Șapte ani în Tibet. Heinrich Harrer

„Șapte ani în Tibet“, de Heinrich Harrer. Contextul istoric al cărții este Al Doilea Război Mondial, care amenință să pustiască lumea și să nască noi și noi umbre în care oamenii să se ascundă.

Heinrich Harrer, un cunoscut alpinist austriac, participă la o expediție montană în India. Începe războiul, iar austriacul, alături de tovarășii lui, se teme că va fi arestat de indieni, care erau controlați în continuare de către britanici.

Ceea ce se și întâmplă. Harrer și prietenul său Peter Aufschnaiter sunt duși din lagăr în lagăr, singura lor vină fiind că erau austrieci, deci parte dintr-o țară care lupta de partea Axei, nu a Aliaților.

Preferând mai degrabă să moară în libertate decât în lagăr, cei doi evadează și încearcă să ajungă în Tibet, țară care pe vremea aceea era independentă și obligată, conform regulilor internaționale, să le acorde azil.


„Șapte ani în Tibet” spune peripețiile reale ale celor doi austrieci prin Tibet, cea mai izolată țară din lume, unde doar câțiva europeni mai fuseseră primiți, în drumul lor spre capitala Lhasa.

Mai mult decât o carte de aventură și o poveste incredibilă, „Șapte ani în Tibet” este descrierea unei societăți așa cum era ea, în stare pură și total izolată, înainte de invazia Chinei și deschideriea ei forțată către lumea din afară.


Cât despre Harrer și Aufschnaiter, aceștia devin extrem de apreciați și iubiți în Lhasa, primul ajungând să fie chiar și profesorul lui Dalai Lama, actualul Dalai Lama, care, pe atunci, era doar un copil.


Pagină cu pagină, aventurile celor doi austrieci, încercând să supraviețuiască în sălbăticia Tibetului, în drum spre Lhasa, mi se împleteau în minte cu o altă poveste asemănătoare: cea a polonezului Slavomir Rawicz, care a traversat Siberia, Mongolia, Munții Himalaya și deșertul Gobi în drum spre libertate, către India Britanică.

Două cărți pe care le-aș pune în aceeași categorie și care trebuie neapărat citite.

„Șapte ani în Tibet” a fost transformată și într-un film de succes, în 1997, cu Brad Pitt în rolul lui Heinrich Harrer.

Pe tema aventuri/drame de munte am mai citit „Eiger Dreams“, de Jon Krakauer, „Păianjenul alb. Povestea feței nordice a Eigerului“, de Heinrich Harrer, „Căzând în gol“, de Joe Simpson, „Alaska. Singur în sălbăticie“, de Dave Metz, „Left for dead“, de Beck Weathers, „În aerul rarefiat“, de Jon Krakauer, „Întoarcerea acasă“, de Slavomir Rawicz, „Îngropați în cer“, de Peter Zuckerman și Amanda Padoan.

De Heinrich Harrer am mai citit „Șapte ani în Tibet“, „Întoarcerea în Tibet“, „Păianjenul Alb. Povestea feței nordice a Eigerului“.

Supleantul. Petru Popescu

„Supleantul“, de Petru Popescu. Povestea reală a scriitorului care a avut o relație cu Zoia Ceaușescu, fiica puterii, așa cum este numită în cartea sa, înainte de căderea regimului ceaușist din România.

Cartea asta mi-a aterizat în brațe. Nu auzisem niciodată de ea, iar de Petru Popescu tot ce-mi răsărea în cap era romanul „Prins”, pe care n-am apucat să-l răsfoiesc. În ciuda acestor lucruri, „Supleantul” mi-a fost împrumutată de Iulia, care s-a gândit că mi-ar plăcea.

Și mare dreptate a avut. După ce am citit coperta, abia așteptam să am timp să parcurg rândurile lui Petru Popescu. Scriitor de succes în vremea “comunismului”, Petru Popescu o întâlnește pe Zoia într-un avion cu care se întorcea în România din Germania de Est.

Între ei se infiripă o mică idilă, Petru Popescu fiind mai mult atras de ce reprezenta Zoia, puterea, decât de ea ca persoană. Ceea ce nu e deloc greu de înțeles.


