„Iubita mea, Sputnik“, de Haruki Murakami. Ciudat titlu, dar te lămurești din primele pagini care-i treaba cu el. Sateliții Sputnik, lansați în spațiu de ruși, sunt subiectul care le aduce împreună pe Sumire, o tânără care se visează scriitoare, și pe Miu, o femeie de afaceri, de loc din Coreea de Sud.
Naratorul, cunoscut doar drept K., este un profesor îndrăgostit de Sumire. Dar, oh, ce ironică e dragostea. Sumire trăiește cu convingerea că este lesbiană și se îndrăgostește de Miu, alături de care pleacă într-o vacanță, în Grecia.
Dintr-o dată, K. primește un telefon de la Miu. Sumire a dispărut pe insula grecească pe care se aflau de ceva zile. Fără nicio veste, pur și simplu a dispărut.
K. pleacă din Japonia spre Grecia și încep căutările. Ce se întâmplă cu Sumire? Trăiește sau a fost răpită și ucisă? Finalul este tipic pentru autorul japonez.
„Iubita mea, Sputnik” e un roman micuț ca dimensiuni, dar care te prinde și care merge citit ca pe o lectură ușoară, de pauză între lucrări de non-ficțiune.
„Povestea târfelor mele triste“, de Gabriel Garcia Marquez. Înainte să mă apuc de ea, am crezut că este un jurnal despre aventurile sexuale ale lui Garcia Marquez. Nici pe departe. Este vorba de un bărbat care descoperă dragostea pentru prima dată vârsta de 90 de ani, întâlnind o fetiță de 14 ani.
Scârboasă ideea în sine, asemeni „Lolitei” lui Vladimir Nabokov, dar să nu uităm că e doar ficțiune.
Cartea asta am primit-o cadou de ziua mea și am așteptat un moment bun să o citesc. A coincis cu excursia cu bicicleta pe coasta Mării Negre. Am citit-o în tren, dintr-o răsuflare. E scurtuță și mi-au trebuit doar vreo două ore.
Garcia Marquez. Acest veșnic pur îndrăgostit, ale cărui romane respiră afecțiune adevărată. Trecut în altă lume sau în neant.
„Povestea târfelor mele triste” este ultima carte scrisă de autorul columbian și are în centru un jurnalist în vârstă de 90 de ani, care s-a culcat cu peste 500 de femei, cu toate pe bani. Când împlinește nouă decenii, își dorește de ziua lui o fecioară.
Matroana unui bordel i-o aduce în pat pe Delgadina, așa cum o alintă el pe prostituata de 14 ani. Nu a avut tăria de a-i lua virginitatea și, în schimb, a dormit lângă ea. În loc de sex, a descoperit dragostea și a continuat să se întâlnească cu Delgadina și doar să doarmă cu ea.
După 90 de ani de viață, bătrânul descoperă dragostea. Dar dragostea dispare și dorul și lipsa devin chinuitoare. Delgadina a dispărut, la fel și matroana care i-o aducea în fiecare zi. O va reîntâlni după o perioadă, chinuit nu doar de dor, ci și de senzația morții iminente.
Mulțumiri lui Gabriel Garcia Marquez pentru frumusețea lăsată în urma lui pe Pământ. Omului care a spus „a trăi pentru a-ți povesti viața“. Și mulțumiri și omului care mi-a dăruit cartea asta.
Lucru interesant la „Povestea târfelor mele triste“: manuscrisul cărții a fost furat înainte de publicare și a devenit obiect de contrabandă. Zeci de mii de exemplare piratate au fost vândute pe străzi, în America Latină, înainte de lansarea oficială.
„Mereu am crezut că a muri din dragoste este doar o expresie poetică”.
„Povestea târfelor mele triste” a fost ecranizată în 2012, în cadrul unui efort comun spaniolo-mexicano-danez.
„Pădurea norvegiană“, de Haruki Murakami. Numele cărții este luat după piesa Norwegian Wood a formației The Beatles.
Este ceva cu japonezul ăsta, cu stilul lui de a-ți povesti momente. El nu descrie foarte multe peisaje sau oameni, ci pictează momente. Te aruncă direct în eveniment și te poartă apoi prin viețile personajelor care-și iau viață din el.
E ciudat că îmi place (mult) cum scrie un japonez. Yasunari Kawabata și Yukio Mishima nu prea m-au impresionat, doar Taichi Yamada ce m-a atins puțin.
O să încep cu părțile negative. Am observat, pe decursul paginilor, stilul metodic al lui Murakami de a povesti zilele lui Toru Watanabe, personajul principal. Am facut, am spus, am gandit. Am, am, am, am.
Sistematic, o înșiruire dubioasă.
Scenele sexuale sunt descrise ciudat, deloc credibile. Discuția în care Midori îl întreabă pe Watanabe dacă poate să-i ia penisul în mână și să-l analizeze nu e tocmai credibilă. That shit doesn’t happen in real life. Oare?
