Secretul doctorului Honigberger. Nopţi la Serampore. Nouăsprezece trandafiri. Mircea Eliade

Secretul doctorului Honigberger” a fost singura nuvelă fantastică a lui Mircea Eliade de până acum care mi-a stârnit cât de cât interesul, ținând cont că literatura mistică și postmodernismul nu sunt pe felia mea.

Acțiunea începe cu medicul Zerlendi, care, mergând pe urmele doctorului Honigberger, se dedică practicilor ascetice și yoghine și … dispare. Un alt specialist apare în scenă, cu misiunea de a afla ce s-a întâmplat cu medicul, și se apucă să studieze scrierile lăsate în urmă de Honigberger și Zerlendi, doar pentru a afla secretul și a nu-l spune nimănui.

Tematica nuvelul este iluminarea spirituală, concept prezent în multe dintre filosofiile estice. Deși subiectul este fascinant în sine, felul în care a fost pus în practică în nuvela asta nu mi s-a părut foarte atrăgător.


Nopţi la Serampore” este tot o nuvelă fantastică, care are loc în India atât de dragă lui Mircea Eliade.

După ce s-au rătăcit cu mașina în drum spre Calcutta, trei europeni se trezesc că iau parte la o întâmplare care s-a petrecut cu 150 de ani înainte de zilele lor. Și toate astea se întâmplă în timp ce ei nici măcar nu părăsesc casele în care se află.

Fantasticul din această nuvelă este ieșirea din spațiu și timp. Interesant în sine, dar punerea în practică este iar destul de plictisitoare.


Nouăsprezece trandafiri” este o altă nuvelă care nu mi-a spus mare lucru. Mă pot declara un fan al romanelor lui Mircea Eliade, însă nuvelele lui mi se par lipsite de farmec.

Cu atât mai mult nuvelele fantastice, cu o aură de misticism.
De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Romanul adolescentului miop“, „Maitreyi“, „Solilocvii“, „Isabel și apele diavolului“.

Împăratul muştelor. William Golding

Împăratul muştelor“, de William Golding, este una dintre cărţile pe care o citești pe fast forward pentru a ajunge cât mai repede la final și a afla cum se termină epopeea copiilor aruncați în sălbăticie.

 

Cartea lui Golding nu este doar o ficțiune captivantă, ci și una care pune în dezbatere natura umană. Un grup de copii supraviețuiește unui accident aviatic și se refugiază pe o insulă pustie din Oceanul Pacific.

Confruntați cu lupta pe resurse, copiii își stabilesc propria ierarhie, o tiranie, luptându-se pentru putere și dominație. Dilema filosofică este ce se întâmplă cu omul atunci când se află în mediul natural, departe de civilizația care-l condiționează.

Este natura umană intrinsec bună sau atunci când se pune problema de supraviețuire omul este redus la nivelul primordial de animal? Care dintre cele două reprezintă starea naturală a ființei umane?

William Golding pare să sugereze că, în afara civilizației și a contractului social, pus în condiții vitrege, omul se poate transforma foarte ușor într-o bestie, într-un tiran.

Cât de mult ne formează mediul în care ne aflăm?

William Golding este laureat al premiului Nobel pentru literatură, în 1983, iar cartea „Împăratul muștelor” a fost ecranizată în 1990.

Dansatoarea din Izu. Yasunari Kawabata

Dansatoarea din Izu“, de Yasunari Kawabata, este prima carte scrisă de un autor asiatic pe care am citit-o. Chiar dacă n-am înțeles mare lucru, mă simt atras să mai încerc autori din Orientul Îndepărtat.

Cartea lui Kawabata conține mai multe povestiri în care detaliile sunt vagi și sensul obscur.

Povestirea „Dansatoarea din Izu”, care și dă titlul volumului, este considerată piesa de rezistență. Un student din Tokyo, aflat într-o călătorie, se îndrăgostește de o dansatoare din Izu, pe care decide să o urmărească pentru a petrece cât mai mult timp cu ea.

Acțiunea este destul de castă, lipsită de pasiune și spontaneitate. Yasunari Kawabata este câștigător al premiului Nobel, în 1968, însă, judecând doar după acest volum de povestiri, n-aș putea spune ce l-a recomandat pentru o asemenea distincție.

Solilocvii. Mircea Eliade

Solilocvii“, de Mircea Eliade, carte „de gânduri” pe care nu prea am gustat-o, dar din care am reușit să extrag două idei interesante, pe care să le întorc de pe-o față pe alta.

 

Prima este despre străduința omului de a găsi un sens al vieții: „Singurul sens al existenţei este acela de a-i găsi un sens”.

A doua este despre asumarea capacității limitate a intelectului uman în comparație cu infinitul informației din Univers: „De fapt lumea nu avansează, ci este mai puţin ignorantă”.

Ceea ce, în sine, este adevărat și la nivel individual. Cu cât citești mai mult, nu devii mai deștept, ci doar mai puțin prost. Chiar și cel mai învățat om din istoria umanității va fi doar un ignorant, comparativ cu cantitatea de informație disponibilă în natură.

Informație pe care nu doar că s-ar putea să nu o aflăm, dar care s-ar putea să ne și depășească puterea de înțelegere.


De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Romanul adolescentului miop“, „Maitreyi“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.

Procesul de la Nurnberg. Joey Heydecker & Johannes Leeb

Procesul de la Nurnberg“, de Joe Heydecker şi Johannes Leeb, este o lucrare esenţială pentru orice pasionat de istorie, mai ales pentru cei preocupați de Al Doilea Război Mondial.

Procesul de la Nurnberg a fost procesul prin care, la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, Aliații au încercat să-i tragă la răspundere pe liderii naziști pentru crime împotriva umanității.

Nurnberg a fost orașul german ales pentru găzduirea procesului. Hermann Goring, unul dintre puținii membri din cercul restrâns al lui Hitler care a fost prins în viață, a fost condamnat la moarte în timpul judecății, însă s-a sinucis cu o zi înainte de execuție, cu ajutorul unei capsule de cianură.

Heinrich Himmler a fost un alt membru important din conducerea Partidului Nazist care a fost prins în viață, însă acesta s-a sinucis înainte de procesul de la Nurnberg, tot cu ajutorul unei capsule de cianură.

Zece membri de rangul doi, printre care și Ribbentrop, după care a fost denumit celebrul pact Ribbentrop – Molotov, au fost executați prin spânzurare.

Joe Heydecker şi Johannes Leeb, cei doi autorii ai cărții, povestesc atmosfera în care au fost judecați inculpații și modul în care a decurs judecata cu pricina.


Pe tema justiției de după nazism am mai citit „Eichmann la Ierusalim“, de Hannah Arendt.