Este interesant să descoperi în „Supleantul” caracterizarea de care are parte Zoia Ceaușescu. Nicidecum o bătută în cap precum părinții ei, ci mai degrabă o tânără la fel ca toți tinerii, deschisă și conștientă de problemele țării, dar totodată ancorată în propria lume.

Întâmplările povestite de Petru Popescu se îmbină dureros. Moartea fratelui geamăn de poliomielită și reproșul pe care îl face Zoiei, al cărui tată a refuzat să importe vaccinul în România. Frustrarea față de regim, pe care i-o aruncă mereu în față și pe care ea o înghite, adesea tăcută.


Pe lângă fascinanta poveste a celor doi, eu am fost captivat și de sentimentul de epocă care reiese dintre file. M-am simțit transportat acolo, în anii ăia în care nu am trăit. Și parcă am înțeles puțin mai mult despre cum era România în timpul regimului.

Dar ce se întâmplă cu relația dintre Petru Popescu și Zoia Ceaușescu? Păi, cei doi pleacă alături de distinșii soți Ceaușescu într-un turneu în America Centrală și de Sud, pentru a trimite mesaje de susținere statelor comuniste din regiune.

Prima oprire este Cuba, apoi Venezuela. Curios cum se termină totul? Citește cartea, merită!


De Petru Popescu am mai citit „Prins“.


Pe tema dictaturii totalitare în România/ceaușismului am mai citit „Povestea Elisabetei Rizea din Nucșoara“, „Fenomenul Pitești“, de Virgil Ierunca, „Să nu ne răzbunați“, de Moise Iorgovan, „20 de ani în Siberia. Amintiri din viață“, de Anița Nandriș-Cudla, „Și eu am trăit în comunism“, de Ioana Pârvulescu, „Frontieriștii“, de Dan Dănilă, „Dictatura lui Nicolae Ceaușescu“, de Adam Burakowski, „Orizonturi roșii“, de Mihai Pacepa.

Mecanica inimii. Mathias Malzieu

„Mecanica inimii“, de Mathias Malzieu. O cărticică mică și dulce, cât să-ți bucure vreo două seri ploioase, cu ceai și melancolie în suflet, după ce ai dat ultima filă și te-ai lovit de copertă.

„Ne iubim ca două bețe de chibrituri. Nu vorbim, ci ne aprindem. Nu ne sărutăm, ci provocăm «incendii». Cât sunt de înalt, de un metru șaizeci și șase și jumatate, corpul mi-e zgâlțăit de un cutremur de pământ. Inima evadează din învelișul-inchisoare, se scurge prin artere, îmi ajunge în țeastă și se preschimbă în creier. Sunt tot o inimă, de la fiecare mușchi până în vârful degetelor!”

Jack are un ceasornic în loc de inimă. Și trebuie să aibă grijă cu dragostea, căci organul său artificial e mult prea fragil pentru astfel de sentimente periculoase. Și dacă dă rateuri, Jack nu merge la spital, ci la un ceasornicar, care trebuie să îi întoarcă acele și să se asigure că minutarul și secundarul nu-i vor străpunge ființa în momentele de suferință.

Dar domnișoara Acacia este dragostea lui. Și cum ar putea Jack să-și înfrâneze inima-ceas doar de frica durerii? Nu, doar cei a căror minte le corupe dragostea pot face asta.


Aventurile lui Jack și ale inimii lui mecanice vor fi pline de dor, amărăciune, dragoste și suferință. Și te vor atinge pe nesimțite.

Mathias Malzieu nu este doar scriitor, ci și solist al formației franceze Dionysos, iar „Mecanica inimii” a fost ecranizată sub forma unei animații în 2014.

Silmarillion și Copiii lui Hurin. J.R.R. Tolkien

„Silmarillion” și „Copiii lui Hurin“, de J.R.R. Tolkien. Mulți nu știu că universul „Lord of the Rings” cuprinde mai multe opere, nu doar „Hobbitul” și trilogia „Stăpânul Inelelor“.
Fiind un individ extrem de curios, m-am întrebat mereu, urmărind filmele, ce s-a întâmplat înainte de perioada prezentată? De unde a venit Sauron? Cum a fost construită Moria? Cum au fost făcute inelele puterii? Și multe altele. Mai ales că în filme erau numeroase referiri la vremurile de demult, din care nu înțelegeam mare lucru.
Și așa am descoperit „Silmarillion“, care spune povestea începutului Ardei (lumea) și a celor care au creat-o. Despre cum au luat naștere elfii și apoi oamenii și cum Sauron a fost discipolul lui Morgoth, unul dintre cei mai puternici valari, care, însă, s-a răzvrătit împotriva lui Eru (Dumnezeu). Sună cunoscut? Sună cumva a Lucifer Cel mai iubit înger, alungat din Rai?

