„Prins“, de Petru Popescu, un roman care a fost un hit absolut în anii ’70, aș crede că în mare parte din cauză că pe vremea aceea nu prea puteai să citești chiar tot ce doreai, nu din cauză că această carte ar fi magnifică.
Desigur, nici foarte proastă nu e, dar departe de a o considera vreo lucrare de referință de literaturii române, ținând cont de cât de repetitivă este și cât de mult m-a plictisit pe alocuri.
„Prins” spune povestea inginerului, al cărui nume autorul nu ni-l dă, care află că suferă de o boală ce nu poate fi tratată și că urmează să moară peste câteva luni.
Premiza asta mi-a amintit de „Jurnalul unui om dezamăgit“, însă meritul cărții lui Barbellion este nu doar că-i non-ficțiune, ci și că-i scrisă mult mai bine.
În orice caz, inginerul află că va muri. De aici urmează o luuungă serie introspectivă, care ține aproape jumătate din cele circa 500 de pagini ale cărții, iar cititorul ajunge la un moment dat să se roage ca autorul să treacă mai departe și să lase acțiunea să-și urmeze cursul.
N-am putut să nu simt ceva static și repetitiv, Petru Popescu parcă încercând artificial să țină atenția concentrată prea mult pe un singur aspect, insistența asupra stilisticii a fost și ea destul de plictisitoare, cum au fost de altfel multe dintre exageratele comparații și personificări.
Per total, o carte care, spre binele ei, ar fi trebuit să aibă doar jumătate din cele 480 de pagini pe care le are. A fost totuși interesant să citesc despre expediția făcută de inginer în Vama Veche, probabil când respectivul loc de la granița României era fix așa cum acum nu mai e, după cum spune o vorbă din popor.
„Avea sâni frumoși, cel puțin așa se ghiceau sub rochie. Așezați sus, plini. Avea talia îngustă, din care se eliberau șoldurile, coapsele, genunchii, avea toată un corp viu și odihnitor, da, acesta era cuvântul: odihnitor. Un corp care în nopțile calde ale verii Bucureștiului își e propriul lui pat.”
De Petru Popescu am mai citit „Supleantul“.
