„Băiatul cu pijamale în dungi“, de John Boyne. Inițial, această carte a fost scrisă pentru copii, dar orice adult mai are rămășițe de copil trecut în el, așa că și-a depășit limitarea.
E greu de descris povestea asta. Te atinge în atât de multe locuri încât nu știi peste ce rană să așezi primul plasture.
Bruno e un copil german, în vârstă de nouă ani. Din cauza slujbei tatălui, care este soldat, trebuie să se mute din Berlin în Polonia.
Bruno va realiza mult mai târziu că nu mai e în Germania, ci în Polonia, și nu este clar dacă își dă seama vreodată că locul pe care el îl citește și îl pronunță Out-With este, de fapt, Auschwitz.
De la fereastra noii sale camere, dezamăgit că noua casă are doar trei niveluri, ci nu cinci, precum cea din Berlin, Bruno observă o grămadă de oameni adunați în spatele unui gard și nu înțelege de ce toți poartă pijamale în dungi.
Plictisit că nu are prieteni, se apucă de explorări, ceea ce îl duce lângă gardul de la Out-With. Aici îl cunoaște pe Shmuel, un copil în pijamale cu dungi, care are, la fel ca el, nouă ani și cu care leagă o prietenie secretă.
„- E așa nedrept, zise Bruno. Nu înțeleg de ce trebuie ca eu să fiu imobilizat aici, de partea aceasta a gardului, unde nu există nimeni căruia să-i vorbesc și cu care să mă joc, iar tu ai duzini de prieteni cu care probabil că te joci ore întregi în fiecare zi. Va trebui să vorbesc cu tata despre asta.”
Aproape în fiecare zi, Bruno se duce la gard și se vede cu noul și singurul său prieten, pe care-l trădează la primul semn de pericol real.
„Foarte încet întoarse capul și se uită la Shmuel, care nu mai plângea, ci privea în jos, părând că încearcă să-și convingă sufletul să nu mai rămână în trupul lui firav, ci să iasă afară, să zboare pe ușă și să se ridice la cer, alunecând printre nori până ce va ajunge departe de aceste locuri”
Pe măsură ce trec anii, Bruno începe să gândească la gardul care se află între el și Shmuel, dar naivitatea și inocența copilărească rămân. Deși nu înțelege de ce Shmuel arată ca un schelet și nu mănâncă bine, îi aduce la fiecare întâlnire câte ceva de mâncare.
Deși spune că i-ar plăcea să se îmbrace și el zi de zi în pijamale comode în dungi, îl întreabă pe Shmuel dacă n-ar prefera ca în unele zile să aleagă altceva din garderobă. Shmuel nu zice nimic.
Bruno este înștiințat de tatăl lui, comandantul de la Out-With, că se va întoarce la Berlin. Supărat că-și va părăsi prietenul secret, Bruno decide o ultimă aventură: să exploreze lumea din spatele gardului și, pentru prima oară, gardul să nu mai existe între el și Shmuel.
Finalul este… este imposibil de descris. Am anticipat doar jumătate din el, iar a doua jumătate a fost ca o palmă peste cap.
E o linie fină între a spune destul, pentru a stârni curiozitate, și a spune prea mult și a strica surpriza pe care o vei avea citind singur cartea. Prefer să nu spun nimic despre final, este prea bun (cât de ironic să zic asta) pentru a risca să-l divulg.
„Băiatul cu pijamale în dungi” e uimitoare, la fel ca multe cărți, nu doar datorită poveștii, ci și a felului în care este construit personajul principal, în cazul acesta Bruno. John Boyne ne arată inocența cu care un copil privește Auschwitz-ul, fără să știe ce înseamnă el. Sau, mai bine zis, Holocaustul văzut din perspectiva unui copil.
Cartea „Băiatul cu pijamale în dungi” a fost ecranizată în 2008. „About the lines that divide us and the hope that unites us”.
Pe tema ficțiunii bazate pe Holocaust am mai citit „Hoțul de cărți“, de Markus Zusak.
