Dragostea în vremea holerei. Gabriel Garcia Marquez

„Dragostea în vremea holerei“, de Gabriel Garcia Marquez. Cartea asta m-a fascinat pur și simplu și, în același timp, mi s-a părut extrem de originală.

Șirul întâmplărilor dintre Florentino și Fermina începe pe când erau adolescenți. S-au plăcut și și-au trimis scrisori, dar tatăl fetei a fost de acord cu relația din cauza sărăciei băiatului. Astfel, a luat-o pe fată și au plecat o vreme din oraș, pentru ca lucrurile să se răcească.

Dar cei doi amorezi au continuat să comunice cu ajutorul telegrafului. Când Fermina s-a întors în oraș, cel mai probabil fiind vorba de orașul columbian Cartagena, și-a dat seama că relația a fost doar un vis, din moment ce sunt doi străini, și a rupt logodna cu Florentino, returnându-i toate scrisorile.

Convinsă de tatăl ei, Fermina se căsătorește cu doctorul de succes Juvenal Urbino, alături de care duce o viață liniștită.

Aflând de nuntă, Florentino jură să rămână credincios și să aștepte să aibă o altă șansă la Fermina. În scopul ăsta are o grijă excesivă de corpul și sănătatea lui, asigurându-se că nu va muri până când nu va avea șansa de a-i recuceri inima Ferminei.

Deși are sute de aventuri erotice și devine un fel de Don Juan local, Florentino nu se căsătorește și nu are copii. Inima lui o așteaptă pe Fermina.


Fermina și Urbino îmbătrânesc împreună, iar bărbatul este cel care moare primul. După înmormântare, Florentino își încearcă șansa, grijuliu, știind că-i face avansuri unei proaspete văduve.

Deși îl respinge inițial, Fermina decide să-i acorde o a doua șansă. După cinci veacuri separați, cei doi încearcă să trăiască împreună. Florentino și Fermina se îndrăgostesc iar și, la bătrânețe, descoperă că viața încă mai are surprize pentru ei.

Mi-a plăcut mult gradul de dedicare al lui Florentino. Chiar dacă fizic și trupesc a avut alte femei, spiritual și afectiv a rămas veșnic îndrăgostit de aceeași femeie și a așteptat-o, a așteptat-o până la bătrânețe.

„How long would you wait for love?”

„Dragostea în vremea holerei” a fost ecranizată în 2007.

De Gabriel Garcia Marquez am mai citit „Un veac de singurătate“, „Povestea târfelor mele triste“, „Călătorind prin Europa de Est“.

De ce iubim femeile. Mircea Cărtărescu

„De ce iubim femeile“, de Mircea Cărtărescu. Singura carte a lui Mircea Cărtărescu pe care am reușit s-o citesc, acum mulți ani.

Dar încă țin minte că mi-a lăsat un gust plăcut, mai ales prin elogiul închinat făpturii feminine de la finalul cărții, elogiu pe care îl voi transcrie și eu la finalul articolului.

Cartea este compusă din mici povești cu femei, unele dintre ele având o natură erotică. Autorul folosește un limbaj sensibil și frumos, mai ales la final, când varsă întreg mesajul cărții într-un pasaj lung de preamărire, pe bună dreptate, a sexului frumos.

„Pentru că au sâni rotunzi, cu gurguie care se ridică prin bluză când le e frig, pentru că au fundul mare şi grăsuţ, pentru că au feţe cu trăsături dulci ca ale copiilor, pentru că au buze pline, dinţi decenţi şi limbi de care nu ţi-e silă.

Pentru că nu miros a transpiraţie sau a tutun prost şi nu asudă pe buza superioară. Pentru că le zâmbesc tuturor copiilor mici care trec pe lângă ele. Pentru că merg pe stradă drepte, cu capul sus, cu umerii traşi înapoi şi nu răspund privirii tale când le fixezi ca un maniac.


Pentru că trec cu un curaj neaşteptat peste toate servituțile anatomiei lor delicate. Pentru că în pat sunt îndrăzneţe şi inventive nu din perversitate, ci ca să-ţi arate că te iubesc. Pentru că fac toate treburile sâcâitoare şi mărunte din casă fără să se laude cu asta şi fără să ceară recunoştinţă.


