Moromeţii. Marin Preda

Moromeții“, de Marin Preda. Din punctul meu de vedere, „Moromeţii” reprezintă una dintre cele mai mari capodopere ale literaturii autohtone.

Marin Preda surprinde nu doar viaţa ţăranului român chinuit de griji, ci are grijă și să dea viață unui personaj extraordinar: Ilie Moromete, care, deşi este incult, dispune de o inteligenţă nativă de invidiat

Dacă omul nu mai are nimic sfânt, se sălbăticeşte şi degenerează, dar omul poate fi o fiinţă morală şi fără religie. Religia, eu n-aş zice că e opiul popoarelor, ci expresia spontană a năzuinţei morale a omului.

De la dorinţa nebună a lui Niculae de a merge la şcoală şi a face ceva cu viaţa lui, la frustrările şi ura celor trei fraţi care ajung într-un  final să fugă de acasă, romanul este unul de excepţie, pe care-l citeşti pe nerăsuflate.

Moromeții” nu e doar istoria devenii lui Nicolae Moromete în Marin Preda, ci și o analiză a schimbărilor prin care trec țăranii. Apropierea unui război iminent, anunțat și de apariția cămeșilor verzi în sat, contribuie la un viitor incert.

Legionarii, prin Victor al lui Bălosu’, arată de ce sunt în stare atunci când îl omoară în bătaie pe Dumitru al lui Nae. Un fel de preview pentru ceea ce aveau să facă legionarii la Jilava și tot sistemul bolnav al verzilor?

De altfel, se pune pe tapet șo împrorietărirea, derivată din Răscoala din 1907, care a lăsat antipatii sociale. Cum ar fi cea dintre Țugurlan și alți săteni, care ar fi primit, pe nedrept, mai mult pământ. Interesantă este și psihologia lui Ilie Moromete, tipică țăranului, de a se zbate pentru păstrarea pământului întreg. Pentru salvarea pământului.

O nuanță de dragoste nemărginită pentru pământ pe care o vedem și la Liviu Rebreanu, în „Ion“. Pământul este sufletul țăranului român, dus la un nivel metafizic simplist.


Este una dintre puţinele cărţi pe care le-am citit de mai multe ori, deşi n-am obiceiul de a reciti ceva. Iar filmul îl văd constant la câteva luni. Așa cum deja știm cu toții, partea a doua a romanului e mult mai slabă.

Romanul a fost ecranizat în 1987, rolul lui Ilie Moromete fiind jucat magistral de către Victor Rebengiuc.

De Marin Preda am mai citit „Viața ca o pradă“, „Cel mai iubit dintre pământeni“, „Marele singuratic“, „Delirul“.

Viaţa pe un peron. Octavian Paler

„Viaţa pe un peron“, de Octavian Paler. Una dintre cărțile pe care le-am citit în contextul potrivit. În cazul ăsta, o bună bucată din cartea am citit-o chiar pe un peron din Costinești, iar apoi pe un tren către București.

Totul într-un moment din viaţă în care alergam după un om care nu mă dorea, la fel ca personajul principal, care-şi petrece viaţa pe un peron, aşteptând un tren ce nu mai vine.

Ele vroiau neapărat să mă vindece de singurătate, când eu nu le ceream decât să mă ajute să o îndur”


Cartea e scrisă destul de greoi, însă, ținând cont de contextul în care am citit-o, trăirile eroului au fost și trăirile mele, în timp ce locurile pe care le descria erau locurile în care mă aflam.

Câinii care lătrau în telefon erau/sunt monştrii care-mi urlă în trup. Şi rămâne mereu dilema. Dacă trenul vine, într-un  final, dar nu mai ai puterea să te urci în el…

Simbolismul este la putere în romanul lui Octavian Paler. Ambele personaje principale s-au întâlnit pe peron după ce au fugit de ceva. Fiecare de propria frică.

Pe panoul gării sunt notate orele de venire și plecare ale trenurilor, dar nu și destinațiile. Niciodată nu știi unde te duce drumul. Așa că uneori alegi să-l eviți și să aștepți. Pe un peron.

Romanul adolescentului miop. Mircea Eliade

Romanul adolescentului miop” este una dintre puţinele cărţi ale lui Mircea Eliade pe care le simt afectiv, una dintre puţinele cărţi unde autorul s-a dezgolit şi s-a lăsat judecat de ceilalţi.

Bildungsroman-ul devenirii lui Mircea Eliade în liderul generației sale, trecând printr-o adolescență singuratică, chinuitoare prin urletul cărnii și prin reflecția filosofului asupra trăirilor sale.

Cine ştie de ce lăcremez? Poate iubesc sau poate aştept; şi nădejdele mele încep să le irosească anii. Cine ştie de ce privesc în gol? Poate îmi amintesc sau poate presimt durerea vieţii care cere să fie vieţuită toată.

Parcă restul cărților lui Eliade nu te ating atât de mult precum cea a adolescentului miop, care-l zugrăvește Eliade cel tânăr, chinuit de poftele cărnii şi de necazul de a se fi născut un bărbat urât şi chior.

Iată ce simt: că sunt ridicat din mine şi izbit de colţuri dureroase, şi lăsat iar în suflet, şi iară înălţat. Şi nu ştiu nimic altceva, şi nimic nu înţeleg“.


Romanul adolescentului miop” nu este, până la urmă, povestea în care se poate regăsi aproape oricare adolescent lunatic, nemulțumit de sine și încercând să astâmpere toate poftele care-i inundă trupul și mintea?

