Primăvară neagră. Henry Miller

Primăvară neagră“, de Henry Miller. Nu atât un roman, cât o culegere de gânduri ale autorului. Pe întregul povestirilor, autorul alternează între New York-ul tinereții și Parisul în care și-a găsit liniștea.

Henry Miller nu este un autor pentru pudici sau oameni cu idei convenționale, care fug de cuvinte. Miller spune la orice pe nume și nu se ferește să spulbere așa zisa vulgaritate.

Scoateți ușile din balamale! Vreau o lume în care vaginul să fie reprezentat printr-o despicătură brutală cinstită, o lume care să simtă scheletul și forma, culorile tari, primare, o lume care nu se teme și respectă originea sa animală“.

Sincer cu el și cu lumea din jur, Henry Miller pictează din condei fragmente din viața lui, îmbinate cu clipe din prezent. Deși nu este o lectură proastă, sunt puțin dezamăgit. Mă așteptam la mai mult.

Totuși, Henry Miller este recunoscut internațional pentru triada Sexus, Nexus, Plexus și pentru Tropicul Cancerului și al Capricornului. Poate că astea-s mai bune, dar nu am reușit încă să pun mâna pe ele.


Soarele fierbinte bate prin umbră. Sunt înnebunit pentru că mor atât de repede. Fiecare secundă contează. Nu aud clipa care a trecut – ci mă agăț ca un nebun de cea care încă nu s-a ivit…

Când scrii este ca și cum ceva, natura, lumea, îți dicteaza ce să scrii. Nu te poți opune, nu ai niciun control. Trebuie să scrii pentru a deveni iar un om liber care și-a făcut datoria în fața oamenilor“.

Nimic nu e mai grozav decât să călătoreșt cu un tren de noapte, când toți călătorii dorm și poți lua de pe buzele lor bucăți suculente de grai nevorbit. Când toată lumea din jur doarme, mintea e înțesată de întâmplări; gândurile zboară ca un roi de muște prinse în vârtejul trenului care gonește“.

Nu e nici noapte, nici zi. Sunt zorii sosind pe unde scurte, odată cu bătaia din aripi a albatrosului. Zgomotele ajung la mine înăbușite, ca și cum cineva ar muri sub apă. Simt refluxul, dar fără teama de a fi sorbit de ocean; aud valurile spârgându-se de țărm, dar fără frica de a mă îneca. Pășesc peste ruinele și cioburile lumii fără a-mi zdreli tălpile. Cerul e nesfărșit, marea e una cu pământul. Trec printre ecluze și deschizături cu pas lunecător, ezitant. Nu simt niciun miros, nu aud niciun sunet, nu văd nimic, nu pipăi nimic. Pe spate sau pe pântece, într-o parte precum crabii sau în zbor spiralat ca o pasăre, totul este extaz pufos și nediferențiat“.

O stare prenatală – omul născut care trăiește nenăscut, nenăscutul care moare născut. Născut și renăscut mereu. Născut în timp ce colinzi străzile, în timp ce stai într-o cafenea, născut în timp ce i-o îndeși unei curve. Născut și renăscut, iar și iar. Totul într-un ritm prea iute, și pedeapsa pentru acest lucru nu e pur și simplu moartea, ci nenumărate morți“.


Și dacă nimic nu e mai grozav decât să călătorești cu un tren de noapte și să te uiți la oameni, să stai pe o stâncă din mare și totul să fie extaz, să mori și să prinzi viață iar, nimic nu e mai grozav decât să citești dimineața, la o cafea, în Piața Mare din Sibiu. Totul este perfect acolo pentru lectură.

Bulgaria. Belogradchik + Veliko Târnovo + Prohodna +Emen + Hotnitsa

Sau despre cum a fost în a doua tură din Bulgaria, din 2014. Am plecat cu autocarul din Militari, după ce toată lumea a ajuns, bineînțeles cu fețe somnoroase. Am început cu vișinata adusă Narcis, vișinată atât de bună că nu aveai cum să o lași din mână. După degustarea asta, a început cântarea din spatele autocarului.

David, pe care-l puteți vedea cântând în Șurubelnița, a dat drumul la recital. Și asta nu a fost nimic, aventurile au început în Oltenia, la o crâșmă sătească unde ne-am oprit la baie. Un domn a venit, foarte drăguț, și i-a dat șoferului nostru o cafea gratis. Moment în care David s-a gândit că merită o serenadă.

Așa se face că am intrat vreo zece inși în cârciumă și le-am cântat oamenilor Amintiri cu haiduci și Andrii Popa și poate mai ceva. Ne-am primit cu zâmbete. Așa că, încântați că totul a început bine, ne-am continuat drumul.