Pentru că nu citesc reviste porno şi nu navighează pe site-uri porno.Pentru că poartă tot soiul de zdrăngănele pe care şi le asortează la îmbrăcăminte după reguli complicate şi de neînţeles. Pentru că îşi desenează şi-şi pictează feţele cu atenţia concentrată a unui artist inspirat.


Pentru că au obsesia pentru subţirime a lui Giacometti. Pentru că se trag din fetiţe. Pentru că-şi ojează unghiile de la picioare. Pentru că joacă şah, whist sau ping-pong fără sa le intereseze cine câştigă.


Pentru că şofează prudent în maşini lustruite ca nişte bomboane, aşteptând să le admiri când sunt oprite la stop şi treci pe zebră prin faţa lor. Pentru că au un fel de-a rezolva probleme care te scoate din minţi.


Pentru că au un fel de-a gândi care te scoate din minţi. Pentru că-ţi spun „te iubesc” exact atunci când te iubesc mai puţin, ca un fel de compensaţie. Pentru că nu se masturbează.


Pentru că au din când în când mici suferinţe: o durere reumatică, o constipaţie, o bătătură, şi-atunci îţi dai seama deodată că femeile sunt oameni, oameni ca şi tine. Pentru că scriu fie extrem de delicat, colecţionând mici observaţii şi schiţând subtile nuanţe psihologice, fie brutal şi scatologic ca nu cumva să fie suspectate de literatură feminină.


Pentru că sunt extraordinare cititoare, pentru care se scriu trei sferturi din poezia şi proza lumii. Pentru că le înnebuneşte „Angie” al Rolling-ilor. Pentru că le termină Cohen. Pentru că poartă un război total şi inexplicabil contra gândacilor de bucătărie.


Pentru că până şi cea mai dură bussiness woman poartă chiloţi cu înduioşătoare floricele şi danteluţe. Pentru că e aşa de ciudat să-ntinzi la uscat, pe balcon, chiloţii femeii tale, nişte lucruşoare umede, negre, roşii şi albe, parte satinate, parte aspre, mirându-te ce mici suprafeţe au de acoperit.


Pentru că în filme nu fac duş niciodată înainte de-a face dragoste, dar numai în filme. Pentru că niciodată n-ajungi cu ele la un acord în privinţa frumuseţii altei femei sau a altui bărbat. Pentru că iau viaţa în serios, pentru că par să creadă cu adevărat în realitate.


Pentru că le interesează cu adevărat cine cu cine s-a mai cuplat dintre vedetele de televiziune. Pentru că ţin minte numele actriţelor şi actorilor din filme, chiar ale celor mai obscuri. Pentru că dacă nu e supus nici unei hormonizări embrionul se dezvoltă întotdeauna într-o femeie. Pentru că nu se gândesc cum să i-o tragă tipului drăguţ pe care-l văd în troleibuz. Pentru că beau porcării ca Martini Orange, Gin Tonic sau Vanilia Coke.


Pentru că nu-ţi pun mâna pe fund decât în reclame. Pentru că nu le excită ideea de viol decât în mintea bărbaţilor. Pentru că sunt blonde, brune, roşcate, dulci, futeşe, calde, drăgălaşe, pentru că au de fiecare dată orgasm. Pentru că dacă n-au orgasm nu îl mimează.


Pentru că momentul cel mai frumos al zilei e cafeaua de dimineaţă, când timp de o oră ronţăiţi biscuiţi şi puneţi ziua la cale. Pentru că sunt femei, pentru că nu sunt bărbaţi, nici altceva. Pentru că din ele-am ieşit şi-n ele ne-ntoarcem, şi mintea noastră se roteşte ca o planetă greoaie, mereu şi mereu, numai în jurul lor.”

Pe culmile disperării. Emil Cioran

„Pe culmile disperării“, de Emil Cioran. Acest etern îndrăgostit de moarte, acest minunat gânditor născut în Rășinari, județul Sibiu.

De prima dată când mi-au picat ochii pe o carte a lui Emil Cioran, iar „Pe culmile disperării” a fost prima, m-am îndrăgostit iremediabil.