Se spune că până acum nu a murit nimeni din dragoste… oare oi fi eu primul?

Tânărul fragil, urât și miop din roman se transformă, odată cu maturitatea, într-unul dintre cele mai importante personaje ale României. Scriitor, filosof și istoric al religiilor.

Ce poate fi mai fascinant decât să urmărești firul adolescenței sale și să ți se dezvăluie, printre file, devenirea sa în acel Mircea Eliade care ne-a purtat și încă ne poartă pe strada Mântuleasa sau prin mistica Indie?

Ce poate fi mai fascinant decât conștiința de geniu care se conștientizează pe sine și pe învelișul în care este captivă: carnea, cu toate poftele ei și cu toată durerea ce se naște din neîmplinirea ei?


De Mircea Eliade am mai citit „Nuntă în cer“, „Maitreyi“, „Nouăsprezece trandafiri“, „Solilocvii“, „Isabel și apele diavolului“, „Secretul doctorului Honigberger“, „Nopți la Serampore“.

Invitaţia la vals. Mihail Drumeș

Invitaţia la vals“, scrisă de Mihail Drumeş, este una dintre cărţile care m-au atins cel mai mult în adolescență şi pe care le-am simţit până în străfundurile mele.

O carte cu mine şi despre mine, cel dintr-o perioadă şi cel care-şi mai scoate capul la iveală din când în când.

Mi se pare că te văd în toate femeile şi nu te aflu în nici una. Te simt cînd prezentă, cînd plecată ― totuşi mereu actuală. Dacă uneori te prind de mână, făptura ta se topeşte ca un fulg de zăpadă…


Mihail Drumeș a construit prin Tudor, personajul principal, arhetipul bărbatului orgolios, care se lasă dominat de o pasiune mistuitoare pe care, apoi, o transformă într-un capriciu. Dezamăgit că a fost părăsit de Mihaela, dragostea vieții lui (insert Geoană joke), Tudor născocește un plan.

Va deveni bogat și puternic pentru a-i arăta, din vanitate, Mihaelei ceea ce a pierdut.

De altfel, după ce reușește să-și impresioneze fosta iubită și să scape de poziția de inferioritate, de bărbat părăsit, și să capete the upper hand, Tudor comite un ultim act de orgoliu. Își va folosi puterea dobândită pentru a-l ajuta pe soțul Mihaelei, umilind-o pe aceasta cu bună-știință și expunându-și astfel, în mod ostentativ și orgolios, presupusa bună-voință.

Doar că acest carusel emoțional instabil prin care Mihaela este purtată de comportamentul binefăcător al lui Tudor dă naștere unei drame. Iar Tudor își realizează propria mizerie mult prea târziu.


Invitaţia la vals” este o carte esenţială pentru oricine a iubit, iubește sau va iubi. E o carte avertisment, în care descoperi unul dintre firele bolnăvicioase pe care dragostea, transformată în altceva, le urmează uneori.

O poveste care te învată ce să faci și ce să nu faci în dragoste.


De Mihail Drumeș am mai citit „Elevul Dima dintr-a șaptea“.

Marele singuratic. Marin Preda

Marele singuratic“, de Marin Preda. Deşi Marin Preda s-a folosit de personajul Nicolae Moromete, nu se știe dacă întâmplările din roman au legătură pe de-a întregul cu viaţa reală, spre deosebire de „Viaţa ca o pradă“, unde se continuă evenimentele din „Moromeţii“.

După cum sugerează şi numele cărţii, „Marele singuratic” este despre singurătate. Singurătatea în care Nicolae Moromete se refugiază, printre sere, la marginea Bucureștiului, după ce a fost exclus din partidul unic.

Având şi aspectele politice ale vremii, cartea este, totuși, una despre dragoste, singurătate şi împlinire. După ce se zbate să-şi găsească dragostea, Nicolae realizează, într-un final, că numele ei este Simina, fosta iubită de care s-a despărţit.

Aleargă după ea la mare şi o reîntâlneşte pe plajă, unde obţine iertarea şi dragostea ei.

La mare parcă te sălbăticești, știind în același timp că totuși ești deasupra timpului”.


Un alt aspect interesant este îmbinarea noului cu vechiul. Amintirile din copilărie ale luiNicolae Moromete, care parcă evocă veșnicia lui Lucian Blaga. Întrebat de Simina dacă această lume a satului și a naturii pure mai poate exista, Nicolae îi spune că nu.

Finalul nu este unul fericit. Simina, condamnată de tuberculoza care a făcut atâtea ravagii în vremurile de odinioară, își arată limitele umane, total egoiste, cerându-i lui Nicolae să nu mai aibă nicio femeie în viaţa lui şi să trăiască mereu cu ea în gând.

Marin Preda a construit în personajul Simina tiparul omului egoist și egocentrist, cu nuanțe de posesivitate, mascate sub o brumă de romantism.


Orice poveste scrisă de Marin Preda este fascinantă, iar „Marele singuratic” nu face excepţie. Trebuie citită în mod obligatoriu.

Romanul a fost ecranizat în 1977, cu aportul a doi dintre cei mai mari actori români: Gheorghe Dinică şi Ion Caramitru.


De Marin Preda am mai citit „Viața ca o pradă“, „Moromeții“, „Cel mai iubit dintre pământeni“, „Delirul“.