Prima oprire, cetatea Baba din Vidin. Deși nu spectaculoasă, totuși o clădire interesantă, plină de istorie. Așa că am zis să mă pozez cavaler.

Din cauză că eram în întârziere, am lăsat cetatea Belogradchick pentru a doua zi. Ne-am cazat la o pensiune pe lângă oraș, unde aveau și piscină. Așa că am stat numai în apă și, noaptea, am făcut și baie gol, cu Lavinia. Pa-ra-pam! Dar nu punem poze indecente.

Cetatea și stâncile Belogradchick. Superb totul. Priveliștea, veverițele care se cățărau pe stânci. Aici am mâncat o nectarină și am aruncat sâmburele în gol. Dacă veți vedea vreodată un pom cu nectarine acolo, să știți că merit o bere.

Am ajuns și la Peștera Prohodna, unde se află așa zișii ochi ai lui Dumnezeu. Deși, între noi fie vorba, parcă mai mult te privește ăl de jos, nu bărbosul din spațiu. La peșteră, David a avut inspirația să ia chitara cu el și să cântăm în interior. Înăuntrul peșterii se filma un film SF rusesc, dar, din fericire, am putut să vizităm. Iar apoi ne-am pus pe cântat. N-aș putea explica cum se auzea de afară, ecoul a ce cântam noi. A fost un moment interesant.

Când te lași pe spate și privești ochii imenși de sus, parcă te simți mic, mic de tot pe lângă forța brută a naturii. Te scutură puțin atmosfera de acolo.

Canionul Emen a fost următoarea oprire. Ce superbitate e aici. Un defileu pe ale cărui margini mergi și prin mijlocul căruia se târăște leneș un râuleț. În anumite puncte există podișuri de lemn, însă nu am ajuns la ele. Plus că nu păreau foarte stabile. Am continuat prin pădure până la cascadă, iar aici am fost lăsați iar cu gura căscată. Un perete de munte, lângă care s-a format o lagună din cauza cascadei.

M-am dezbrăcat și m-am băgat în apă. Muream de cald, iar locul era prea rupt din filme să nu mă afund în el. Am luat un băț să testez cât de adâncă e și arătam ca Moise despărțind Marea Roșie. Eu sunt omul care, brusc, nu mai știe să înoate când știe că apa e mai mare decât el. Când ne-am întors din canion, ne-a prins noaptea prin pădure, iar asta a fost o aventură în sine. Mai ales că erau o gramadă de lilieci care zburau la un metru deasupra capului nostru.

Ne-am cazat la Nomads Hostel, în Veliko Târnovo. Din punct de vedere al condițiilor este mult mai slab decât Hostel Mostel, unde am stat în martie. Însă, omul care are hostelul face să merite să stai la el, măcar o noapte.

Nedelco, sau ceva de genul îl chema. Un pletos pe la 35 de ani, pasionat de meditație, yoga și tot ce ține de hinduism. La micul dejun ne-a dat mâncare făcută de el. De la gemul de trandafir, la alte chestii. Tipul era extrem de zen și de relaxat, iar fetele au fost complet fermecate de el. Era un tip interesant, cum nu întâlnești în orice zi. Nomads Hostel e și decorat în stilul ăsta, hindus. Pe pereți există tablouri cu Shiva și alte zeități, iar muzica care se aude e indiană. Pe balconul de la etaj poți să stai pe niște perne turcești și să fumezi. Bineînțeles că, fiind atât de spiritual, era și vegetarian. YAY! 1-0 for team vegetarian.


Am explorat Veliko Târnovo, ceea ce nu apucasem să fac în martie. Este un orășel absolut superb, în părțile vechi. Am simțit și influența romanilor, care au fost în zonă, dar și a otomanilor, care de asemenea au cotropit p’acilea.

Am ajuns și la Cascada Hotnitsa. Din nou, am sărit direct în apă. Era rece, dar dacă înotai totul era în regulă cu lumea. După ce am făcut baie, câțiva dintre noi nu am mers pe traseul prin pădure, ci am rămas să cântăm lângă apă. Am cântat de la ASIA, Holograf și Vama Veche la tot felul de chestii în engleză. Am cântat și Deschide ușa creștine la un moment dat.

Nu știu ce părere aveau bulgarii de pe lângă noi, dar ne simțeam bine. Mai mult nu contează.

Am continuat cântările din autocar, inclusiv dansatul pe culoare. Și am ajuns și în Ruse, unde trebuia să mâncăm, dar ne-am pus pe dansat în mijlocul străzii și nu am mai apucat.

A fost frumos în Ruse să dansăm în stradă și să strigăm că suntem tineri și nu ne pasă și doar o viață avem. Nu o vom pierde cu superficialisme și convenții sociale și idei preconcepute. Să dansezi și să iubești e armonie.

