cultură sau, nu în ultimul rând, cunoscând o altă fiinţă omenească în unicitatea ei, prin iubire.”
Din punctul meu de vedere, consultând și piramida lui Maslow, nu i-aș da deoparte pe Freud și Adler. Cred că au dreptate, însă nu cred că plăcerea sau puterea sunt motivații ultime ale vieții decât dacă te afli pe treptele de jos ale piramidei.
Freud, Adler și Frankl trebuie armonizați cu Maslow în felul următor:
Dacă te situezi la primele trepte ale piramidei, într-adevăr, voința de plăcere a lui Freud primează, iar dacă te situezi pe la mijloc, voința de putere al lui Adler e principala motivație. Însă, dacă te afli în vârful piramidei, atunci motivația nu poate fi decât voința de sens a lui Frankl, care transcede plăcerea și puterea.
În concluzie, cum zicea Viktor Frankl, nimeni nu ne poate răpi libertatea de a ne alege propria atitudine mentală, libertatea interioară, nici măcar un regim totalitar. Iar scopul ultim al vieții, asemănător existențialismului, este ca noi să-i găsim sau să-i dăm un sens.
Pe tema Holocaustului am mai citit „Jurnalul“, de Anne Frank, „Geamantanul Hanei“, de Karen Levine, „Noaptea“, de Elie Wiesel, „Mai este oare acesta un om?“, de Primo Levi, „Despăgubirea“, de Peter Herzog, „Un băiat pe lista lui Schindler“, de Leon Leyson, „Frânturi dintr-o viață – Drumul la și de la Auschwitz“, de Hedi Fried.
