Seria „Metro“, de Dmitri Gluhovski, adică „Metro 2033“, „Metro 2034” și „Metro 2035“.
Trei cărți care, deși în anumite momente trenează și sunt plictisitoare, construiesc o realitate alternativă care te cuprinde și care te face să te întrebi „oare cum ar fi?”
„Metro 2033“, prima carte a trilogiei, te introduce în subteranul Moscovei, mai exact în fostele tuneluri ale metroului din capitala rusă, și-ți explică noul mod de organizare a oamenilor care trăiesc acolo.
De ce trăiesc oamenii în subteran? Din cauză că, în urma unui război nuclear cu Vestul, suprafața este radioactivă și nimeni nu poate supraviețui sus fără un costum de protecție.
Rețeaua de tuneluri și mai ales stațiile, locul în care trăiesc supraviețuitorii, se împart între patru mari puteri: comuniștii (Linia Roșie), care controlează o parte dintre ele, fasciștii (Al Patrulea Reich), comercianții Hansa (referință la istorica Ligă Hanseatică) și Polis, deținătorii cunoașterii și a celei mai mari puteri militare.
Unele dintre stații, fiecare fiind un mic stat în sine, își mențin independența sau formează alianțe între ele, mai ales pe măsură ce conflictul dintre Linia Roșie și Al Patrulea Reich se transformă într-un război în toată regula.
Personajul principal este Artyom, care ajunge pionul principal în lupta cu „The Dark Ones“, niște creaturi care au supraviețuit rachetelor nucleare, au suferit mutații genetice și amenință să invadeze subteranul.
Finalul cărții explorează un concept tratat adesea: frica de necunoscut. Artyom ajută la exterminarea mutanților fix atunci când realizează că cele două rase ar fi putut coopera și trăi în înțelegere.
„Metro 2034“, a doua carte a seriei, este poate și cea mai slabă. Hunter și Melnik, doi dintre reprezentații „Ordinului“, puternica armată a Polis-ului, care apar și-n prima carte, sunt principalele caractere în jurul cărora se învârte acțiunea.
Misiunea lor este de a curăța stațiile care au fost afectate de o boală contagioasă, pentru a evita răspândirea acesteia, unde „curăța” se traduce prin „distruge”.
Homer și Sasha, primul un fel de cronicar al istoriei de după războiul nuclear, iar a doua un fel de balanță pentru impulsivul și violentul Hunter, m-au plictisit enorm ca personaje.
„Metro 2035“, ultima parte a trilogiei, revine calitativ la nivelul primei cărți și, din fericire, îl reînvie pe Artyom ca personaj principal.
Intriga acestei ultime cărți o reprezintă descoperirea că, de fapt, nu întreaga planetă a fost iradiată, așa cum se credea în metroul moscovit, și că în alte locuri ale planetei oamenii trăiesc la suprafață și că încearcă de mulți ani să ia legătura prin radio cu Moscova, să vadă dacă cineva a supraviețuit, însă Polis-ul a ascuns asta populației.
Se pare că „Ordinul“, organizația paramilitară care menține ordinea în subteran, se teme că Vestul i-ar putea anihila pe supraviețuitori, dacă ar afla că aceștia există. Însă, mai mult decât această scuză transparentă, se dorește menținerea controlului și a puterii.
Interesant în această carte, chiar dacă nu este explicit, este faptul că Gluhovski face o paralelă între Uniunea Sovietică și lumea construită de el pe baza acelorași principii: izolarea, controlul, puterea, minciuna, ascunderea adevărului, propaganda.
Trei cărți care, în definitiv, merită citite, dar care suferă de prea multe momente de plictis, prea multe momente în care a trebuit să mă forțez să citesc în continuare.
Pe tema lumi post-apocaliptice am mai citit „Picnic la marginea drumului“, de Arkadi și Boris Strugațki, „Drumul“, de Cormac McCarthy.
