„Hoții de frumusețe“, de Pascal Bruckner. Ce carte minunată, mai ales după ce o începi cu un fel de amăreală pe limbă, amăreală venită după ciudata lectură a romanului „Luni de fiere”, a aceluiași autor.
„Hoții de frumusețe” mi-a schimbat complet părerea despre Pascal Bruckner, de al cărui nume începusem să leg termeni precum scatofil și scârbos, totul datorită lunilor de fiere.
O rețea de hoți de frumusețe răpesc și sechestrează acele femei considerate frumoase și le eliberează când sunt bătrâne, iar frumusețea li s-a ofilit. O idee de roman care mi s-a părut într-adevăr originală.
Totul pornește de la Francesca, care, ajunsă la o vârstă, și-a pierdut frumusețea și nu suportă să vadă că alții încă o au pe a lor. Soțul ei, Jerome, este la fel de înrăit. Cândva un bărbat bine, care putea convinge orice femeie să împartă patul cu el, este acum bătrân și invidios.
Romanul începe cu Helene și Benjamin, care se rătăcesc într-o zonă izolată, în timpul unei furtuni de zăpadă, și dau peste casa lui Jerome și a Francescăi. Casa unde frumusețea moare și se transformă în bătrânețe acră și fără trecut.
„Hoții de frumusețe” este una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit, fiind asemănătoare, pe alocuri, cu „Colecționarul” lui John Fowles.
De Pascal Bruckner am mai citit „Luni de fiere“, „Fiul cel bun“, „Fanaticii apocalipsei“.
