„Frații Karamazov“, de Feodor Dostoievski, poate cel mai bun roman din istoria literaturii. Cele trei personaje principale, Dmitri, Ivan și Alioșa sunt construiți conform unor șabloane: hedonistul (Dmitri), intelectualul (Ivan) și misticul (Alioșa).
Din nefericire, Dostoievski a murit înainte de a finaliza ciclul Karamazov. Ar fi trebuit să existe o continuare care să se bazeze în principal pe Alioșa.
„Frații Karamazov” este o lectură substanțială nu doar prin dimensiunea sa, ci prin temele pe care le abordează și dezbate.
Unul dintre cele mai importante momente este cel în care Ivan Karamazov contestă bunătatea divină și ajunge să spună că „totul este îngăduit“, vorbe care îl impulsionează pe Smerdeakov să-și pună planul în aplicare, plan care-l implică pe Feodor, tatăl celor trei frați.
“Eşti tu cumva în măsură să-mi explici care-i rostul ei pe pământ (suferinta copiilor) şi la ce ne poate folosi?! Se zice că omul n-ar putea trăi fără ea, fiindcă atunci n-ar mai avea posibilitatea să facă deosebirea dintre bine şi rău. Dar pentru ce să cunoşti deosebirea asta blestemată dintre bine şi rău dacă trebuie plătită atât de scump? Toată ştiinţa lumii, adunată la un loc, nu face cât lacrimile bietei copile şi ruga ei către „Doamne, Doamne”. Nu-ţi vorbesc despre suferinţele oamenilor în toată firea, treabă lor dacă au muşcat din mărul oprit, dracu’ să-i ia! – dar copiii, mititeii de ei!…” – Ivan Karamazov
Pentru mine, Ivan este de departe cel mai fascinant dintre cei trei frați. Pe când Dmitri, care a moștenit depravarea tatălui lor, mă plictisește cu hedonismul lui, iar Alioșa și mai tare cu pioșenia lui, Ivan este cel care pune întrebări și se îndoiește de tot. Ivan este, pe scurt, definiția rațiunii critice.
“Am auzit spunându-se uneori că omul e crud „ca o fiară”, ceea ce, după mine, este o nedreptate strigătoare la cer şi o insultă pentru bietele jivine; nici o fiară de pe faţa pământului nu se poate compara în privinţa asta cu omul, a cărui cruzime aproape că atinge perfecţiunea. Un tigru se mulţumeşte să-şi sfâşie şi să-şi înfulece prada, e tot ce ştie el sa facă. Nici prin minte nu i-ar trece, bunăoară, să ţintuiască oamenii de urechi, lăsându-i să se chinuie aşa o noapte întreagă, chiar dacă ar putea s-o facă. Turcii, mai cu seamă, simt o voluptate deosebită să tortureze copiii, începând cu cei nenăscuţi pe care îi scot cu jungherul, spintecând pântecele ce i-a zămislit, şi sfârşind cu pruncii pe care-i aruncă în aer, ca să-i prindă apoi în vârful baionetelor, sub ochii mamei. Plăcerea lor cea mai mare era tocmai ca mama să fie de faţă la spectacol.” – Ivan Karamazov.
Un alt moment prin care „Frații Karamazov” se ridică mult deasupra oricărui alt moment este cel în care, în timpul unei discuții, Ivan îi povestește lui Alioșa poemul pe care l-a scris: Poemul Marelui Inchizitor.
Un poem în care Iisus se întoarce pe Pământ, este recunoscut și izgonit de Biserică pentru ca aceasta să-și mențină puterea. Biserica nu mai are nevoie de Iisus, i-ar fi ca un ghimpe în coaste.
“Asta nu înseamnă că nu accept existenţa lui Dumnezeu, Alioşa; mă mulţumesc doar să-i dau înapoi cu tot respectul biletul meu de intrare. (…) Pe diavol l-am inventat dupa chipul si asemanarea omului.” – Ivan Karamazov.
Diavolul ii spune lui Ivan – “— Tu te gândeşti mereu la lumea voastră! Dar poate că şi pământul pe care te afli acum şi-a repetat existenţa de un bilion de ori până acum. La un moment dat, viaţa se stinge cu desăvârşire, planeta îngheaţă, crapă, începe să se fărâmiţeze, descompunându-se în elementele din care a fost plămădită, apa acoperă din nou uscatul; apoi răsare o nouă cometă, un soare nou, din care se desprinde o altă planetă. Asta înseamnă, în fond, evoluţia, viaţa se repetă mereu, iarăşi şi iarăşi, identic, până în cele mai mici amănunte. Ce plictiseală, zău, e scandalos …”
Revenind la acțiunea propriu-zisă a romanului, dinamica are loc, în principal, între șapte personaje: cei trei frați Karamazov (Dmitri, Ivan și Alioșa), tatăl lor, Feodor Karamazov, amanta acestuia, Grușenka, pe care și Dmitri o iubește, Smerdeakov, presupus fiu ilegitim al lui Feodor și slujitor în casa acestuia, și Katerina Ivanovna, logodnica oficială a lui Dmitri, dar care-l iubește pe Ivan.
Drama merge pe mai multe planuri:
1) Dmitri și Feodor, tatăl și fiul care concurează pentru dragostea Grușenkei, care îi încurajează pe ambii.
2) Dmitri și Alioșa, cel din urmă încercând să tempereze nebunia primului.
3) Ivan și Smerdeakov, primul, la îndemnul celui de-al doilea, creând condițiile pentru crima ce va să vie, iar apoi Smerdeakov torturându-l la nivel psihologic.
4) Ivan și Alioșa, discuțiile despre divinitate și existență dintre un ateu și un călugăr.
5) Trio-ul Dmitri-Katerina-Grușenka, unde Dmitri este logodit cu Katerina, dar o vrea pe Grușenka, iubita tatălui său, iar Katerina știe totul și o detestă pe cea din urmă.
Finalul a fost, ce-i drept, neașteptat pentru mine. Dostoievski construiește atât de bine și atât de migălos făptașul încât nu te poți aștepta decât la unul singur. Cu toate acestea, întâmplările de la final devin mai cețoase și ambiția unuia dintre frați de a se sacrifica pe altarul omenirii, derivată dintr-o exaltare superficială, devine realitate, în timp ce este purtat în lanțuri spre Siberia.
„Frații Karamazov” e fost ecranizată într-o mini-serie rusească excepțională, de 12 episoade, în 2009.
De Feodor Dostoievski am mai citit „Crimă și pedeapsă“, „Idiotul“, „Amintiri din casa morților“, „Însemnări din subterană“, „Demonii“, „Adolescentul“, „Oameni sărmani“, „Nopți albe“, „Visul unchiului“, „Un roman în nouă scrisori“, „Eternul soț“, „Umiliți și obidiți“, „Satul Stepancikovo și locuitorii săi“.
Îmi pare rău, dar nu țin minte sa fie menționata in carte iubirea lui Ivan pentru Grusenka, iubire ce e menționată de a ori în articol.
Așa e, m-am încurcat eu între personaje. De fapt era vorba de Dmitri, nu de Ivan în ambele instanțe.
De două ori*