Și am ajuns și în București, unde am continuat petrecerea în Club A. Și apoi am rămas și am dormit la Cristina, care stă în blocul în care e Argentin, în Centrul Vechi. Pe jos, pe sacii de dormit. Și ea are o casă așa frumoasă, tinerească. Cu patul japonez, la nivelul solului, și, pe lângă, teancuri de cărți rezemate de pereți.

Și am ajuns acasă abia luni, la amiază. Bucuros și al naibii de obosit. Încă mă dor gambele de la atâta dansat, încă nu pot să merg cum trebuie. Așa că am amânat alergările nocturne pentru când o să-mi revin. Oricum, la cât am dansat, cred că am alergat cât pentru două săptămâni.


Bulgaria este o țară mult mai frumoasă decât ai crede. Mulți au ideea preconcepută că e un fel de a Românie de mâna a doua. Însă, bulgarii ne bat la fund cu multe. Sunt oameni atât de tari, de treabă și zâmbitori. Iar țara lor este minunată.

Hoțul de cărți. Markus Zusak

Hoțul de cărți“, de Markus Zusak. Trebuie să recunosc, o carte care mi-a plăcut enorm, nu doar din cauză emoțiilor pe care ți le induce, ci mai ales din cauza ideii de a fura cărți.

Cu câteva luni înainte de a citi cartea lui Zusak, eram la o petrecere, într-o casă veche din zona Mătăsari, în care se afla o bibliotecă plină de cărți. Păreau mai mult de decor.

Găsisem una interesantă și mă gândisem să o fur, nu părea ca și cum proprietarul i-ar fi simțit lipsa. Dar n-am făcut-o. Cine fură cărți? m-am întrebat. Mi s-a părut ceva atât de trist, în același timp, că nimeni nu și-ar proteja cărțile, știind că nimeni nu le-ar găsi vreo valoare încât să le fure.

Revenind la cartea lui Zusak, pun aceeași întrebare: cine fură cărți? Liesel, personajul principal, fură cărți.

Amplasată în perioada nazistă, „Hoțul de cărți” spune povestea lui Liesel, care este dată spre adopție soților Hubermann. Cuprinsă de virusul de a evada din realitatea în care trăia, Liesel începe să fure cărți.

Fură cărți din grămezile aduse pentru a fi incendiate în piața publică, fură din biblioteca primarului, fură de oriunde poate pentru a-și împlini dorința de a citi.

Viața lui Liesel, ca și a altor personaje, a fost salvată de cuvinte. De cărți, de puterea lor. Cărțile pot fi salvate din foc și, la rândul lor, pot salva vieți.

Pe decursul poveștii, apar personaje precum Rudy și Max, evreul care este ascuns în pivniță de către soții Hubermann, și căruia Liesel îi ține adesea companie, precum și, bineînțeles, Rosa și Papa, părinții adoptivi ai lui Liesel.


Ce mi s-a părut, din punctul de vedere al construcției, foarte interesant la cartea lui Zusak a fost că este narată de către Moarte. Da, chiar ea, Moartea este povestitorul, lucru care dă un șarm aparte.

Cartea lui Markus Zusak a fost ecranizată în 2013.

Pe tema ficțiunii bazate pe Holocaust am mai citit „Băiatul cu pijamale în dungi“, de John Boyne.

Caruselul fostelor iubiri

de George Țărnea

Purtăm în noi destule amintiri
Din caruselul fostelor iubiri,
Să nu ne fie dureros de rău
În viața mea, cu adevărul tău,
În carnea ta, cu gărgăunii mei –
Și, iată-ne căzuți, ca niște zei,
Din cerul poeziei pe pământ,
Să ne schimbăm cuvântul după vânt,
Să ne purtăm iubirea după căi
Care, oricum, nu-ncap în ochii tăi,
Care, oricum, nu trec prin gândul meu,
Dar… se întorc la cineva mereu.

Între mine și ea

de Adrian Păunescu

Între mine și ea
S-au ivit dintr-o dată
Un pârâu, o șosea
Și o cale ferată.

N-aveam loc de întors,
Am lăsat-o în noapte
Cu-o hăinuță pe tors
Pregătita să rabde.
Din pârâu nici un val
N-avea gust de-nviere,
Ea stătea sus pe deal
Și-ncepuse să spere.
Numai că pe pământ
E o crudă răsplată,
Mai există oricând
Și o cale ferată.
Semafor-semafor
Dar mai mult tragedie,
Cand traversele dor
Despărțirea târzie.
Și în rest nu-i nimic
Decât fluierul straniu
Despre care toți zic
Că le trece prin craniu.
Între mine și ea,
Nu-i nimic niciodată:
Un pârâu, o șosea
Și un tren ce va sta
Între mine și ea
Pe o cale ferată.