„Silmarillion” se citește greu la început. E scrisă mai mult ca o cronică a evurilor, dar apoi se transformă într-o colecție de povești despre luptele elfilor și ale oamenilor împotriva lui Morgoth. După o vreme, simțeam că nu o pot lăsa din mână.

Atât de multe întrebări și dileme din „Lord of the Rings” și-au găsit răspunsurile, iar lumea lui Tolkien a devenit mai accesibilă pentru mine. Și am reușit să o înțeleg mult mai bine.


De cealaltă parte, nu înțeleg de ce „Copiii lui Hurin” este o carte de sine stătătoare, pentru că întreaga poveste a lui Hurin și a copiilor săi, în principal a eroului Turin, face deja parte din „Silmarillion“.

J.R.R. Tolkien a mărturisit că cea mai dragă poveste din „Silmarillion” îi este cea despre iubirea dintre Beren (om) și Luthien (elfă), aceasta din urmă fiind creată după asemănarea soției lui. De altfel, pe mormântul celor doi sunt scrise și numele celor doi îndrăgostiți mitici.

Deși mulți recomandă ca „Silmarillion” să fie citită după „Hobbit” și „Lord of the Rings”, eu am făcut-o invers. Mi se pare mai logic să o iei cronologic și, când ajungi la Frodo, să ai deja un sistem de referință.

N-aș putea să înțeleg de ce, în mare parte, este recomandată o altă ordine. Mi se pare o tâmpenie să treci prin patru cărți („Hobbit” + trilogia „Lord of the Rings”) fără să înțelegi unele chestii și abia apoi să citești contextul din „Silmarillion“.

Drumul. Cormac McCarthy

„Drumul“, de Cormac McCarthy. Romanul americanului spune povestea unei lumi distruse, după un cataclism atomic, care a dus la prăbușirea civilizației. În niciun moment nu se precizează dacă a fost vorba de atacuri nucleare sau despre un accident.

Ca la Chang rae-Lee, am remarcat și la Cormac McCarthy stilul ciudat de a scrie și punctuația care strică ritmul citirii, pusă complet aiurea. Însă, are un scop, presupun. Te induce mai mult în lumea apocaliptică formată doar din frânturi, care se succed fără legături între ele.

Partea bună e că dacă „Zbor peste Long Island“, cartea lui Chang rae-Lee, a fost super plictisitoare, „Drumul” nu este deloc așa.

Personajele principale, bărbatul și copilul, nu au nume. Misiunea lor este de a ajunge în sud, la mare, unde este cald. „Drumul” povestește lupta lor pentru supraviețuire, încercând să găsească mâncare și adăpost de “băieții răi”, cei care mănâncă oameni.

Au un pistol în care mai sunt doar două gloanțe. Cu care să-și pună capăt vieții, dacă vor fi capturați.


Scopul și-l ating și ajung pe malul mării, o mare contaminată de cenușă. O mare neagră. Drumul se oprește, iar, de pe plajă, lupta pentru supraviețuire continuă doar pentru unii.


Inedite sunt descrierile lui Cormac McCarthy. Cum detaliază lumea pustiită de catastrofa nucleară. Dezastrul din jur, natura moartă, lupta pentru viață și momentele de renunțare. Citind romanul ăsta, nu poți să nu remarci o groază de similarități cu serialul „The Walking Dead”. Oare cine de la cine s-a inspirat?

„Tati, o să murim?”

“Nu știu”.

„Drumul” a fost ecranizată în 2009, cu Viggo Mortensen și Charlize Theron.

Pe tema lumi post-apocaliptice am mai citit seria „Metro“, de Dmitri Gluhovski, „Picnic la marginea drumului“, de Arkadi și Boris Strugațki.