„Să fie oare pentru noi existența un exil și neantul o patrie?”

Am citit cartea astea pe plajă, în nisipul din Sulina, sau la masa terasei de stuf din buza mării, cu vântul aruncând grăunțe de nisip între filele îngălbenite de moartea lui Cioran.

Și m-am simțit la propriu disperat în timp ce absorbeam întunericul fără speranță al lui Cioran. Dar nu-i chiar așa. Filosoful român o ține iar și iar cu durerea, mizeria și disperarea, până într-un moment când lasă o mică particulă de lumină să scape. Lasă puțină speranță să trăiască prin toată negura lui de moarte. Ca speranța zbătându-se în Cutia Pandorei.


Emil Cioran e unic și i-am devenit fan fără scăpare.

„A fi plin de tine însuți, nu în sensul de orgoliu, ci de bogăție, a fi chinuit de o infinitate internă și de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atâta intensitate, încât simți cum mori din cauza vieții”.

„
O existență care nu ascunde o mare nebunie n-are nicio valoare”.

„
A trăi fără sentimentul morții înseamnă a viețui dulcea inconștiență a omului comun, care se comportă ca și cum moartea n-ar constitui o prezență veșnică și tulburătoare”.

„
Regretele fac pe om melancolic fără să-l paralizeze sau să-i rateze aspirațiile, deoarece în regret există o conștiință a ireparabilului numai pentru trecut, viitorul fiind oarecum deschis”.

„
Feriți-vă de oamenii incapabili de viciu, deoarece prezența lor nu poate fi decât plictisitoare, incoloră și fadă”.


De Emil Cioran am mai citit „Amurgul gândurilor“.

Rant. Chuck Palahniuk

„Rant“, de Chuck Palahniuk. Ciudat câte cărți ale unui autor care nu mă încântă deloc am citit: „Blestemați“, „Monștri invizibili“, „Snuff“.

Acțiunea cărții începe direct cu o veste: Rant, personajul principal, este mort. De aici, narațiunea este compusă din mai multe personaje care-și povestesc amintirile lor despre Rant.

Potrivit acestora, Rant este ceva mai special decât omul obișnuit. Mai exact, are un simț al mirosului și al gustului mult mai dezvoltat.

Rant devine sursa unei epidemii naționale de rabie. Pentru ca epidemia să fie stăpânită, bolnavii sunt împușcați pe loc.

Rant moare și vestea dispariției lui este peste tot la radio și televizor. Și chiar dispariție este, pentru că, la înmormântare, când sicriul este deschis, trupul lui Rant nu se află acolo.

„Rant” este o carte slabă, cam mai tot ce a scris Chuck Palahniuk, în afară de „Fight Club“, și din care n-am înțeles absolut nimic.


De Chuck Palahniuk am mai citit „Blestemați“, „Monștri invizibili“, „Snuff“, „Fight Club“.

Pianista. Elfriede Jelinek

„Pianista“, de Elfriede Jelinek, câștigătoare a premiului Nobel pentru Literatură în 2004. Dar asta nu m-a făcut să-mi placă „Pianista” mai mult decât mi-a plăcut. Adică mai deloc.

Personajul principal, Erika, este o profesoară de pian care predă la Conservatorul din Viena și care încă locuiește cu mama ei, la vârsta de peste 30 de ani.

Fiind român și trăind în criza locativă din estul Europei, nu asta m-a șocat, ci relația de interdependență dintre cele două femei, care au rămas și la vârsta curentă prinse în ermetismul mamă-copil, reprezentativ pentru situația în care copilul este sub pragul pubertății.

Erika este ținută sub papuc de mama ei, care nu a învățat niciodată să lase puiul să zboare din cuib, măcar ca voință și libertate, dacă nu fizic.

Profesoara de pian se încurcă cu unul dintre elevii ei, Walter, pe care îl domină, ca mod de a compensa felul în care, acasă, e dominată de mama ei. Dar roata se învârte și Walter începe să preia controlul, totul culminând cu invazia lui în casa celor două femei, unde o bate și o violează pe Erika.

Nu m-a prins deloc stilul lui Elfriede Jelinek de a scrie și nici povestea din „Pianista“. Cartea a fost ecranizată în 2001.