Și totuși, povestea decurge simplu, fără îmbârligături și complicații de dragul lelii. Stephen King spunea că trebuie să scrii cât mai simplu. Simpler is better. Și tocmai simplitatea asta prinde la „Pădurea norvegiană“, în afară de cât e de mișto povestea.
Viața lui Watanabe este presărată cu sinucideri. Întâi Kizuki, cel mai bun prieten, care va avea mereu vârsta de 17 ani, și apoi a doua sinucidere, care-l debusolează complet și care-i rezolvă dilema sentimentală: Naoko sau Midori?
Dar, în stilul caracteristic, Murakami nu oferă un final clar, ci lasă lucrurile să fie interpretabile. Ce e interesant e că Haruki Murakami a început să scrie abia la vârsta de 33 de ani, ideea venindu-i în timp ce se uita la un meci de baseball. Și, de atunci, nu s-a mai oprit din scris.
„Pădurea norvegiană” a fost ecranizată în 2010, cu actori japonezi. Filmul poate fi găsit cu subtitrări în engleză sau română.
„În noapte“, de Haruki Murakami. O carte care începe ciudat, cu un dialog care nu pare foarte credibil și cam lipsit de sens, dar intriga m-a prins destul de repede.
Suferind de lipsă de timp, m-am gândit vreo două-trei zile la cărticica asta, încercând să o termin și fiind curios ce se întâmplă mai departe. E abia a doua carte de Murakami pe care o citesc, dar da, pot spune că îmi place stilul lui de a scrie. Nu degeaba este elogiat la nivel mondial.
„În noapte” este povestea unei nopți din viețile câtorva personaje. Mari Asai, care decide să-și petreacă noaptea citind într-un restaurant și ajunge într-un love hotel, Takahashi, care intră în vorbă cu ea și între ei se înfiripă ceva, Shirakawa, tipul asiatic obsedat de muncă și tipul bărbătesc sătul pănâ în gât de familie.
Mafia chineză, prostituata bătută, mobilul lăsat într-un supermarket și Eri Asai, sora lui Mari, care doarme non-stop de două luni și ajunge blocată în altă lume.
De menționat că fiecare capitol are desenat un ceas, cu ora la care se întâmplă acțiunea, iar artificiul ăsta te ajută să păstrezi o linie temporală a întâmplărilor.
„Întoarcerea acasă“, de Slavomir Rawicz. Celebra epopee a ofițerului polonez de cavalerie Slavomir Rawicz, care, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a fost deportat de sovietici în gulagul siberian.
După multe chinuri, bătăi și înfometare, Rawicz ajunge în lagărul din Siberia, unde trebuie să ispășească o condamnare de 25 de ani. Dar polonezul nu-și acceptă soarta și decide să evadeze, alături de alți șase deținuți.
Rawicz își povestește călătoria aproape incredibilă de 6.500 de kilometri pe care a făcut-o pe jos, prin Siberia, Mongolia, deșertul Gobi, Tibet și munții Himalaya, pentru a ajunge în siguranța în India, pe atunci colonie a Marii Britanii.
„Unui turist sau unui explorator, peisajul i-ar fi inspirat grandoare, cu lanțurile muntoase ridicate probabil în urma unei convulsii a scoarței terestre cândva, la începutul erelor geologice. Pentru noi însă, aceste forme de relief reprezentau doar niște obstacole pe drumul nostru spre libertate”
În Siberia, cei șapte evadați o întâlnesc pe Kristina, o poloneză de 17 ani, care evadase din altă parte și pe care o iau cu ei. Nu am prea multe cuvinte pentru a descrie stările în care te bagă povestea asta și nici pentru dramele petrecute când trei dintre evadați își găsesc sfârșitul.
Pentru mâncare au vânat, când aveau ce, iar apa a fost o mare problemă în Gobi.
Slavomir Rawicz spune, spre sfârșitul escapadei, că în Himalaya ar fi văzut niște arătări sălbatice, care ar fi fost un fel de Yeti. Iar ăsta a fost punctul de unde povestea lui a început să fie discreditată.
În epoca recentă s-a aflat că, de fapt, Slavomir Rawicz ar fi fost eliberat de sovietici în 1942, în timpul unei amnistii acordate polonezilor, și ar fi ajuns într-o tabără de refugiati din Iran, povestea lui despre fuga din gulag fiind falsă.
De menționat că „Întoarcerea acasă” nu a fost scrisă de Slavomir Rawicz, ci (ghost-written) de jurnalistul Ronald Downing, pe baza conversațiilor avute de cei doi.
Când s-a aflat că Rawicz este (ar putea fi) doar un impostor, un alt polonez, Witold Gliński, a spus că întâmplarea este reală și că el este cel care a trăit-o. De cealaltă parte, Rawicz nu a avut nicio dovadă că nu și-a însușit lucruri trăite de altcineva, în sens contrar existând dovezi că a fost eliberat de sovietici și transportat în Iran.
